Mi-e frică să nu-mi pierd identitatea

0

Ce-i de făcut când nu suntem siguri de ceea ce suntem? Când conjurăm trăsături, experienţe şi lucruri care ne alcătuiesc şi, la primul semn de întrebare, ele se reaşează ca piesele unui puzzle răvăşit, care poate lua alte chipuri decât cele pe care ne-am obişnuit să le vedem în oglinda interioară. Când, într-o lume care strigă însufleţită sloganurile autodeterminării şi care preamăreşte individualitatea, cărămizile propriei fundaţii se încăpăţânează să nu stea mereu locului. Ne putem lua viaţa la bani mărunţi, putem merge la psihoterapie, ne putem reînvia, pe rând, pasiunile îngropate, ori ne putem reinventa cu fiecare ocazie. La întrebarea asta răspunde, în următorul episod din seria Celor mai mari frici, Diana Marinescu.

Text de Diana Marinescu

 

Mitoş Micleuşanu spunea cândva, pe Facebook, că îndemnul foarte uzual „Fii tu însuţi!” nu are niciun sens. Ori eşti, ori n-o să fii niciodată. Mie însă mi se pare o necesitate.

„Cine sunt?” e o întrebare la ordinea zilei în adolescenţă, dar pentru mine, încercarea de a-i răspunde a luat forme dramatice şi s-a prelungit până la maturitate. De altfel, nici nu ai cum să răspunzi dacă stai şi te gândeşti. Trebuie să faci şi să simţi. Şi dacă vrei să iei pe cineva alături, mai exact un psiholog, trebuie să organizezi un casting înainte. Nici la doctor nu te duci la primul ieşit în cale.

Era vara lui 1996. Începuse numărătoarea finală. Trebuia să fi ştiut ce vreau să fac, la ce facultate să dau. E târziu, îmi spuneam şi alergam ca iepurele din Alice, cu ceasul în mână. Am intrat într-o policlinică şi m-am oprit la cabinetul psihologului. Numele îmi era cunoscut: Sântion. Jeni Sântion. Soţul ei semna nişte articole în revista Psihologia, a Societăţii Ştiinţă & Tehnică – şi, pe atunci, singura de pe piaţă cu cu acest profil -, pe care o cumpăram asiduu, dar nu cred că-i înţelegeam prea bine conţinutul.  Bătusem drumul Mangalia-Constanţa pentru a-mi găsi Sinele. Femeia părea inoportunată de vizita mea sau eu mă simţeam, oricum, inoportună.

I-am spus care e problema, că am şaptişpe ani şi aş vrea să dau la Medicină, dar eu sunt la filologie-istorie, nu m-a lăsat mama să mă mut la chimie-biologie şi vreau să ştiu dacă mă duce suficient capu’ încât să fac asta.  M-am trezit apoi că rezolv un test figurativ de inteligenţă, la care fusesem supuşi şi la şcoală, fără să fi primit vreodată un feedback. Lacrimile îmi şiroiau pe faţă şi-mi înceţoşau privirea, dar cu toate astea trebuia să mai fiu şi inteligentă. Tipa se enervase că începusem să plâng şi nu voiam să-i spun de ce. Cu o şedinţă înainte, se oferise să-mi dea testul acasă, să-l completez pe îndelete, dar scena de isterie o făcuse să se răzgândească.

„Hai că-i bine, nu mai fi crispată! Ţi-a ieşit 120. Am găsit şi scoruri mai mari, de exemplu 140, la un tip de la informatică, dar el  avea un vocabular destul de redus. Poţi să te apuci de treabă chiar mâine: chimie, fizică şi bilogie. Aştept să mai vii!”

„Sigur”, i-am zis, dar nu aveam niciun dubiu că n-am să mai calc pe acolo.

Au trecut ani şi eu am trecut prin cabinetele mai multor psihologi, dintre care unuia i-am rămas fidelă. Mi-am terminat psihanaliza şi pot să mă şterg  cu ea la fund. Sau cel puţin aşa mi-a zis el la un moment dat, că-mi înţeleg motivele actelor şi gândurilor şi că orice terapie are limitele ei. Am făcut doi ani de şcoală sanitară, trei de colegiu pedagogic şi două facultăţi, psihologie şi litere. Ca să ajung să aflu că sînt femeie, îmi place să scriu, să citesc şi să dansez, dar dacă vine „un specialist” şi  îmi spune „Ba nu, eşti bărbat, îţi place fotbalul şi vrei să pilotezi avioane, dar încă nu recunoşti”, să declanşeze în mine o mare criză de identitate.

Acum când scriu, râd. Râd şi la el în cabinet şi se tot miră; îmi zice că sunt infantilă. Dar n-a mai fost  amuzant când am făcut o indigestie, când simţeam că tot ce-mi spunea psihoterapeutul risca să mă anuleze, sau când, gândindu-mă că n-ar fi de acord cu ce gândesc, mi-am zis că mai bine tac şi  mi-am pierdut vocea. „E mai nobil să fii învăţătoare decât jurnalist”, „Dă-ţi demisia/Nu-ţi da demisia” “Sufletul e nemuritor” şi “În lumea asta, ne pregătim pentru lumea cealaltă” sunt nişte sugestii pe care nu cred că ar trebui să le auzi de la un psiholog. „Te-am înghiţit cu totul”, mi-a spus şi mi-a mărturisit cât de teamă îi fusese în trecut să-mi dea vreo indicaţie, ca să nu fac exact pe dos. Dar cât să se abţină, săracul, că doar e un apărător al  binelui şi al dreptăţii: mi-a declarat că e creştin şi mi-a dat şi-o broşurică despre o religie revoluţionară.

Din teama de a nu-mi pierde identitatea sau de a nu suferi influenţe „nefericite”, am refuzat să mă combin cu tipi atrăgători şi destul de interesanţi, dar care nu erau tot ce aş fi dorit eu să fiu. Pentru că, într-un fel, eu aş fi devenit el dacă am fi fost împreună. Încerc să-mi amintesc cum ar fi trebuit  să fie rockerul ăla îngrozitor de sexi pe care l-am lăsat noaptea îngenuncheat pe plajă. Nu pot să-mi răspund. Pe atunci, aveam vreo şaptişpe  ani şi eram o ciudată fără gaşcă. Mă îmbrăcam cu hainele maică-mii, cu ce-mi aducea ea de căpătat sau cu pulovere împletite de bunică-mea. Poate nu doar din sărăcie. Nici măcar tocilară nu mai eram, deşi citeam istoria fizicii şi ocultism, dar şi cărţi de nutriţie ale lui Bivolaru, Istoria literaturii de Eugen Simion şi toate cele trei cărţi de psihologie din biblioteca municipală. Mă duceam duminica la biserică în fuste mai peste genunchi, tricouri largi şi baticuţ pe cap; dar nu pe strada principală, ci pe una mai dosită, care cred că se numea Drumul oaselor.

Îmi puneam ceasul  să mă trezească la Întâlnirea de la miezul nopţii, emisiunea lui Petre Magdin de pe TVR cu muzici descreierate, aveam toate albumele Metallica, dar şi Sepultura, Pantera şi multe alte nenorociri, ca Death, Slayer, Obituary, denumiri pe care le căutam cu fascinaţie  în dicţionar, pentru că nu făceam engleza la şcoală. Aveam ciocate ce păreau cu două numere mai mari – nişte ghete negre, din piele de porc, căreia i se vedeau porii -, o geacă  neagră de căpătat, tot din piele, cu umerii prea largi  şi cu buzunarul găurit, cămăşi, de preferat în carouri, pe care le luam din tinereţea lui taică-miu, dar mergeau şi cele cu dungi, din anii ‘70, ale maică-mii, blugi slim turceşti care se tociseră între picioare şi pe care îi peticisem, extrem de stângaci, cu o bucată albastră pe fond negru.

Mă bătea gândul să mă prezint „Bună, sunt Diana şi sunt dependentă”. M-am răzgândit însă şi am renunţat la eticheta asta: dacă, Doamne fereşte, mă programez neurolingvistic şi aşa rămân? Mi-am atribuit termenul după ce am citit o carte scrisă de doi psihoterapeuţi de orientare cognitiv-comportamentală, Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile. Bine, mi-am găsit şi alte calităţi, identificându-mă la fel de mult cu anxiosul sau obsesionalul. Aici, dependenţă nu înseamnă toxicomanie, ci atitudinea faţă de ceilalţi şi faţă de propria persoană. „Două convingeri adânc înrădăcinate caracterizează personalitatea dependentă: prima este că nu poţi face nimic singur, iar a doua este că ceilalţi sunt mai puternici ca tine şi că, dacă sunt binevoitori, te pot ajuta. Esenţial este, deci, să încerci să le capeţi sprijinul, să te agăţi cât poţi de bine de ei.”

Am tot încercat să  contracarez aceste porniri, uneori sănătos, alteori printr-o defensivă agresivă. Până la urmă, trebuie să recunosc şi să accept că există o influenţă a mediului, a oamenilor din jur, şi să-i caut pe aceia care mă pot ajuta să mă dezvolt.  Degeaba îmi spune terapeutul să nu mai cred în prostiile pe care mi le livrează el. E o pierdere prea mare de vreme şi de energie să-mi dau seama care sunt prostii şi care sunt idei folositoare. Tehnica lui de „desensibilizare”, o metodă folosită în psihoterapia cognitiv-comportamentală pentru a trata fobiile, prin confruntarea pacientului cu obiectul care declanşează frica, fie că e vorba de animale, de poduri sau orice i se mai năzare minţii omeneşti, m-a epuizat şi nici nu mi se pare corectă.

„De ce crezi că eşti aşa?”, m-a întrebat, iar eu i-am răspuns: “Nu am avut pe cineva care să mă ghideze.”  Dependenţa e o caracteristică a feminităţii, ne-a spus un profesor psihoterapeut la un curs unde  vorbea despre natură sexuală, identitate de gen and stuff. Uitându-mă în jur şi în istorie, tind să-i dau dreptate. Oricum, e o afirmaţie fără valoare ştiinţifică.  Cred că cel mai important a fost trecutul meu: mama m-a lăsat cu bunica în primul an de viaţă şi apoi, de la patru ani la opt, când mi-am cerut dreptul de a sta cu părinţii după care plângeam mereu, am avut din plin senzaţia de abandon, iar în adolescenţă am avut un conflict dureros cu ai mei. Tata a fost şi el dependent. A fost dependent de alcool, pentru că nu s-a simţit niciodată suficient de puternic să înfrunte viaţa. A renunţat doar la scurte intervale, când viaţa i-a dat nişte avertizări dure. Era, afectiv, ca un copil care avea nevoie de sprijin. Ne-a dat tot ce a avut, sperând să primească în schimb aprobare. Îmi amintesc cât de afectat era, mai ales în ultimul timp, dacă aveai altă părere decât el sau nu-ţi plăcea ce-i plăcea lui. Şi cred că a murit de cancer şi pentru că nu şi-a acceptat dependenţa şi nu a putut să trăiască cu stigmatul alcoolismului.

dianaPrintre cele mai frumoase chestii din istoria recentă a Dianei Marinescu se numără cursurile despre avangardă de la Facultatea de Litere, unul cu Simona Popescu, iar celălalt, cu Paul Cernat; lucrarea de licenţă despre corporalitate în romanele lui Max Blecher şi Constantin Fântâneru; orice text pe care l-a scris şi pentru care am primit mai mult de trei Like-uri; internship-ul la revista Vice; protestele victorioase; întâmplările de la Centrul Naţional al Dansului; oamenii de la Scrie despre Tine şi cei de la BDB (Bună dimineaţa, Bucureşti!)şi nişte copii. Îşi iubeşte familia şi, în ultimul timp, se simte în Bucureşti ca într-o familie. A lucrat zece ani în învăţământ şi nu mai e de acord cu tot ce a scris în text. Pe Diana o mai puteţi citi pe TOTB, cu un test despre Viaţa în balanţa schizofreniei

 

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă, realizată exclusiv cu ajutorul cititorilor. Ne puteţi susţine prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!

Din seria Cele mai mari frici, puteţi citi şi:

Torschlusspanic sau frica de timp

Sunt blocată în lift cu un bărbat care “mi-a făcut lucruri”

Cum mi-am pierdut dinţii

Mi-e frică de ideea de familie

Mă tem că nu voi fi iubit

Un an jumate de puşcărie

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Când se lasă seara în Fismes

Ce fac după ce ai mei se duc?

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii

 

 


Leave A Reply