Meşter argintar: ‘Meștesugul nu are limită de etnie sau credință’

Dumitru Ionel sau ‘Nea Onuţ, cum îi spun prietenii, lucrează argintul de când se ştie. Vine dintr-o familie de romi argintari, iar talentul şi mintea ageră l-au ajutat  să ducă mai departe meşteşugul învăţat de la bunicul său, acum fiind unul dintre cei mai cunoscuţi argintari din Bucureşti. Recunoaşte că îi este greu să se întreţină  doar din meşteşug, însă iubeşte enorm ceea ce face şi nu vrea să se dea bătut. Ar putea să facă comerţ cu ce se găseşte de-a gata prin en-gros la Europa, cum au ales  să facă majoritatea cunoscuţilor săi, dar nu vrea compromisuri. Nu şi-a pierdut speranţa că va veni şi ziua când meşteşugarii din România, indiferent de etnie, vor  avea parte de susţinere şi promovare din partea autorităţilor abilitate sau a altor oameni de bine care apreciază tradiţia.

de Camelia Moga

I-a plăcut să studieze şi să fie un om informat. A citit despre meşteşuguri dar şi ce spune Constituţia României. La şcoală a mers până în clasa a 10-a şi şi-ar fi  dorit să facă Facultatea de Mecanică Fină. Dar a renunţat la studii pentru a-şi întreţine familia, că meşter argintar. Anul acesta împlineşte 50 de ani. Tonul lui  devine grav când vorbeşte despre soarta tristă a adevăraţilor meşteşugari a căror muncă este ridicată la rang de artă, în Occident, în timp ce acasă, în România, rămâne un  simplu mijloc de supravieţuire. Faţa i se luminează, însă, iar ochii săi albaştri prind viaţă când vorbeşte despre munca sa.

De când lucraţi argintul?

De mic copil. Când vedeam metalul topit creştea inima în mine. De multe ori când eram copil şi mă loveam cu ciocanul peste degete îmi spunea bunicu’: “lasa tata că p-acolo intră meseria!”.

În special se lucra foarte mult iarna pentru că bătrânii noştri nu aveau posibilitatea să mai plece să lucreze şi altceva. Se strângeau câte 3-4 inşi la o casă –  colegi, prieteni sau neamuri – şi lucrau argintul. Mai lucrau în alamă, aur, cupru. Noi facem o mie de inele, o mie de perechi de cercei, o mie de lănţişoare, brăţări,  verighete. Erau foarte mulţi care aveau comenzi pentru linguri şi linguriţe de diferite modele, alţii pentru pahare, pocale. Între noi au fost foarte buni meseriaşi  care făceau componente de armura, făceau săbii, cuţite – tot ce se mai putea face din argint sau alt metal ieftin. Pentru că argintaru-i argintar, fieraru-i fierar…

De unde luaţi argintul?

Avem acum posibilitatea să-l cumpărăm şi de la stat, de la bancă, dar înainte îl cumpăram de la oameni, din târguri – monezi vechi, tacâmuri. În timpurile acelea se  ţineau, în fiecare toamnă, nişte talciocuri, aşa se numeau.

Ce-a mai păstrat tradiţia argintarilor în zilele noastre, ce mai faceţi, ce se mai vinde?

Au mai rămas foarte puţini argintari, vreo 30 în toată ţara. Sunt în Bucureşti foarte mulţi. Mai sunt şi în Alexandria. La Ţandărei mai sunt puţini care nu se mai  ocupă cu argintăria, au renunţat. Unii au plecat în străinătate, alţii muncesc la câmp pentru că nu mai merge meseria. Însă să zic că au mai rămas vreo 30 de inşi care  se mai ocupă de meseria asta ca bază pentru existenţă, majoritatea copii şi bătrâni. Nu se poate lăsa meseria, chiar dacă nu ai o comandă. Faci ceva, să ai o ocupaţie.  Faci din plăcere. Dacă mă duc la un bâlci, la un târg, dacă n-am eu nicovala şi ciocanul să lucrez, nu mă simt bine.

Reuşiţi să trăiţi numai cu ce câştigaţi din meşteşugul pe care-l faceţi?

Foarte greu. Sincer să fiu, oamenii ar fi interesaţi. În România, foarte mulţi oameni au început să aprecieze comanda şi dacă am fi avut posibilitatea să fim  mediatizaţi, cei care lucrăm bineînţeles, sunt foarte convins că am putea tranforma argintăria într-o industrie a artei de masă. Eu am avut şansa să mai lucrez şi prin  străinătate, prin Germania, Franţa, fosta Iugoslavie, Ungaria. Datorită priceperii pe care am avut-o, m-au oprit oameni care mi-au spus: “dumneata eşti un artist”.  Toate obiectele de artă din lume au plecat de la nişte artişti, de la nişte talente care e adevărat că la început n-au fost toţi cunoscuţi.

Am fost la cineva în Iugoslavia, prin ’92. Am lucrat 2 ani. Aveam postate afişe în Beograd şi în alte oraşe mari ale Iugoslaviei. Eram dat la televizor. Începusem să  fiu foarte cunoscut. Orice cunoscător apreciază un lucru dacă e făcut manual şi cu pricepere. La noi în România forurile astea superioare din cultură nu ne promovează  absolut deloc. Am vorbit cu cineva de la Ministerul Culturii acum câţiva ani şi mi-a spus: “domne, de dvs. nu ştie nimeni, doar câteva instituţii neguvernamentale”.

Când erau timpurile calde şi bune, bătrânii noştri aveau nişte certificate care erau stampilate şi date de comunişti, şi aveau voie să lucreze peste tot în ţară. Şi nu  plăteau taxe. Cu tot comunismul şi tot ce a fost respectau meşteşugul, vroiau să-l ţină, să-l dezvolte. Pe când, în ziua de astăzi, nu mai sunt fierari, nu mai sunt  argintari, nu mai sunt lingurari, ţesători.

Dacă era aşa de bine acolo, de ce v-aţi întors?

Din Iugoslavia m-am întors de frică, pentru că începuse războiul, iar din Germania m-am întors din cauza familiei. Am plecat în Germania chiar în ’90 spre primăvară şi  am stat până iarna târziu. M-a chemat cineva care era stabilit acolo. Era roman plecat în Germania de foarte mult timp. Avea nişte magazine şi aveau nevoie de un  meşter pentru restaurarea unor obiecte de o valoare inestimabilă. Erau nişte icoane pictate pe sticlă cu rame de argint care aveau nevoie de lovituri de ciocan. Nu se  folosea nicio maşinărie. Şi erau extraordinar de scumpe.

E greu de lucrat argintul?

Dacă nu simţi metalul, nu eşti obişnuit cu el, e mai greu. E o diferenţă. Spre exemplu, între argint şi alamă e o diferenţă. Între aur şi argint iar e o diferenţă.  Dacă nu cunoşti fiecare lovitură, mai tare, mai încet, dacă nu pui chiar şi suflet în ceea ce faci, nu faci nimic. Am doi nepoţi pe care sper să-i învăţ şi pe ei. Când  mai vin p-aici mă întreabă: “tataie ce-i asta, cum faci, dă-mi să bat şi eu, să fac şi eu”.

Vă promovaţi şi altfel decât prin târgurile la care participaţi?

E foarte greu să-ţi faci o publicitate individual. Nu poţi să pui pe un site un inel şi două verighete. Trebuie să ai o gamă diversificată de obiecte pe care poţi să  le faci. Şi asta vreau să fac. Până acum mai mergeam la primărie, chiar şi într-o comună, plăteam o taxă şi îmi puneam masă. Venea ţăranul de multe ori şi spunea:  “domne vreau să fac o verighetă, n-am bani, îţi dau o găină”. Era bună şi aia. Acum nu mai merge. Trebuie să ai şi puţină cunoştinţă despre ceea ce faci. Trebuie să  mediatizezi. Să faci obiecte mai deosebite.

Cum v-aţi adaptat la ce se caută acum pe piaţa produselor din argint?

Sigur, nu mai fac cum se făceau acum 20, 50 de ani, când se făceau cercei cu tortiţa, spre exemplu. Acum pot să fac ce vrea clientul. Orice model îmi aduce, desenat de  el.

La magazine aţi încercat să mergeţi cu produse?

Sincer să fiu nu am căutat să colaborez cu magazine. Nu s-a putut. Ne trebuia şi ne trebuie un statut. Eu lucrez cu argint. Dacă nu are un act, prin care să dovedească  că e legal, nu primeşte marfa mea. Pe mine dacă vine un control şi mă întreabă de unde am argintul îi spun că a venit cetăţeanul să-mi dea argintul lui. Asta e o  chestie legală. Magazinul nu poate să ia de la mine dacă nu-i dau factura.

Aţi fi dispus să vă faceţi o firmă, un statut legal? Puteţi avea şi ajutor pentru asta…

Orice firmă aş face eu, dacă nu sunt recunoscut de Ministerul Culturii, tot degeaba. E singura instituţie abilitată care poate să-mi dea acest drept. Nu suntem  cunoscuţi. Ceilalţi care ne cunosc, sunt câteva ligi nonguvernamentale, care îşi cauta interesele lor. Primesc aviz de la Primărie, au trei târguri…Nu iau meseriaşi  2-3 buni, cum aş fi eu sau alţii şi să spună în felul următor: “băieţi, fără modele aduse d-afara, puneţi şi faceţi pentru că ştiţi”. Eu niciodată unde am fost să  învăţ n-am luat un obiect cumpărat de nu ştiu unde şi să spun că-i făcut de mine.

Am avut libertate la informare după revoluţie. Şi până atunci mai citeam în almanahe (sic!) despre ce înseamnă lucrul manual. Iar după revoluţie chiar aveam dorinţa de  a studia domeniul ăsta al meşteşugului – de unde a plecat lingurarul să facă lingură, argintarul inelul şi aşa mai departe. Şi marea majoritate, în România, până la  revoluţie erau oameni care munceau, chiar dacă nu câştigau cât să-şi acopere cheltuielile.

Dacă un for superior s-ar ocupa de ei să-i readucă, vă spun cu mâna pe inimă, ar înflori meşteşugul. Lingurarul care făcea linguri ar putea să sculpteze. În loc să  facă linguri ar putea să facă ceva extraodinar. Argintarul la fel. Se poate face o industrie, un colos. Sunt ţări unde cu meşteşugul de jos au făcut industrie, pentru  că au ştiut să aprecieze. Civilizaţia de la asta a plecat, să fim serioşi, de la meşteşugul ăsta de jos, de la lucrul fierului, lemnului. Sunt foarte puţini oameni  care înţeleg chestia asta. Trebuie să fii îndrăgostit de artă, de meşteşug ca să ştii să-l apreciezi.

Cât câştigaţi într-o lună din munca pe care o faceţi?

Sincer, abia să-mi acopăr cheltuielile de zi cu zi, de multe ori nici atât. Însă eu am învăţat de la bunicu care mi-a inspirat dărnicia de a munci şi frica lui  Dumnezeu. De mic copil mi-a zis aşa: “niciodată să nu furi, munceşti. Chiar dacă rabzi azi, mâine o să poţi să munceşti, dar eşti mulţumit sufleteşte şi împăcat că ai  făcut totul cu frica lui Dumnezeu şi din plăcerea de a face. Ca pe parcursul vieţii o să creşti, o să ai copii şi e bine să ai o meserie”.

Acum mai vor tinerii să înveţe meserie sau fug şi cauta căi mai uşoare de făcut bani?

Îţi spun o vorbă din popor: câte bordee, atâtea obicee (sic!). Unii sunt oameni de bună credinţă care vor să-şi înveţe copii un lucru bun. Eu prin meseria mea pe care  i-am inspirat-o băiatului meu am gândit că de fapt educaţia şi viaţa pleacă de la hărnicia şi hotărârea de a face ceva bun. Dacă tu faci din metalul ăsta ceva bun si-ţi place ce faci, atunci e firesc ca şi pe copilul tău îl înveţi ce e mai bun. Îi dai dragostea care consideri că e cea mai scumpă, cea mai bună.

Între noi sunt şi ţigani care sunt mai puţin interesaţi de muncă. Nu pot să zic că şi de educaţie, dar de muncă mai puţin. Căută mai mult profitul fără muncă. Dintr-o  mie de familii de romi sunt 4-5 care fac tâmpenii şi chestii nelegale. Marea lor majoritate sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, vă spun sincer, dar ceilalţi îi baga pe toţi în aceeaşi oală. Meseria mea e de aşa natură încât trebuie să am de-a face şi cu un om inteligent şi cu un tâmpit sau mai ştiu cu cine. Prin prisma meseriei  trebuie să ştiu să mă ridic sau să mă cobor la nivelul fiecăruia. E om de bună credinţă, te alipeşti cu el, nu, îi vorbeşti frumos şi la revedere.

Aveţi talent, aţi ales să trăiţi la modul onest din meşteşugul pe care-l ştiţi face, fără compromisuri şi cu frica lui Dumnezeu, cum spuneţi. Ce v-aţi mai dori ca  totul să meargă mai bine şi să duceţi tradiţia mai departe?

În primul rând sănătate să-mi duc dorinţa şi aspiraţia mai departe. În al doilea rând, ajutor din partea unor oameni, cu frica lui Dumnezeu, cinstiţi şi care iubesc  meşteşugul. Sunt destui care au studii şi doar profita de funcţia respectivă. Dar sunt destui oameni cu studii, oameni oneşti care pot să ajute. Eu nu cer milă, nu cer ceva în care să se implice acei cineva, să-i coste ceva. Vreau să facă totul din suflet, că meşteşugul să fie cunoscut. Şi nu doar meşteşugul meu. Aş vrea să vină şi  lingurarii care sunt oameni mult mai valoroşi ca mine sau că noi. Şi fierării. La ţară acum nu prea mai merge fierăria sau să faci o lingură din lemn.

E păcat de meşterii ăştia din România. Dacă ar fi cineva şi ar vrea să facă ceva, totul este realizabil. Nu cu eforturi financiare. În câteva oraşe să faci câte un  atelier unde să fie vreo 20-25 de persoane începând cu argintari, cu tăbăcari…Meşteşugul n-are limita de etnie sau de credinţă sau altceva. Şi trebuie mediatizaţi.

Sunt analfabeţi romi, care nu ştiu să citeacsa, dar au talente de nedescris. Sunt foarte mulţi. Existau odată pe timpuri nişte romi care făceau piepteni de os. Osul de  vită sau de ce mai era îl preparau, îl şlefuiau, îl finisau şi făceau din el diferite obiecte.

E greu să te promovezi singur. Nici marii artişti ai lumii nu s-au promovat singuri. Nici Eminescu nu s-a promovat singur. A avut nevoie de cineva. Pentru mine,  singurul om, român, care consider că a fost divin este Eminescu.

La ‘nea Onuţ am ajuns cu ajutorul unor tineri de la firma de campanii sociale KCMC (K Consulting Management and Coordination), care au pus pe picioare un proiect –  „Romano Cher – Casa Romilor“ – prin care vor să pună umărul la redescoperirea meşteşugarilor romi autentici (rudari, fierari, argintari, pielari, căldărari, lăutari, împletitori) şi păstrarea tradiţiei lor. Vor ca talentul moştenit de generaţii să nu se piardă, ci să fie adaptat la condiţiile actuale alepieţei: dacă rudarul nu mai are succes cu linguri de lemn (pentru că sunt mai ieftine  sau mai la îndemâna cele de la IKEA), să sculpteze jucării, cel care face potcoave, să modeleze clanţe din fier forjat…dar să nu renunţe la harul lor pentru alte  meserii, ca un compromis pentru supravieţuire.

Meşterii vor primi inclusiv sprijin să găsească o formă legală de funcţionare, chiar un IMM, astfel încât produsul muncii lor să poată fi dus şi în magazine, nu doar  la târgurile de profil. Tradiţia meşteşugarilor romi va fi promovată şi pusă în act în mai multe oraşe din ţară, până în februarie 2013, prin evenimente care vor include demonstraţii live, concerte, filme, piese de teatru şi ateliere tematice.

Demonstraţii live cu meşteşugari iscusiţi pot fi urmărite şi în această duminică la Street Delivery, în Bucureşti.