Mesaj de mulțu(i)mire, de Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități

0

De ziua mea, îmi bucur ochii cu cel puțin un mesaj primit pe Facebook sau pe telefon. Le dau papilelor gustative măcar un colț din vreo prăjitură primită. Urechile aud cel puțin o dată un „la mulți ani”, cântat în română sau în vreo limbă străină. Buricele degetelor pipăie, în dar, măcar un bilețel. De ziua lor, multora dintre ei le lipsește cel puțin unul din simțuri, ca să poată trăi toate astea. De ziua lor, unii dintre ei ar avea cum, dar nu are cine să îi bucure. De ziua lor, unii își doresc, poate, să nu li se mai ureze “mulți ani”. Pe 3 decembrie, a fost ziua internațională a persoanelor cu dizabilități și, în loc de “la mulți ani”, le-am spus “mulțumesc”.

 

4

Profesoară și elevă din Iordania

 

de Delia Marinescu

 

De la oameni pe care viața, un accident, destinul, Dumnezeu, o  greșeală, sau oricum am încerca să definim, i-a inclus în această categorie, am primit cele mai neașteptate întrebări și răspunsuri, din priviri care nu trebuiau traduse sau din îmbrățișări care nu aveau nevoie să se sprijine pe două  picioare.

 

Abilitățile din spatele dizabilităților intelectuale

 

1

Îmbrățișarea la gard, din fiecare dimineață

 

Acum două veri, am locuit, timp de două săptămâni, într-o comunitate de persoane cu dizabilități intelectuale. Nu știam de dinainte ce probleme au exact, că vor fi doar bărbați, câți ani au sau cine sunt ceilalți voluntari care vor veni. Știam că o să petrecem împreună două săptămâni, într-un sat din nordul Italiei, timp în care o să ne jucăm, o să gătim, o să zugrăvim sau o să vorbim. Acolo am cunoscut bucuria dimineților în care băieții cu dizabilități ne așteptau zilnic la gardul centrului, la oră exactă, să ne îmbrățișeze, pentru că petrecem încă o zi împreună. Acolo mi-am cântărit cultura muzicală, când într-o zi, Giacomo, un băiat de vreo 25 de ani, hiperactiv, cu o colecție impresionantă de bijuterii colorate, a început să-mi înșire piese de trupe rock, pe care le pronunța într-o engleză perfectă. Mi-am dat seama de impactul acțiunilor mele, când Luigi, un băiat de vreo 20 de ani, cu o formă ușoară de retard, mi-a spus, în timp ce rulam în sus și în jos trafaletul, că atunci când se va uita la pereții ăia, își va aminti cum i-am zugrăvit împreună. Am redefinit regulile și penibiliul, când Roberto ne bucura după-amiezele cu fragmente de operă sau monoloage din piese de teatru. Roberto avea aproape 60 de ani, fusese plimbat toată viața prin centre de psihiatrie și se credea actor și cântăreț. Persoanele cu dizabilități intelectuale din Italia aveau vârste între 20 și 60 de ani și diferite forme de retard, depresie sau hiperactivitate. Aceleași persoane aveau abilități de a cânta la vioară, de a desena frumos, de a se organiza, de a mulțumi sincer, de a-și manifesta bucuriile, de a scrie poezii despre propriile frici sau despre iubita care se află într-un centru asemănător, pentru femei.

După două săptămâni de voluntariat, mi-am recalculat abilitățile, capacitatea de a înțelege, de a conștientiza ce mi se întâmplă, de a mulțumi, de a trăi intens.

 

3

Luigi, 20 de ani, și Tomás,  tot 20 de ani, voluntar din Spania, student la Medicină

 

Despre descoperiri de la un copil cu autism

 Pe 1 ianuarie 2013, foamea de a mai înghiți încă o minune mă dusese într-o cantină pentru persoane fără adăpost și persoane dependente de alcool și narcotice, dintr-o biserică din Göteborg, Suedia.

Eram în fața unei vitrine cu prăjituri cu glazură verde și roșie, sandvișuri și brioșe. În dreapta, erau altarul și un brad împodobit, iar din stânga se apropia alergând un băiețel cu o geacă gri și pantaloni negri, încât să-i vezi doar lumina din zâmbet și din ochii albaștri. Aproape că-și oprise fuga într-o masă. O femeie l-a tras de glugă și i-a spus, în română, că tocmai era să se lovească. Copilul și-a arătat cele două rânduri de dinți de lapte, a ridicat mânuțele și a fugit mai departe. Femeia era mama lui, Adriana, care mi-a zis că pe băiețel îl cheamă Gabi, are 4 ani și suferă de autism. În Constanța, Adriana mai avea o fată de 3 ani,  pe care a lăsat-o acasă cu bunica, „pentru că ea e deșteaptă și trebuie să facă grădiniță”. Gabi era primul copil autist pe care îl cunoșteam și m-am dus în biserică, după el. Alerga în jurul bradului, fără să pară conștient de ce făcea. L-am luat în brațe și și-a întins mâinile spre beculețele fierbinți ale bradului, pe care le strângea între degete cu putere. L-am dezlipit cu greu de ele și am mers afară. Până la ieșirea din biserică, toate candelabrele erau, pentru Gabi, fluturi pe care voia să îi prindă. În jurul bisericii, copilul a studiat minute întregi forma și mirosul mugurilor de brad, și-a lipit urechea de o tablă în care bătea cu putere și a mărit ochii la orice sunet. Îl priveam atentă și îi spuneam în gând că și eu descopeream toate astea odată cu el.

 

2

Giacomo, 25 de ani, și Walter.  Paola, 36 de ani, voluntară din Spania și Manuela, 34 de ani, voluntară din Italia

 

Despre copilărie de la copiii cu nevoi speciale din Iordania

În două luni petrecute în Iordania, alături de copii cu autism, sindrom Down sau retard, poveste despre care v-am mai scris pe TOTB, am simțit neputința până în călcâie. Dar am înțeles că nu trebuie să o las să îmi țină tălpile pe loc. Am învățat că, indiferent de limbă, verbul „a da” nu are nevoie de traducere. Pentru că îl înțelegi mai târziu, prin verbul „a primi”, conjugat la prezent.

Mulțumesc lor, din trecut până-n viitor.

 

Puteți citi și:

Persoane cu abilități: Cristinel bagă rap și v-o spune adevărat

Persoane cu abilități: Din scaunul cu rotile, Valentina studiază araba și japoneza

Psihoterapeutul înaripat


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger