Mi-e frică de ideea de familie

0

Am pornit chiar în urmă cu două luni o serie de texte personale, în care să deschidem cutia neagră a celor mai mari frici care ne determină şi modelează, într-o măsură sau alta, vieţile. Cum, de regulă, temerile sunt adesea tabuizate şi îngropate sub preş, ca strategie defensivă pentru noi şi, mai ales, pentru imaginile pe care ni le creăm în lume, am descoperit cu destulă mirare că, odată creat contextul discuţiei, suntem dispuşi să aducem la lumină scene din bătăliile interioare.

 

familia_bebe-672x372

 

Am vorbit până acum despre frica de a-ţi pierde dinţii sau de a rămâne fără părinţi, de frica de întuneric sau de frica de a ne pierde minţile, de frica de a fi tâlhărit şi de a ajunge la puşcărie, iar săptămâna trecută, despre frica de a nu putea fi iubit. Săptămâna aceasta, publicăm un text primit de la Teodora Petroi, despre teama de a avea copii şi, implicit, de a întemeia o familie.

Text de Teodora Petroi

Dacă te-ai apuca să întrebi tinerii random pe stradă ce dorințe și speranțe au pentru viitor, vei primi cu siguranță două răspunsuri standard: o carieră de succes și o familie. Peste câțiva ani, pentru cei mai mulți, ambele vor fi îndeplinite, pentru că își urmează cursul normal al vieții. Pe mine, în schimb, ambele mă înspăimântă cam în mod egal. Vreau însă să mă concentrez la cel de-al doilea aspect. Pentru că totuși, oricât de împlinit ai profesional, viața e construită tot din oameni, iar seara când ajungi obosit de la muncă sau peste 40 de ani, când te vei pensiona, cine va fi acolo, lângă tine? Diplomele, banii și succesele de ordin profesional? Nu prea cred. Văd oameni care sunt (sau cel puțin par) foarte fericiți doar cu partea asta a vieții lor, dar mi-e aproape imposibil să cred că mai târziu, dacă nu acum, nu vor avea anumite regrete. Chiar aș fi curioasă să le aflu rețeta după care se ghidează, ca să pot fi și eu la fel de mulțumită ca ei — nu că aș fi ajuns încă în nu știu ce punct al așa-zisei împliniri profesionale — și să nu mă mai bântuie alte gânduri. Poate că sunt unii care, într-adevăr, ating autosuficiența doar prin prisma muncii lor și nu le mai trebuie nimic ca să se declare fericiți; păcat că mie continuă să îmi scape cum e posibil asta.

 Spuneam la început că mă înspăimântă ideea de familie şi aş vrea  să mă fac înțeleasă. Mă refer aici cu precădere la copii. Este doar o altă chestie pe care n-o pot înțelege nicicum: ușurința cu care majoritatea oamenilor îmbrățișează această etapă, ca și când ar ști din start ce și cum trebuie să facă, de parcă nu e deloc scary să devii dintr-odată responsabil de întreaga viață a unei noi ființe umane. Nu e prea mult? Nu e o responsabilitate prea mare, un ideal imposibil, de fapt, de atins? După mine, riscul e imens, oricât de bine ai încerca să crești mogâldeața aia mică și s-o protejezi de relele lumii, puțin probabil să iasă așa cum știi și crezi tu că e bine. E adevărat, poate că multă lume îmi împărtășește într-o anumită măsură genul acesta de frici, dar sunt capabili să le dea deoparte și să-și vadă de viață. Dacă nu riști, nu câștigi, nu?

Cum ne putem “strica” copiii

Asta ar fi o primă categorie a temerilor privind copiii. Ce le putem noi face lor. Fără să vrem, desigur. Și apoi să ne mirăm de ce sunt așa și pe dincolo, ce n-a mers, că doar n-am făcut altceva decât să le oferim tot ce-am crezut noi că e mai bun.

Putem, de exemplu, să-i încurajăm să fie ei înșiși, să nu dea doi bani pe părerea celor din jur. Asta ar fi o atitudine sănătoasă dacă ar fi aplicată în anumite situații sau exclusiv pe cei adaptați deja, într-un fel, la modul de a funcționa al societății de azi. Dar nu mai e la fel de sănătoasă chiar în orice împrejurare și pentru oricine, pentru că, să fim realiști, orice facem în viață o facem împreună cu cineva, depindem mereu, într-o mai mică sau mai mare măsură de cineva, așa că nu poți fi chiar tot timpul așa cum ai vrea. Iar asta se lasă cu o tonă de frustrări și nervi, pentru că nu știi să lași de la tine, nu știi să fii altfel, nu știi în ce situații e bine să fii tu și-n care nu prea. Și nici nu vrei, pentru că tu ești deosebit și ți s-a spus asta mereu, ceea ce te face să nu vrei să renunți la această “unicitate”. Şi de aici apar mari probleme de ordin social și nu numai, pe care cu greu le mai poți repara (nu tu, ca părinte, că jobul tău aici s-a cam încheiat, ci bietul copil, pentru tot restul vieții lui).

Un alt exemplu este înscrierea lor la școală. Da, știu că fără ea nu se poate, dar după 12 ani îmi dau seama cât de mult rău mi-a făcut această ramură a sistemului, bolnav până în măduva oaselor. Să scriu și să citesc știam de dinainte, dar aveam nevoie de niște foi de hârtie care să ateste capacitatea mea excelentă într-ale memorării. În afara faptului în care aș locui în Finlanda sau într-una din puținele alte țări în care sistemul de învățământ e mai sănătos, vorbesc foarte serios că ăsta e unul din principalele motive pentru care nu mi-aș dori un copil. Pur și simplu n-aș putea să-i provoc o asemenea traumă, după ce eu însămi am trecut prin ea, dându-mi seama prea târziu ce se întâmplă, de fapt. Oricum, n-aș fi avut ce să fac și dacă m-aş fi prins mai devreme. Ceea ce e și mai înspăimântător.

Totodată, prea multă dragoste strică. Din iubire pentru copii, majoritatea părinților preferă să spună “lasă-l, că e mic, are timp să învețe ce înseamnă x sau y”, nu știu să le impună limite și să mai spună si nu, din când în când. E mai simplu și pentru ei, pentru că e mult mai greu să-i ții piept unui copil și să-l faci să înțeleagă ceva cu adevărat, pentru că, ei bine, e copil. Așa că preferă această scurtătură și nu realizează sau nu vor să realizeze cât vor avea puii lor de suferit mai târziu, când nu vor primi ceva la prima lacrimă sau primul urlet și cât de greu le va fi să înțeleagă care e problema și cum poate fi reparată. Și mie cred că mi-ar fi mai ușor să cedez astfel, așa că de ce să fiu ipocrită și să stric intenționat viața cuiva, cu certitudinea că voi face cel puțin 1000 de greșeli?

Cum ne “strică” ei pe noi

Las la o parte aspecte superficiale, precum somnul insuficient sau distracția care devine un lux. Cel mai important lucru care îmi vine în minte la acest capitol este frica aceea constantă că i s-ar putea întâmpla orice, oricând. De la chestii banale, precum un strănut (“vai, dacă te răcești?”) sau un genunchi julit la joacă, pentru care se intervine de zici că ar fi sfârșitul lumii, până la cele cu adevărat grave, de care auzi mai mereu la televizor. E înfricoșător și când n-ai copii să auzi de atâtea boli potențial fatale, care lovesc pe oricine indiferent de vârstă, de răpiri, crime și așa mai departe. Darămite când îi ai?! E deprimant să știi că faptul că e copilul tău nu înseamnă nimic, e la fel de vulnerabil ca oricine altcineva, pentru că viața e random. Acesta e crudul adevăr. “Mie nu mi se poate întâmpla” e o porcărie. Nu cred că cineva își asumă cu adevărat gama infinit de largă de posibilități pentru simplul fapt că suntem prea mici pentru a o cuprinde cu mintea, ci doar strâng din dinți și speră din tot sufletul să fie totul bine. Începând din acest moment ești groaznic de expus, extrem de vulnerabil și gata în orice moment să fii rănit. Și ce te faci atunci?

 

teodora Teodora Petroi este studentă la Jurnalism, în cadrul FSPAC Cluj. Îi place să scrie, deşi nu o face atât de des pe cât ar putea şi ar trebui. Spune că cea mai mare iubire a ei vor ramane, de departe, animalele, cărora ar dori să li se dedice în totalitate cât mai repede cu putinţă, lăsând astfel deoparte orice alt lucru pe care “trebuie” să-l facă pentru că cineva a hotărât că toţi oamenii trebuie să urmeze, în mare, aceleaşi etape pentru a avea “succes”. Consideră ca odată ce ai trait experienţa salvării unei vieţi, nu există termen de comparaţie, iar orice alt lucru după care alergăm de cele mai multe ori fără sens îşi pierde semnificativ din importanţă.

 

 

Sigur ai poveşti despre

fricibune

Trimite-ni-le la [email protected]

Think Outside the Box este o publicaţie independentă. Puteţi susţine activitatea publicaţiei şi realizarea articolelor pe teme sociale importante, prin donaţii. Orice contribuţie contează. Vă mulţumim!





Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger