Mi-e teamă să adorm, ca nu cumva să nu mă mai trezesc

0

Există momente care funcţionează, mai direct sau mai ocolit, ca declanşatori ai fricilor. Întâmplări când elementele cu care operam până nu demult fluid şi fără să le procesăm prea tare, au ieşit din zona de confort şi reflex, străpungând pânza încrederii pe care o ţesem, cu fiecare gest, în jurul nostru. În seria Celor mai mari frici, am povestit până acum despre frica de viol, încolţită după o traumatică întâlnire cu un necunoscut în lift, despre frica de a înnebuni, după o noapte în care mintea a jucat feste ori despre frica de insomnie, ancorată în straturi îndepărtate ale copilăriei.

 

large

 

 

 

De multe ori, astfel de întâmplări, cu tot cu valurile lor de spaimă, sunt păstrate în sertarele memoriei, de unde cu greu şi, din nou, cu teamă, ies la iveală. E nevoie de curaj şi de asumare pentru a le smulge din ghemul spaţiului privat şi a le împărtăşi celorlalţi, aşa cum se întâmplă în episodul de azi, semnat de colega noastră, Camelia Jula.

 

Text de Camelia Jula

 

În spatele pleoapelor, cortina, obosită, stă să cadă. Mă lupt cu greutatea ei, forţându-mă să privesc un alt film pe HBO pe care l-am mai văzut, dar care e singurul la ora asta cu suficientă acţiune încât să mă împiedice să adorm. Cad, puţin, poate pentru o secundă, dar sar speriată, înapoi la ochii larg deschişi, cu senzaţia că am dormit prea mult şi ceva grav s-a întâmplat câtă vreme nu eram trează. Nu, somn nu. Fără somn. Dacă adorm, s-ar putea să nu mă mai trezesc şi nimeni nu va şti asta o vreme. Cine ştie câtă vreme. Într-un roman poliţist pe care l-am citit când eram copil victima zace în casa, moartă, până încep să o mănânce pisicile ei siameze. Incertitudinile comisarului. Nu mai ştiu detaliile acţiunii, dar am păstrat în amintire titlul şi imaginea cu gâtul femeii devorat de siameze, deşi cartea nu era ilustrată. Mi-am imaginat eu cum ar fi trebuit să arate. Şi imaginea s-a întipărit bine de tot în minte.

***

Tata a murit într-un iunie cu 30 de grade la umbră. Era noapte, s-a dus să doarmă. Era în casa unor verişori. L-au găsit dimineaţa, pe jos. Nu mai ajunsese la pat. Moarte fulgerătoare, au spus legiştii. Frica mea de a adormi s-a manifestat abia la vreo şase luni după ce l-am înmormântat. S-a întâmplat să rămân singură, vreo două – trei săptămâni, în apartamentul de la Cluj, înaintea mutării la Bucureşti. Doar eu cu pisica (rasă europeană, nu siameză). Şi, cumva, la un moment dat, am început să nu mai vreau să adorm.

Mă bântuia, la pachet cu starea de deprimare, groaza că adorm, nu mă mai trezesc şi nu mă va găsi nimeni, pentru că nimeni nu venea întâmplător la mine, totdeauna era cu un telefon dat înainte; pentru că interfonul era mereu oprit, fiindcă sunau zilnic cerşetori, propovăduitori ai diverselor credinţe şi vânzători de iluzii variate, încercând să intre în bloc; pentru că stăteam în chirie, într-un bloc plin de chiriaşi şi bătrânei, unde noţiunea de vecin se rezuma la a da politicos din cap sau a mormăi un “bună ziua” la lift. Pentru că uşa stătea mereu încuiată şi cu cheia în broască, fiindcă mai demult cineva încercase să intre în apartament (când eram înăuntru, aranjând lucrurile abia mutate).

Pentru că el plecase la somn şi nu se mai trezise. Murise chiar fără să mai ajungă să adoarmă.

În starea mea de atunci, mă îndepărtasem de lume, ţinându-mi telefonul închis, de multe ori şi deschizându-l doar ca să o sun pe mama, seară de seară, să văd cum se simte. Prietenii m-au înţeles, mi-au acordat spaţiul şi timpul pentru a fi deprimată, supărată pentru pierdere. Şi deşi conştientizam asta, că eu am vrut să fiu singură, cel mai teamă îmi era că urma să mor singură, cumva, în somn şi nimeni nu avea să afle decât foarte, foarte târziu, cine ştie cum. Doar pisica mea avea să fie lângă mine. Şi, nefiind siameză, poate că nu avea să mă devoreze, ca în romanul poliţist. Dar, până la urmă, felina e felină, indiferent de rasă.

