Oricât de diferite ar fi reacţiile şi scenariile din jurul fricilor pe care le avem, motoraşele uzinei din creier se pun ca unse în funcţiune: de la amygdala (considerată centrul fricii), informaţia ajunge în hipocampus (unde se află, printre altele, centrul memoriei), pentru a ajunge apoi la lobul frontal, unde sunt implicate procesele cognitive.
Dacă e vorba de vreo ameninţare concretă, cum ar fi, de pildă, un rinocer care ne urmăreşte, cortexul motor e gata să ne pună, la propriu, pe fugă. Dacă însă e vorba de vreun stimul mai abstract, cum ar fi gândul la teama de nebunie sau de întuneric, atunci reacţiile îmbracă forme cu totul diferite, mult mai complex înrădăcinate în comportamentele şi alegerile noastre. Cu toţii avem poveşti despre frici, important e să le (re)cunoaştem. Pentru aceste poveşti am lansat o rubrică în care am discutat până acum despre teama de a-ţi pierde dinţii, despre teama de a rămâne fără părinţi şi teama de întuneric. Astăzi, e rândul lui Ionuţ Maxim să povestească despre frica de a fi tâlhărit.
***
Text de Ionuț Maxim
Înjunghiat pentru telefonul mobil. E titlul unei știri difuzate de ProTV prin 2009. Un tip a ajuns să fie tăiat cu cuțitul ca să i se fure telefonul, un Nokia 5130. Se întâmpla la ieșirea dintr-o stație de metrou și faptul că-mi aduc aminte detaliul ăsta mă cam sperie. De speriat, m-a speriat și atunci, când am urmărit știrea prima oară; eram la Brașov, mă pregăteam să vin la facultate în București și să mă mut într-o garsonieră din Berceni. Nu mai știu ce telefon mobil aveam, dar m-am gândit că, orice-ar fi, eu nu vreau să mor pentru el.
Cam o oră, atât stăteam singuri în casă eu și fratele meu prin clasa a treia. Era intervalul dintre plecarea bunicii care ne hrănea la prânz și întoarcerea acasă, de la serviciu, a unuia dintre părinți. Într-o zi destul de caldă, ora asta s-a transformat dintr-o bucățică de libertate totală (în care, de obicei, cotrobăiam prin dulapurile alor mei) într-un moment de coșmar. La propriu, încă o mai visez. Patru oameni, două femei și doi bărbați, care-și făcuseră, am aflat ulterior, un obicei din a umbla pe străzi și de a încerca ușile tuturor caselor care le ieșeau în cale, au încercat și ușa casei noastre. Au găsit-o descuiată.
Un salam, o pereche de pantofi bărbătești, un serviciu de ceai foarte frumos, un ghiozdan cu Mickey Mouse, niște fețe de pernă și o pălărie. Asta au furat de la noi cei patru. Norocul nostru a fost că nu au intrat și în sufragerie unde, ascunși după mobilă și strângând în mână o vază roșie, respectiv o scrumieră din cristal (arme albe, înțelegeți), ar fi dat peste doi copii de clasa a treia. Pe hârtie, povestea pare una cu final fericit: hoții au fost prinși și bunurile, inclusiv salamul, recuperate. Ce nu am mai putut lua înapoi a fost liniștea multor nopți, în care nu simțeam nevoia să mă dau jos din pat și să verific dacă ușa e încuiată.
Cum face cu toate momentele urâte, timpul a reușit să decoloreze și episodul jafului. Azi îmi revine în minte doar când îl mai povestesc pe la mese în familie sau când scriu texte despre el pe TOTB. Dar, fără vreo pretenție de psihanalist, cred că stă la baza fricii mele. Și toate micile adăugiri, cum a fost și știrea de la ProTV, nu au făcut decât s-o întrețină.
Anul acesta se fac șapte ani de când sunt în București și, deși mi s-au întâmplat foarte multe lucruri în acest timp, să fiu tâlhărit pe stradă nu mi s-a întâmplat. Știu, probabil nici altor sute de mii de oameni, dar pot să garantez că, în cazul meu, asta s-a datorat și câtorva factori planificați.
Mă feresc de foarte multe contexte în care eu cred că cineva ar putea să-mi dea un pumn în față și să-mi fure iPhone-ul, de obicei noaptea. Dacă văd grupuri de oameni suspecți în fața mea, traversez (au fost câteva ocazii când oamenii suspecți s-au dovedit a fi niște fete de șaisprezece ani). Nu iau niciodată taxiuri de pe stradă, fac mereu comandă. Nu merg niciodată cu autobuzele de noapte (am văzut o dată o bătaie). Evit anumite cartiere, anumite locuri, ocolesc pe bulevarde, chiar dacă pe străduțe aș ajunge mai repede, sunt mereu cu ochii în patru etc. Din astea. Eu zic că sunt măsuri preventive. Dacă m-am gândit să iau cursuri de auto apărare? Nu. Chiar sper să nu fiu nevoit, vreodată, să mă apăr.
Frica mea nu e legată doar de București. Mi-a fost frică și la Paris, și la Roma, și la Timișoara. Frica mea e legată de întuneric și de necunoscut. Mi-e frică de orașe noaptea, de negrul de pe străzile pe care nu le știu. Întunericul ascunde, pentru mine, ce-i mai rău pe lume dar, din fericire, nu-l las să mă blocheze.
Nu refuz niciodată invitațiile prietenilor mei care stau în Rahova, doar sunt un pic mai atent în tramvai. Nu prea iau taxiuri înainte de unsprezece seara, mă întorc acasă cu metroul. Ba chiar, câteodată, traversez parcul de la Obor singur, pe întuneric. Pierd nopți pe afară, mă plimb verile până târziu, explorez cartiere noi, îmi place să găsesc case-erou, supraviețuitoare ale demolărilor, care stau puternice între blocuri. Îmi plac oamenii și-mi place ce vorbesc, ascult conversații pe care nu ar trebui să le ascult și, dacă stai lângă mine în metrou, o să mă uit în telefonul tău. Sunt atent la tot ce se întâmplă în jurul meu și asta se datorează și fricii mele.
Frica nu m-a dus doar la blocaje, la drumuri înfundate, ci și la descoperiri, la drumuri noi. Frica de întruneric m-a făcut să profit, cât pot de mult, de lumină.
Ionuț Maxim lucrează, momentan, într-o agenție de publicitate din București. Din când în când, scrie pe blogul lui sau pe site-urile altora.
Sigur ai poveşti despre
Trimite-ni-le la [email protected].
Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!
Un comentariu
e normal sa-ti fie teama. si eu umblu noaptea si mi s-a intamplat o data sa fiu inconjurat de 4 necunoscuti care mi-au vrut telefonul. am primit un pumn in obraz, i-am dus cu vorba pana am iesit dintre ei si am fugit mai repede ca vantul. sunt unele situatii in care trebuie sa-ti stii limitele. totusi, paza buna trece primejdia rea: ocoleste gangurile (ceea ce eu nu am facut) si mergi prin zone bine iluminate.