Mi-e frică să n-ajung cerşetor

0

Sigur vi s-a întâmplat să treceţi pe lângă oameni ghemuiţi în cotloane, pe lângă bătrâni înţepeniţi cu mâna întinsă, suspendată între nevoie şi jenă, pe lângă copii cu privirile pironite în gol, deasupra pungii argintii, cu vise toxice de aurolac. Poate că, de asemenea, pentru o fracţiune de secundă, vi s-a inflitrat în minte ideea că, prin cine ştie ce încrucişare de întâmplări, aţi putea ajunge în stradă, fără oamenii şi lucrurile care alcătuiesc plasa de siguranţă a fiecărei zile.

Text de Cosmin Dumbravă

Numai ce e frumos, și frumos conceput, poate hrăni Iubirea. Ura însă o poate hrăni orice.

Oscar Wilde

De cele mai multe ori însă, înclinăm, poate dintr-un reflex defensiv, să-i scoatem din raza privirii pe toţi cei care, la grămadă, sunt etichetaţi drept oameni ai străzii, şi să credem că pericolul de a rămâne fără acoperiş deasupra capului e rezervat celorlalţi. Cu toate astea, multe dintre poveştile de viaţă ale oamenilor nevoiţi să cerşească şi să trăiască sub cerul liber nu conţin niciun semnal prevestitor. Până într-o zi. Seria dedicată Celor mai mari frici continuă azi cu un text semnat de Cosmin Dumbravă, despre teama de a ajunge cerşetor.

Frica pare-mi-se că e un trăgaci, nu degetul tremurând pe el. Degetul e voința, iar în unele momente, îi dăm drumul sau nu știm că ne scapă. A-ți măsura pașii în intervalul dintre a întârzia și a ajunge prea devreme la locul de muncă, ține de voință până la automatism. În multe feluri poate tremura voința. Mulți suntem departe de acea uniune plină de sudoare dintre deget și trăgaci, iar când va avea loc, ți se va spune Scarface.

Mă tot pierd în unele frici și mă înghesui într-un crâmpei al ființei mele, de unde văd lumea fără să pot măsura, în lipsa vreunui reper, distanța până la vârful picioarelor (pentru că orice reper e ceva impus), imaginându-mi că sunt bolnav de cancer și aș vrea să dispar – acel crâmpei e mintea. Mintea, în afara vreunei măsuri, devine măsura. Sau mă pun în pielea dezgolită a unui gift giver la un bug party și îmi doresc să sfârșesc în extazul deprimant al zorilor de zi. Mă gândesc totuşi că poate e ceva de purtat în practica asta, doar are plăcerea la mijloc, dar și tratament ulterior, sau poate e un fel de autodistrugere colectivă, al cărei scop e sedimentarea unor vestigii cum sunt cimitirele elefanților, care provine și din exluziunea socială a celor bolnavi, care oripilează fără voia lor lumea cu acest ritual decisiv. Ajung, răcorindu-mă cu astfel de gânduri, să văd deraierile astea ca pe niște echilibrări mintale, o cale firească într-un moment nefiresc, când te fulgeră. Ar trebui să simțim vina de care fugim, dublată de cea de a fi găsit o scăpare în pielea altuia. Un escapism mizantrop. Lucrurile astea te îndreaptă când actul sau accidentul prin care te vezi tu mântuit nu mai au sens, pentru că tragedia ta este singulară. Nu mai poți spera decât că cel care te ascultă îți poate atinge cu mintea vârful picioarelor, făcând abstracție de el în tine. Da, tragedia e impecabilă în unicitatea ei, dar mai apoi faci ceva. Te înrămezi într-un tablou și te contempli, pironit la răscruce de drumuri. Acolo ai să găsești cel puțin un prieten.

Întoarcerea către fața întunecată a omului este ca reflexia lui Narcis în apă, adică în materie. Narcis e un visător care a gustat din luciul apei, privindu-se. Materia nisipoasă sau gloduroasă sau stâncoasă sau hrănitoare, piere în transmutație, căci se și trasformă numaidecât în noaptea zilelor. Poate în ridurile acestei fețe se va sesiza o nevoie a noastră față de lucrurile din jur care nu suferă răbdarea, o nevoie generată de frica de întuneric, o nevoie care ne răzvrătește împotriva așteptării îndelungate după obosita Ziuă – mamă vitregă a Lunii–, o nevoie a somnului din vatra betonată, acum prea departe de cântul lighioanelor pădurii. În viață, suntem o dată mari și de două ori mici, cum spune mamaia. Odată și odată ne maturizăm, dar revenim nu la multă vreme după – pentru că așa pare mereu drumul la întoarcere, mai scurt. Așa cum se poate sesiza din ce am spus până acum, ne consumăm repede într-un scenariu de capăt de drum. Pentru că e o ușurare: moartea ar părea că te scapă de rostul greutăților unor cuvinte date care, în lumea maturizată, legiferată și economică, au un centru de greutate și un sens rigid și, în plus, e gratuit să gândești așa.

Frica mea am lăsat-o la urmă, pentru că o respect, după multe cuvinte premergătoare, înghițite în sec. Cerșetorul este un Narcis cu două monezi pe pleoape, stând cu mâinile orbecăind la poale. Acestui Narcis nu îi e frică de singurătate, pentru că nu o mai cunoaște, pentru că i-a fost strivită. El nu mai poate fi singur, pentru că nu are un refugiu. Admiratorii lui sunt veșnic tăcuți, îi invidiază libertatea, cum unii admiră viața de câine privind la burțile însorite ale maidanezilor. Și parcă se iubește și mai mult când ființa îi devine tot mai slabă, căci mai are totuși un singur loc unde să fugă, un ultim loc intim: viața. Niște aurolac, un chiștoc, ceva ce-ți pișcă peticelul de creier care mulțumește în bătaie de joc. El nu se teme de moarte. Nu-ți dai seama care dintre cei fără casă mai sunt printre noi. Dar nici dintre cei care au una, doar că ei au mai multe posesii de povestit. Mai ieri am surprins întâlnirea a doi boschetari: umbla amețit, privind candid pe sub fesul tras peste frunte dincolo de vitrine niște haine, care nu-i făcuseră niciun rău; când, deodată, apare din direcția opusă un tovarăș al lui care mergea zgribulit sub un palton curățel, pantalonii lui nu aveau două culori prietenoase una lângă alta, guleru-i petrecea gura și se uita la trotuar. Fes îl salută, celălalt privirea nu și-o ridică, apoi i-a semnalizat salutul cu mâna. Nu știu de ce nu-și puteau vorbi și, fără să apară vreo simțire reciprocă între cei doi, nu se știe dacă acest eveniment se mai poate numi „întâlnire”.

Cerșetoria este pragul sigur al infamiei și al excluziunii. Pe cocoașa cerșetorilor se fac bani frumoși. Până și tristețea ei e luată în râs. Și este luată chiar și în serios, de Metrorex. Dar când un domn cu o fetiță alături se rugau la Dumnezeu și Maica Precista în vagoanele nepăzite de pe magistrala Preciziei – Anghel Saligny (căci acum sunt dinalea albe, ce merg spre Rai) și când metroul o lua la goană și hurducăiau vagoanele și mai tare ca la plecare și cerșetorii se rugau aproape țipând? Îmi aduce aminte de acea voce din tavanul stației de unde am pornit, care mă avertizează în privința călătoriei mele civilizate și tonul parcă începe să-i fie uman.

Frica de a deveni cerșetor m-a cuprins până să ajung în ciclul primar de școală. Ne cumpăraseră ai noștri, mie și lui frate-miu, treninguri nou-nouțe. Când am auzit asta, am plecat în spatele curții, m-am suit pe cocina porcilor, ca să nu mă vadă nimeni că eu țin la treningul meu jerpelit. Mi-a spus o voce din căpșorul meu că am să ajung cerșetor. Apoi a venit mamaia și m-a întrebat ce caut acolo. Să mă dau jos. Și chiar așa, ce căutam acolo? M-am întrebat, parcă fără să realizez că uitasem de mine acolo.

Dar cerșetor m-am văzut în nenumărate situații ale vieții. Încă de mic mi-am dat seama că poate încercam să atrag atenția alor mei, poate că mă simțeam lipsit de afecțiune. La fel te regăsești când aștepți bani de-acasă ca brav student și când aștepți dragoste ca un smiorcăit și când te izolezi cu vreo idee năstrușnică de lume și mai speri să îți bată seara-n geam cu un buchet de vise.

Oscar Wilde scria din spatele gratiilor: „Mulți iau închisoarea cu ei în libertate, o ascund ca pe o dezonoare secretă în inimile lor și, în cele din urmă, asemeni unor biete creaturi otrăvite, se târăsc într-o gaură și mor. E trist că trebuie să facă astfel și este greșit, îngrozitor de greșit din partea Societății că-i forțează astfel. Societatea își arogă dreptul de a aplica pedepse cumplite individului, dar are și viciul suprem al superficialității, și nu-și dă seama ce face. Când pedeapsa omului se încheie, îl lasă singur, adică îl abandonează chiar în momentul în care începe datoria supremă pe care o are față de el. De fapt, îi e rușine de propriile prostii și îi evită pe cei pe care i-a pedepsit, așa cum oamenii evită un creditor căruia nu-i pot plăti datoria, sau pe cineva căruia i-au făcut un rău ireparabil, de neiertat”.

Unii își imaginează că cei ce sunt cerșetori își ispășesc pedeapsa păcatelor lor. Pentru închisoarea păcatelor lor nu are nici astăzi cheie Societatea. Unii îți ajung la picioare, din cauză că au avut talent la șpriț. Da, am văzut cârciumari care tot turnau, nu sunt ei de vină, căci la tejghea nu-i ca la catedră, iar alcoolul își atinge potențialul economic când se instalează dependența de alcool. Mulți au ajuns de la orfelinat în străzi. Mulți au fost crescuți pentru cerșit. Oamenii evită cerșetorul, așa cum este evitat cineva căruia i-au făcut un rău ireparabil, de neiertat.

Alo! Dumnezeule! De ce m-ai părăsit? Pentru că în lume nu ai mers și mergând îi vezi pe alții șchiopătând și pe alții pe drum fluierând și tu deja ai obosit. Dar oboseala mea n-are pereche decât încă dram din orice aruncă unii, pentru aceștia neperche. Din ale costumelor cute corect croite, nu din voalurile în Ateneu dospite, buzunare ale trupurilor line, din ce în ce mai rar cu zgomot, plutește câte-o bancnotă străbătută de-o lamă de lumină.

dumbrava

 

Cosmin Dumbravă este masterand al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, unde studiază Etica Aplicată în Societate, Afaceri şi Organizaţii. De asemenea, este baterist al trupei Dor Mărunt şi este interesat de înjghebarea unor reportaje. Pe TOTB.ro, mai puteţi citi un text semnat de Cosmin Dumbravă: Dreptul la viaţa privată nu este un bun economic

 

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă, realizată exclusiv cu ajutorul cititorilor. Ne puteţi susţine prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!


Din seria Cele mai mari frici, puteţi citi şi:

Sunt blocată în lift cu un necunoscut care mi-a “făcut lucruri”

Cum mi-am pierdut dinţii

Mi-e frică de ideea de familie

Mă tem că nu voi fi iubit

Un an jumate de puşcărie

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Când se lasă seara în Fismes

Ce fac după ce ai mei se duc?

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii


Leave A Reply