Mi-era frică de moarte, de fapt. Pentru că somnul e un fel de moarte sau moartea e un fel de somn şi totul era în regulă ziua, puteam chiar să dorm (să recuperez nopţile de insomnie forţată), dar seara începeam să devin foarte activă, să îmi umplu timpul cu lucruri de făcut, în aşa fel încât să treacă şi ora 1, 2 sau 3 fără ca eu să adorm. Dacă treceam de ora 3, puteam să spun că e dimineaţă şi era ok să depun armele. Când mă trezeam, eram speriată. Năucă. Trezirea era o bruscare a tuturor simţurilor, bântuite de frânturi de vise ciudate cărora mă chinuiam să le găsesc un sens. Nu mă puteam ridica imediat din pat, dar măcar eram recunoascătoare că deschisesem ochii înspre o nouă zi. O zi al cărei unic scop era să nu adorm seara.

I got over it.

Dacă nu eram singură, frica de somn nu se manifesta. Adormeam buştean. Mintea mea realiza cu perfectă luciditate că spaima cu pricina apăruse pentru că eu o lăsasem să se instaleze. Eu am alimentat-o. S-o fac să dispară, însă, a fost mai greu. A trebuit să o forţez să plece. A trebuit să mă reconectez la realitate, să îmi găsesc scopuri noi, dificile, provocatoare, care să mă oblige să ies din starea aceea şi să uit că somnul e un fel de moarte şi moartea un fel de somn. A trebuit să îmi accept vina pentru a o fi lăsat să mă domine, să îmi asum această frică drept parte din mine, dintr-un moment al existenţei mele şi să trec mai departe. Am raţionat-o, i-am pătruns şi descâlcit toate motivele tenebroase. Am transformat-o într-un atu, aşa cum am făcut cu toate spaimele şi fricile pe care le-am mai trăit de-a lungul anilor. Moartea a rămas prezentă, în viaţa mea, pentru că o văd de fiecare dată când merg la mormântul lui sau al bunicilor. De fiecare dată când am pierdut ceva drag, definitiv. Dar spaima am lăsat-o acolo, în trecut, unde îi este locul şi nopţile mele nu mai sunt albe (când sunt) decât din raţiuni pozitive (din dragoste sau motive artistice).

***

n-o văd, dar ştiu că e pe aproape, m-a atins parfumul ei, l-am adulmecat

nesăţioase, nările mi-au fremătat încercând să-i dea de urmă

n-o văd, dar ştiu că e pe aproape, o simt pândindu-mă

va aştepta să adorm ca să îmi probeze încălţările

***

picior peste picior, moartea îmi explica existenţialismul; se juca neglijent cu

tabachera de argint, aprinzându-şi, uneori, părul; avea degete de pianist şi nasul

uşor cârn; îi jucau ochii în cap, îi simţeam cum îmi fură ideile; purta pantofi

scumpi, dar pierduse flecul de la un toc (vreo groapă neatentă!)

nu-mi puteam lua privirea de la ticul nervos al piciorului ei, îmi număram

secundele în bătaia unghiilor ei alb – sidefii;

mai târziu, când dormea cu capul pe pieptul meu, i-am înghiţit răsuflarea

***

moartea s-a sinucis la amiază.

ştiri speciale, titluri de ziare, reporteri îngrămădind microfoane, interviuri,

păreri, analize, concluzii, specialişti chemaţi să confirme, medici legişti şi o

ciudată autopsie

… ce poţi găsi în moarte!

cum mai murim de acum încolo?

spuneau oamenii, nefericiţi,

căindu-se că nu muriseră până atunci

trei zile mai apoi,

moartea s-a ridicat

din mormânt

cu moartea pe moarte călcând…

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă, realizată exclusiv cu ajutorul cititorilor. Ne puteţi susţine prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!

Din seria Cele mai mari frici, puteţi citi şi:

Mi-e frică să nu-mi pierd identitatea

Torschlusspanic sau frica de timp

Sunt blocată în lift cu un bărbat care “mi-a făcut lucruri”

Cum mi-am pierdut dinţii

Mi-e frică de ideea de familie

Mă tem că nu voi fi iubit

Un an jumate de puşcărie

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Când se lasă seara în Fismes

Ce fac după ce ai mei se duc?

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger