Metafora instalatorului polonez. Vintilă Mihăilescu: "Nu mai există ţăran român"

3

Forţat de comunism să devină muncitor-gospodar, împins de tranziţia postcomunistă să migreze şi scos definitiv din tiparul culturii tradiţionale, ţăranul român a aşteptat integrarea în Uniunea Europeană cu mari speranţe, însă total nepregătit. Noua ordine, ca şi cele de dinainte, nu a venit cu o strategie agricolă eficientă, astfel că, deşi reîmproprietărit, omul de la ţară trăieşte drama de a nu-şi putea lucra pământul. Sau de a nu vrea. În lipsă de alternative, cei care reprezentau odată mâna de lucru a comunităţilor rurale româneşti au plecat din ţară, lăsând impresia unei păci sociale mincinoase.

 

 

de Oana Dan – DelaO.ro

 

Dacă n-ar fi făcut-o, cine poate spune precis care ar fi fost urmările tensiunilor acumulate în satele României, acolo unde sărăcia, absenţa oportunităţilor, agricultura de subzistenţă şi dezinteresul autorităţilor au distrus ceea ce numim, generic, „ţăran român”? Făcând-o, însă, locuitorii satelor şi-au semnat, simbolic, propria dispariţie. E o dramă în realitatea aceasta nevăzută care nici măcar n-a început să-şi arate efectele. Anii de comunism au modificat clivajul dintre satele şi oraşele româneşti, împingând ruralul către urban, prin industrializarea forţată. Ca un revers, primul deceniu de după 1989 a făcut opusul. Antropologul Vintilă Mihăilescu explică, în seria publicistică realizată de “România de la zero” în parteneriat cu Adevărul, cum a murit ţăranul român şi cum s-a născut prăpastia dintre sate şi oraşe. Ce şanse europene au ţăranii şi cum s-a modificat spiritul de comunitate?

 

Cum a modificat comunismul clivajul urban-rural?

Trebuie pornit de la ce a preluat comunismul, iar din acest punct de vedere lucrurile sunt destul de clare: a preluat o societatea rurală, cea mai largă din Europa şi care a rămas până astăzi cea mai mare societate agricolă şi rurală din Europa. Ce a făcut? A făcut ceea ce impunea modelul sovietic: cooperativizarea. Dar a mai făcut şi ceea ce impunea crearea omului nou: proletarizarea. Practic, ţăranii nu mai au proprietatea terenului şi sunt împinşi spre industrie. Şi există şi o cerere mare a industriei prin industrializare. Apoi, a existat o migraţie masivă dinspre sat spre oraş.

Dar ce s-a întâmplat în profunzime?

Două lucruri paradoxale. Nu a avut loc o reală proletizare a societăţii pentru că majoritatea oamenilor au rămas legaţi de gospodărie, iar majoritatea acestor muncitori nu au dorit să fie buni muncitori. Foarte mulţi muncitori preferau să aibă o slujbă mai prost plătită, dar cu mai multă libertate de mişcare. Asta le asigura cartea de muncă şi lichidităţile şi, dacă nu era muncă de maximă responsabilitate, aveau mai mult timp liber pentru munca în gospodăria de unde veneau supravieţuirea şi alimentarea neamului. Pe scurt, comunismul a creat nu un muncitor, ci un muncitor gospodar, care este altceva. Pe de altă parte, în mod paradoxal, comunismul nu a reuşit să distrugă satul şi gospodăria sătească, ci, în final, a întărit-o. Concluzia este că nu a creat nici proletarul şi nu a destrămat nici ţăranul, ci a făcut un fel de struţo-cămilă, acest muncitor gospodar, forţat să migreze după căderea comunismului. Îl găsim necalificat pe şantierele de construcţii, unde este omul bun la toate, util, descurcăreţ, dar care nu este la nivelul instalatorului polonez. Metafora instalatorului polonez vorbeşte despre o pricepere, e o garanţie că acel om ştie să repare instalaţii. Niciodată nu o să avem o asemenea metaforă despre muncitorul român. Pe de altă parte, muncitorul român face acel gen de muncă de meşteşugăreală, de depanator universal, care nu este o calificare, este un produs al comunismului. În final, comunismul a redus clivajul sat-oraş, dar mai ales printr-o ruralizare a marilor oraşe şi o „domesticire a industriei”, cum spune un antropolog american.

Ce a urmat în anii 90?

Lucrurile s-au răsturnat pentru că, dintr-un exces de industrializare comunistă, s-a trecut foarte repede într-un exces de dezindustrializare postcomunistă, din motive atât interne, cât şi externe. Dezindustrializarea masivă de la oraş a împins rapid populaţia numeroasă de la oraşe către sate. În aceeaşi măsură în care timp de 40 de ani a adunat-o comunismul, în 4 ani a spart-o postcomunismul. În 1996 asistam la prima inversare a fluxului de migraţie din istoria României: se întorc foarte mulţi la sate, nu mai pleacă la oraşe, se creează un dezechilibru. Ce se întâmplă la sate, moralmente e ok, reîmproprietărim ţăranii. Ei îşi reprimesc pământul în anumite limite, doar că – şi aici este o tradiţie istorică păcătoasă în România – toate reformele funciare la noi au fost agrare şi nu agricole, adică centrate pe proprietate, nu pe productivitate. Altfel spus, ţi-am dat pământ, te priveşte ce faci cu el. Asta, în condiţiile în care ai privatizat toată logistica agricolă, iar preţurile au crescut. Iar cel care trebuie să transforme pământul este redus la mijloacele de producţie din secolul al XIX-lea, motiv pentru care încă vedem imagini cu ţăranii care ară cu plugul. Din acest punct de vedere, România nu a avut şi încă nu are un model agricol, nu are adevărate politici agricole, ci are politici agricole contextuale, care se schimbă de la un guvern la altul.

 

„Satul este invadat de cei care au plecat din oraşe, noile generaţii rămân acolo, iar mijloacele de supravieţuire sunt cvasinule. E un ca un cazan care tot fierbe, fierbe, până când dă pe dinafară. Şi aşa apare migraţia masivă, altă soluţie nu este. Este soluţia raţională, în care populaţia rurală, nemaiavând din ce să trăiască, a plecat în străinătate. Ceea ce nu asigură un mod de muncă stabil, mai ales că accesul la piaţa muncii este unul sezonier şi la negru” – Vintilă Mihăilescu, antropolog (foto DelaO.ro)

 

Prin plecarea în străinătate a locuitorilor din zonele rurale se pierde o forţă de muncă importantă. Cum afectează asta economia unei ţări în criză?

În multe feluri şi în rău, dar şi în bine. Majoritatea banilor proveniţi din această muncă se întorc în ţară şi intră în circuitul consumului. Şi aici a fost şi o politică a struţului, pentru că, neavând nicio strategie privind ruralul – populatia rurală fiind jumătate din cea a ţării sau chiar mai mult, pentru că mai multe sate au fost declarate oraşe – şi tensiunile acumulându-se în lumea rurală, pentru orice guvern migraţia a fost o mană cerească. Nu mai fac scandal, ai pace socială la sat. Nu îţi încarcă bugetele de şomaj, mai mult, aduc bani în ţară. Pe termen scurt, toată lumea e mulţumită, dar pe termen lung asta se va întoarce împotriva noastră, pentru că investiţiile pe care le fac ei sunt în consum. Cam 90% din ce câştigă se duce pe casă şi tot ce înseamnă întreţinerea casei, iar asta este o investiţie simbolică. Deci pierdem o forţă de muncă, nu o calificăm pe cea care rămâne, banii intră în circuitul de consum, iar beneficiarii sunt firmele mari, deci banii ies din ţară. Practic, nu ne ajută cu nimic, doar cu o linişte de moment.

Deteriorează şi tradiţia rurală. Vedem ce case îşi fac cei care sunt plecaţi la muncă în străinătate.

Şi de ce nu? Aici este o uşoară ipocrizie urbană. Adică ţăranul reprezintă România şi trebuie să trăiască aşa ca în secolul XIX pentru ca noi, din când în când, să ne bucurăm de un peisaj idilic, frumos. Cu ce drept cerem ţăranului să trăiască precum în secolul XIX? Or, ce s-a întâmplat este refuzul ţăranului de a mai fi modernizat de alţii. Acum are banii lui şi face ce doreşte. Aceste case trebuie văzute în registrul simbolic. Majoritatea sunt kitsch şi nefuncţionale, dar sunt modul ţăranului de a spune că, din acest moment, este stăpânul vieţii sale. Mi-aţi distrus viaţa timp de două secole, m-aţi modernizat şi m-aţi lăsat în fundul gol. Din acest punct de vedere, casele făloase, cum li se spune, sunt un simptom foarte interesant pentru că marchează, de data aceasta, nu depărtarea oraşului de sat, ci emanciparea ţăranului care spune că se depărtează şi că face cum vrea el pentru că are bani. Sigur, poate părea iraţional, pentru că, cu acei bani, în termeni economici, poate să facă mult mai mult, dar din punct de vedere sufletesc, asta îşi doreşte. Este un simbol de reuşită socială, pe care nu au cum să îl obţină în Occident, unde nu au cum să obţina aşa ceva, pot obţine nişte bani, dar nu recunoaştere. Recunoaşterea de care tot omul are nevoie o obţii tot în sat, după criteriile satului, unde te uiţi la casa omului şi vezi cu cine ai de-a face. Simbolic, desigur, dar viaţa e mai mult simbolică decât materială.

Totuşi, acest interes ridicat pentru propria locuinţă contrastează cu dezinteresul pentru spaţiul public, cum ar fi drumul din faţa casei. Cum se explică asta?

În comunism s-a destrămat solidaritatea de comunitate, de sat şi s-au creat solidarităţi de interese, de neam. Eu folosesc termenul de gospodărie difuză, adică în jurul unei gospodării se crea o întreagă reţea, cei de la oraş aduceau cafeaua, cei de la ţară dădeau la schimb puiul. Exista un fel de solidaritate funcţională, legată de anumite interese, dar comunitatea se sparge. Şi, odată cu ea, interesul pentru ceea ce am putea numi spaţiu public. Complementar, comunismul a etatizat practic integral spaţiul public; post-comunismul s-a retras din spaţiul public şi l-a privatizat; individul a rămas în spaţiul privat, cu interesele lui personale.

Spiritul de comunitate?

A disparut de mult.

 

Vă invităm să citiţi interviul în întregime pe DelaO.ro.

Foto main: Liotasseacquarello


3 comentarii

  1. “…a împins rapid populaţia numeroasă de la oraşe către sate…”
    Pe ce lume traieste asta ? Toti taranii din Ardeal vor sa vina la Cluj si de treizeci de ani asta si fac si inca n-am auzit de unul singur sa se care inapoi. Au transformat o urbe culturala si civilizata intr-un fel de Mociu mai mare, puturos si murdar. Cine nu crede sa caste ochii la alegeri.
    Nici in trei veacuri nu se repara ce s-a stricat in trei decenii, sa se faca din actuala jNapoca din nou un Cluj; daca va mai fi vreo jNapoca peste trei veacuri.
    Nota bene: nu-s ungur, ca sa nu nasteti cine stie ce interpretari.

  2. Teoria ca teoria, dar “praftica” ne omoară. Aşa şi cu analiştii ăştia care mănâncă şi gura lor o pâine, vorbind vorbe şi neintrând în esenţa problemelor. Vinovaţii sunt abstracţi, consumul este politică şi scop de viaţă al capitalismului, şi că e cel mai mare rău al societăţii umane, nu spune nimic analistul. Că finanţa mondială şi stăpânii etalonului de valoare, adică a hărtiei tipărite de şmecheri, distrug umanitatea nu spune nimic. Casa făloasă de la noi din mediul rural denotă gradul de prostie al proprietarului. Cu cât e mai prost cu atât are casa mai mare. Să munceşti 20 de ani în vest, fără carnet de muncă, adică pensie ciuciu, şi să-ţi faci hangar de casă cu două etaje, în zonă cu climă temperat continentală, eşti idiot născut ca să nu te gândeşti cu ce o încălzeşti, iar copii tăi deja au părăsit şi ei ţara deci nu vor sta cu tine la bătrâneţe, iar tu boşorog fiind nu-ţi vor mai permite şalele să te urci la etaj şi vei sta în vechea chiţimie din fundul curţii, pe care ţăranul român şi-a păstrat-o. Şi vei ajunge de unde ai plecat. Adică gunoi ai fost, gunoi vei muri.

  3. Stimati comentatori, e simplu sa dai cu parul sub adapostul anonimitatii, nu-i asa? De ce nu-i spuneti dlui Mihailescu cele ce aveti de spus semnind cu numele intreg? Mai dificil, nu-i asa? As dori sa va spun doar ca o fi fiind ea, Romania, plina de analisti de fotoliu, insa VM e unul dintre cei cu adevarat ‘umblati’ prin satele despre care vorbeste. Puneti mina si cititi-i cartile, rubrica din Dilema (in loc sa va vinturati frustrarea pe site-uri publice), apoi reveniti. Iar daca atunci cind reveniti, incercati sa nu mai etichetati pe altii drept ‘gunoaie’, inseamna ca chiar ati invatat ceva. Sau pastrati vocabularul respectiv pentru casele dvs. cu gust, da? Multumesc.

Reply To Dulau Batran Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger