Mi-e frică de insomnie și asta mă ține trează în fiecare noapte

0

Deşi mulţi oameni de ştiinţă susţin că insomnia e o “invenţie” a lumii moderne, electrificate, care desfiinţează graniţa clară dintre noapte şi zi, asta nu înseamnă că oamenii, ba chiar şi zeii, n-au avut dintotdeauna probleme cu somnul. Ghilgameș e socotit unul din primii insomniaci cu reputație, iar Zeus și-a avut și el partea de nesomn, când agitația lui de șef peste Olimp făcea nopți albe pământenilor.

 

insomnie

Într-“Un veac de singurătate“, Márquez abătea asupra satului Macondo o molimă de insomnie, în urma căreia oamenilor li se ştergeau, pe rând, amintirile din copilărie, numele şi sensurile obiectelor, iar în cele din urmă, conştiinţa. În textul de azi, care continuă seria Celor mai mari frici, Andrada Lăutaru vorbeşte despre propria luptă cu insomnia, instalată în adolescenţă, luptă pe care a purtat-o sub nenumărate forme şi pe mai multe continente.

 

Text de Andrada Lăutaru

Am 17 ani și nu pot să dorm. Messengerul îmi ține companie. Tocmai am intrat într-o situație din care am impresia că nu voi ieși niciodată. Am urmărit traseul fluturilor din stomac, care mi-au dat un șut în fund, fix spre realitate.  Simt că nu voi mai putea dormi niciodată. Mama spune că îmi va trece. După o lună de nopți albe, se oferă să îmi ia un somnifer slab, pe bază de plante. Nu îl vreau, îmi e frică să adorm și să nu mă mai trezesc. Mă lupt cu mintea mea în fiecare noapte. Ea câștigă toate reprizele până la ore târzii, când îmi dă lovitura finală care mă bagă la somn odată cu primele raze ale soarelui, care cad deasupra cimitirului din fața casei. Zilele sunt niște chestii pe care le văd printre genele grele, ca zilele lui Tom, atunci când îl vâna o noapte întreagă pe Jerry. Așa mă vânează pe mine gândurile toată noaptea și eu încerc să îmi vânez din nou visurile în timpul zilei.

La orele de engleză în care vorbim când de Shakespeare, când de R.W. Emerson, părerile mele tind să pară nebunie. La finalul orei, profesoara îmi spune îngrijorată: „Andrada, ești o fată și o elevă bună, dar mă tem că nu ești pe drumul cel bun. Știu cum e la vîrsta asta. O să treacă”.

A trecut. Am 20 de ani și tot nu pot să dorm. Îmi fac din insomnie motiv de petreceri și nici măcar nu mă gândesc că nu mi-e somn mai niciodată. Zilele îmi par doar drumul normal spre o altă noapte, o altă procrastinare, un alt joc de cuvinte mahmur, beat, nocturn, singurul mod în care mi se pare că îmi simt studenția până în movul ce uneori îmi pulsează sub ochi. Sar cu viață din pat, îmi fac loc printre hainele care spun că sunt pe post de covor și nu mai las din mână cana cu cafea.

Mi-e frică de insomnie, iar gândul că nu voi mai putea adormi vreodată mă ține trează. Am impresia că voi bâjbâi între vis și realitate, cu niște pete mari şi movalii sub ochi, că voi avea vreo 47 de kg și nu voi putea articula niciun cuvânt. Creierul nu va mai putea funcționa și nu va putea nici să-și dea shut down. Nu pot să dorm atunci când intru în panică sau când sunt fericită, nici atunci când plec sau mă întorc, nici când e noapte.

Au trecut trei ani în care am trăit la ritm constant. Uneori mă gândesc cât e de bine să te odihnești. Am obosit să-mi fie somn în fiecare zi. Mi-e dor să-mi fie somn măcar o noapte. Când se lasă întunericul, îmi retrăiesc zilele în gând sau îmi creez noi amintiri. Ajung la orizontală cu ochii mari şi stau la pândă, să prind eu insomnia, înainte să îmi mai facă ea încă o noapte albă. Stau de șase și o urmăresc până în zori. Am încercat și aia cu număratul oilor,  al arcurilor de la pat, al tastelor de la laptop, al nopților de când am dormit ultima dată o noapte întreagă.

Îmi trăiesc deja frica. Am 24 de ani și nu pot să dorm. Scriu textul ăsta după ce am stins tot, mi-am jurat să dorm, am încercat toate colțurile patului, am dat toate pernele la o parte, le-am luat în brațe, mi-au transpirat tălpile și am zis „la dracu’! nici nu mai vreau să pierd timpul cu asta”. Mama spune că am prea multe gânduri și ar trebui să merg să le discut cu cineva, un psiholog. Îmi dă ea bani pentru asta, chiar dacă ni s-a încheiat contractul în care ea mă întreține. Bunică-mea spune că știa ea, m-a citit de mică, am gânduri necurate și ar trebui să merg la biserică, „ia spune, te închini noaptea?”.

Mă închin în fața insomniei.

***

Aveam 23 de ani și nu puteam sta trează mai mult de două ore fără să simt  prin cap o durere ca un curent electric, dinspre ceafă spre frunte, sau fără să clipesc atât de des, încât să fiu în stare să adorm în orice loc. În prima zi de master la Universitatea L.N. Gumilyov din Astana, Kazahstan, am adormit în biroul decanului. M-a lăsat câteva minute singură și nu am mai putut sta trează cu sunetul și durerea din capul meu, am închis ochii și m-am trezit când s-a trântit ușa biroului. Încă îmi imaginez că au trecut doar câteva minute, fiindcă la trezire îmi era la fel de somn. Am căscat cu rușine și am spus că încă nu m-am acomodat cu clima de -30 de grade și că mi-e somn de fiecare dată când intru într-un loc la căldură. Atunci, rigiditatea comunismului dispărut doar pe hârtie nu m-a ceartat cu voce tare.

După trei săptămâni pe acest teritoriu rece și necunoscut, încă nu ieșisem niciodată noaptea. Sau ziua. Nu știam nimic despre oraș. Doar că era un frig inodor care îmi înțeapa simțurile de fiecare dată când îl trăgeam în piept. Singurul contact cu aerul îl aveam atunci când mergeam la cursuri. Îmi era frică să stau trează prea mult și să îmi dau seama unde mă aflu. Dormeam. Mă durea capul când mă culcam și când mă trezeam. Beam tot mai multă cafea. La oală.

Odată m-a trezit fumul gros al oalei în care am pus apă la fiert și am adormind așteptând. Am început să văd filme alb-negru. Printre rânduri de Dostoievski și Camus, cadre de Godard și vise, mi se părea o lume mai bună cea care se trăia în capul meu. Am dormit câteva luni între niște pereți de bloc comunist.

***

Uneori clipesc cu un oftat de dorul somnului.

 

andradaAndrada Lăutaru a fost reporter la UBB Radio, radioul Universității Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, unde a şi studiat. A urmat apoi un masterat în Asistență Socială, care a dus-o cu o bursă la Universitatea L.N. Gumilyov din Astana, Kazahstan. Timp de un an, a făcut voluntariat într-un orfelinat din Mexic, de unde a trimis poveşti publicate pe TOTB, VICE şi pe (musafiri în) Casa Jurnalistului. Acum încearcă să își continue drumul prin lume și povești, fără a ajunge într-o redacție în care scrisul se cântărește în numărul de caractere. Puteţi citi mai multe dintre poveștile și experiențele ei aici sau pe blogul ei.

 

 

 

Din seria Cele mai mari frici, puteţi citi şi:

Mi-e frică de urşi şi de alte obiecte iraţionale

Mi-e frică de ideea de familie

Mi-e teamă că nu voi fi iubit

Un an jumate de puşcărie

Mi-e teamă că-ntr-o zi o să-mi pierd minţile

Mi-e teamă că n-o să supravieţuiesc

Mi-e frică să nu fiul tâlhărit pe stradă

Când se lasă seara în Fismes

Ce fac după ce ai mei se duc?

Mi-e frică să nu-mi pierd dinţii

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

 Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine prin donaţii activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme care ne privesc pe toţi. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!





Leave A Reply