Mi-e frică de urşi şi de alte “obiecte” iraţionale

Poate că un exerciţiu bun pentru atenuarea fricilor care ne impregnează, într-o măsură mai mare sau mai mică, vieţile, ar fi să le schimbăm între noi. Am da, de pildă, teama de singurătate cuiva pentru care această perspectivă e inofensivă şi am primi la schimb, să zicem, frica de bătrâneţe, pe care am putea-o neutraliza mai uşor. La finalul exerciţiului, ne-am primi înapoi temerile îmblânzite şi ne-am bucura de timpul rămas până la instalarea altei frici. Deocamdată, atâta timp cât acest mecanism de transfer e doar imaginar, nu ne rămâne decât să facem schimb de frici prin poveste; să ne împărtăşim temerile şi să le confruntăm, să le căutăm rădăcinile şi să le analizăm. Următorul episod din seria pe care am dedicat-o celor mai mari frici pleacă de la o teamă aparent neobişnuită, cel puţin pentru un locuitor al oraşelor: frica de urs.

beaaar

Textul lui Octavian Dan însă caută în spatele ei şi ajunge la resorturi mai adânci, care pun în mişcare şi alte forme ale anxietăţii.

Text de Octavian Dan

Ilustraţie de Jorge Mascarenhas

Merg cu ea prin pădure. E vară, pământul e umed şi răcoros. Ne-am abătut de la potecă şi am luat-o în sus, printre copaci. E relaxant, ne plimbăm încet, eu mai iau de pe jos conuri de brad şi încerc să nimeresc cu ele trunchiurile copacilor. Printre cuvintele noastre se aude ceva ca o surpare de pământ. Mă întorc şi văd cum dispare după un tufiş o mică formă maronie.

Îmi dau seama că este un pui de urs după cum mi-a înţepenit corpul de frică. În mintea mea, ecuaţia a fost arsă cu fierul roşu de nenumărate poveşti: cu cât este mai mic şi mai drăgălaş puiul, cu atât ai şanse mai mari să fii sfârtecat. Îngheţ. Aadrenalina îmi blochează muşchii şi nu apuc decât să fac vreo doi paşi în spate, până s-o văd pe ursoaică alergând spre noi.

O trânteşte la pământ, ea ţipă şi îşi apără faţa cu mâna dreaptă. Îi infinge colţii prin mâneca subţire, mov; antebraţul se rupe din prima. Corpul ei s-a încordat de durere şi frică, iar ursoaica o târăşte ţeapănă prin frunziş. Încep să-i car picioare animalului cât pot de tare şi încerc să-i ţintesc capul, dar talpa tenisului se afundă impotent în blana densă. Se aud icnete slabe, foşnetul frunzelor şi respiraţia horcăită a bestiei.

O muşcă de faţă şi îi smulge dintr-o mişcare obrazul stâng. Jumătatea distrusă a feţei nu mai e capabilă de expresie, iar acum, cu ochiul dezvelit, e forţată să privească tot. Sper s-o omoare. Mă duc în spatele ursoaicei şi încerc să opresc mecanismul ăla ucigaş. Mă trânteşte la pământ. Ghearele îmi intră în abdomen şi cu fălcile mă apucă de gât; colţii îmi perforează carnea şi presează vertebrele. Încerc să-mi îndoi corpul, ca să nu mi le frângă, dar colţii apasă la fel de tare. Brusc, îmi vine ideea calmă şi entuziasmantă să renunţ. O fac cu linişte, gâtul îmi crapă şi mor.

Cam ăsta e momentul în care mă întorc pe cealaltă parte în pat. Scenariile imaginare cu atacuri de urşi se repetă de ani buni, de fiecare dată când merg la munte. Noaptea, mai ales, mă gândesc la zeci de atacuri, fără să scap nici cel mai mic detaliu. Atunci când supravieţuiesc, îmi imaginez viaţa de după: desfigurat, fără ochi, nas, obraji. Dacă nu sunt eu cel distrus atunci, sigur vreun prieten. Mă cotropesc mila şi neputinţa, mai ales dacă e o fată, şi mă încarc cu toată atmosfera unei vizite la spital, când stai în tăcere lângă cel vătămat şi te simţi cumva vinovat, intuind uşurinţa cu care vei merge mai departe, în timp ce el va rămâne o rană deschisă.

***

Nu-mi dau seama dacă frica de urşi este una iraţională. De obicei, prin “frică iraţională” spui ori că obiectul fricii este investit cu o capacitate iluzorie de a-ţi face rău, ca în cazul fobiilor, ori că e vorba de un fenomen realmente periculos, dar care ocupă prea multă atenţie, în raport cu probabilitatea lui de manifestare, cum e cazul celor obsedaţi să nu le cadă chestii în cap de pe blocuri sau să fie înjunghiaţi în mulţimi. Frica de urşi s-ar încadra în cateogoria a doua, doar că nu sunt sigur de argumentul probabilităţii. Statistic vorbind, dacă nu te-ai întâlnit niciodată cu un urs, şansa să te întâlneşti în viitor e zero. Dar ca să poţi să faci o statistică relevantă, nu te poţi baza numai pe experienţă. Ursul îşi vede de treaba lui, tu de treaba ta, iar micro-decizii paralele vă pot ghida faţă în faţă. Şansa ca întâlnirea să se întâmple variază în funcţie de fiecare lucru pe care-l faci: dacă te opreşti un pic, dacă o iei la stânga şi nu la dreapta. Toate deciziile tale scad sau adună la o probabilitate ipotetică, obiectivă şi complet invizibilă. Atunci, fiecare decizie devine un fel de ruletă rusească.

De obicei, oamenii cu care mai merg la munte îşi impun instinctiv relaxarea, deseori cu succes, se integrează în natură, îşi amintesc experienţe din copilărie, fac fotografii, au feţele destinse de entuziasm mocnit, se simt bine. Introduc atunci în conversaţie, ca fapt divers, posibilitatea de a fi atacaţi de un urs, iar ei îmi transmit, păstrând spiritul ludic, cam care ar fi planul lor de acţiune. Ăsta e momentul în care ţin să le decapitez cât mai obiectiv şi mai acut universul de siguranţă. Vreau să creez şoc, să le demonstrez că nu ai ce naiba să faci dacă te atacă un urs şi că tot ce ştii e teorie goală, pe care nu ai cum s-o aplici. Ei se tulbură, iar îi observ cu o uşoară mândrie cum scanează cu nelinişte spaţiile dintre copaci. Mă mai relaxe un pic; ştiu că am acum o echipă. Vom urla pe rând pe tot parcursul călătoriei, ca să speriem urşii, ne vom stresa groaznic şi ei vor ajunge să împărtăşească un pic din ura şi lipsa mea de încredere nemărturisită faţă de pădure.

Ce mă sperie la urşi e că sunt echivalentul unei plăci de beton care-ţi cade în cap şi te striveşte. Te face “muci”. Sunt ca o elice de elicopter, gata să te împrăştie fără întrebări, sau ca o maşină în derapaj care te mătură de pe trotuar. Doar că ursul are ceva în plus: apari în minte lui fie ca o ameninţare de care să fugă, fie ca un obiect pe care să-l sfârtece. Dacă se aprinde beculeţul de sfârtecat, îşi va folosi văzul, mirosul şi corpul supradotat s-o facă.

Urşii, la fel ca obiectele fizice în contexte ucigaşe, sunt implacabile în mersul lor, odată stabilit. Atât pentru corp, cât, mai ales, pentru conştiinţă. Nu lasă loc de luptă, nu-ţi iau în seamă opoziţia, la fel de orb ca lama unui cuţit, ignorantă faţă de rezistenţa unei cepe. Pe terenul fizicii, tu şi maşina scăpată de sub control care se îndreaptă spre tine, gata să te storcească de stâlp, sunteţi perfecţi egali în drepturi. Corpul tău, ca şi carcasa maşinii, se transformă în obiecte de consistenţă materială determinată, carne şi metal, care se ciocnesc cu viteza X, pe un plan cu Y elemente. Îmi imaginez spaţiul gol dintre constatarea inevitabilului şi desfăşurarea lui. Când merg pe bicicletă, de exemplu, şi o mai iau pe stradă pe lângă maşini parcate, nu pot să nu mă gândesc cum una dintre ele o să-mi iasă în faţă, cum tanti de la volan prinsă în macerările cotidiene o să deschidă bosumflată uşa şi o să mă arunce în trafic, sub roţile unui autobuz ale cărui tone o să-mi pleznească toracele fără pic de rezistenţă.

Deşi îmi vine să zic că frica asta este universal umană, şi în felul ăsta să mă felicit sunt atent la un pericol real, tind să cred că e vorba despre altceva. Motivul pentru care se prezintă atât de acut scenariul ăsta are de-a face, cred, cu greutatea cu care mă rup de solipsism, de rezistenţa faţă de universul rece şi obiectiv pe care-l presupune maturitatea. Un obiect fizic, când te striveşte, nu ascultă de intenţia lui, intenţie pe care o poţi manipula, ci se manifestă mai degrabă ca un principiu extern, pur fizic. Solipsismul presupune faptul că, într-un fel, eşti sursa lumii, a tot ceea ce este, iar faptul de a fi anulat în virtutea unui principiu extern, cum e gravitaţia, înseamnă tocmai dovada că faci parte dintr-un sistem care te deţine şi faţă de care poţi fi doar spectator sau jucător insignifiant.

***

La fel cum nu poţi scăpa de o aripă de avion care cade noaptea peste casa ta, de urs nu ai nicio şansă să fugi: potrivit Wikipedia, ursul brun poate atinge o viteză de 48 km/h. Tot Wikipedia spune că Usain Bolt a atins maxim 37 km/ h maxim, în condiţiile în care şi-a dedicat viaţa alergatului, lucru pe care majoritatea dintre noi o facem doar în situaţii extreme. Vărul mai mare al ursului brun, ursul grizzly, a fost înregistrat de 15 ori decapitând un elan dintr-o lovitură. Sună un pic a desene animate, dar e un fapt înregistrat: decapitarea spontană a elanilor de către urşii grizzly se poate produce cam cu aceeaşi violenţă şi viteză cu care sar capacele de bere din desfăcătorul unui barman arogant care face pe cowboy-ul.

Dacă nu ai o puşcă, absolut orice ai face în teren deschis e complet inutil. De-aia, doar imaginându-mi că văd un urs în pădure mă umple de adrenalină, fiindcă îmi dau seama că diferenţa dintre viaţă şi o moarte oribilă stă în circuitele neuronale din capăţâna aia greoaie. Până şi ciobanii, cu nonşalanţa lor în faţa pericolului, care te face să pari un orăşean complexat şi efeminat, îţi zic că nu te pui cu ursul. Relaxarea lor îţi dă o mică siguranţă, de foarte scurtă durată: “Păi dacă te-atacă ursu’, te-a păpat. Da’ nu-s urşi pe aici. Poate se mai rătăceşte vreunu’, da’ tre să faci gălăgie, că se sperie şi nu vine”.

Aşa că singura modalitate prin care ştiu că pot să preîntâmpin întâlnirea nefastă, atunci când merg prin pădure şi tresar la fiecare zgomot, analizându-mi strategic poziţia, e gălăgia. Trebuie să ţipi, să urli, să fluieri, orice numai să-i dai de înţeles animalului că te afli în preajmă. Dialogul pe care-l întreţin cu urşii pădurii, prin arii stângace de operă, mă mai relaxează pe moment, dar nu face decât să amâne problema. Când ajung la cabană sau la cort şi prind un moment de singurătate, dar mai ales când încerc să adorm, îmi imaginez zeci de scenarii de atac, ca nişte snuff-uri ale căror personaje principale suntem eu şi persoanele la care ţin.

Cred că tocmai filmuleţe snuff la care am fost expus când eram mic mi-au minat mult inocenţa. Aveam vreo 13-14 ani şi pe-atunci era o modă printre colegi, să se uite pe net la înregistrări cu execuţii sau accidente fatale. Trebuia să te uiţi, nu neapărat ca să nu fi fraier, ci pentru că, odată puse pe tavă, se instala un fel de atracţie halucinantă. Săptămâni, câteodată luni întregi după ce vedeam un filmuleţ din ăla, nu puteam să dorm, gândindu-mă la ultimele secunde ale celui ucis. Aşa mi s-a instalat în minte raportul dintre conştiinţa celui ce urmează să fie căsăpit şi realitatea căsăpitoare. Corpul uman căpătase pentru mine încă de pe atunci consistenţa realităţii înconjurătoare; comunica cu ea de la egal la egal, după limbajul unei fizici implacabile. Stăteam în bancă la şcoală şi tot derulăm în cap cum aş sări de pe scaun cu tibia de colţul băncii de lângă, vizualizând ruperea osusul. Când mă înţepam plictisit cu pixul în mână, imediat întelegam că, dacă aş apăsa mai tare, nimic nu l-ar opri să-mi perforeze palma sau ceafa colegei din faţă.

***

Se prea poate să-mi fi pierdut încrederea în propriul corp: l-am observat pe rând supundându-se esteticii, fizicii, transformării biologice, mercenar pentru diverse principii exterioare intenţiilor mele, ceea ce mi l-a înstrăinat. Poate că cel mai bun remendiu pentru frica de urşi e să iau nişte cursuri de dans. Să mă ducă cruciada împotriva urşilor până într-acolo încât să-mi aştept rândul, printre corporatiste dezamăgite şi cupluri de pensionari, la următoarea rundă de tango. Mă şi văd scoţându-mi din rucsac echipamentul de dans, pe fundalul unei determinări tăcute şi puternice de a lupta împotriva urşilor ipotetici. Mai am şi opţiunea să umblu prin Bucureşti după acte pentru o armă de foc. Să ajung să interacţionez cu secretare cu râia în suflet, să mă mai trimită nu ştiu unde, după încă un document, să mai iau încă cinci staţii autobuzul, pe caniculă. Şi apoi dau de ăia de la arme, bărbaţi încrezuţi, grăsunei care-şi glazurează hobby-ul middle-age cu un fel de şarm à la Vanilla Sky , faţă de care în mod sigur am să mă fâstâcesc că o domnişoară şi am să le pun intrebri stupide inspirate din jocuri pe calculator. Şi oricum nu am bani de aşa ceva.

Mai bine rămân aşa cum sunt; există şi avantaje. Urlând prin pădure, am descoperit secretele vibrato-ului, am reuşit să iau note acute cu voce plină şi chiar am pus şi bazele unei formaţii de muzică împotriva urşilor alături de doi prieteni pe care-i terorizasem în prealabil cu panicile mele. În felul ăsta, nici nu risc să fiu omorât de urşi şi, în acelaşi timp, mă dezvolt pe plan muzical, ceea ce nu e chiar atât de rău.

Octavian Dan a terminat facultatea de filozofie şi acum are şanse mari să termine şi masteratul. În prezent, lucrează la Scrie despre tine, ca trainer la atelierele de scris, şi caută în secret să devină consilier filozofic pentru o corporaţie gigant, cât să facă bani să se mute de acasă. A descoperit de curând fotbalul şi şahul, laolaltă cu pasiunea pentru etimologii reale sau inventate şi are o afecţiune puternică pentru Spinoza, pe care nu i-o împărtăşesc decât francezii, a căror limbă din păcate nu o cunoaşte.