Societatea noastră democratică nu este una egalitară. Putem să o asemănăm cu un imobil cu mai multe etaje. Stăm fiecare la etajul lui, și interacționăm foarte puțin cu cei de la etajele de mai sus sau de mai jos, deși ne întâlnim uneori pe coridor. Până de curând, puteam fi siguri pe podeaua etajului nostru, ca și când ar fi fost pământul însuși. Puteam conta pe faptul că nu vom cădea la nivelul inferior, că vom rămâne undeva la mijloc, plătindu-ne taxele și impozitele și câștigându-ne pâinea și vacanța ocazională în Grecia.
Astăzi însă, imobilul nostru social a devenit scheletic. Structurile de rezistență încă sunt acolo, bârne și grinzi și o bună parte din pereți. Dar ca să nu cazi, trebuie să fii atent pe unde mergi. Traiul a devenit un mers pe bârnă. E ușor să-ți ții echilibrul când bârna nu e suspendată la înălțime. Dar când dedesubt e vizibil abisul, care a fost dintotdeauna acolo, ascuns privirii noastre de podeaua socială, fiecare mișcare, și cea mai simplă, mai banală, devine extrem de prudentă.
Nici dacă vrei, nu îndrăznești să te dispensezi de anxietate. Corpul tău nu te lasă, pentru că îi e frică de căderea în gol. S-ar putea să nu cazi niciodată – într-adevăr, majoritatea dintre noi păstrăm nivelul – dar de liniște, confort, perspectiva viitorului, nu mai poate fi vorba. Totul este un etern “acum”, concentrat în următorul pas pe bârna vieții de zi cu zi.
Nu ai unde să te muți, fără să sari peste niște râpe. Poți să faci saltul și să sper că aterizezi în picioare într-o lume mai solidă, sau să te obișnuiești cu situația. Să nu dormi prea adânc noaptea, ca să nu te rostogolești din greșeală de pe bârnă. Să nu pierzi niciun moment controlul. Să te gândești mereu la ce e mai rău și doar la ce e mai rău, ca să poți să previi dezastrul.
Ce vreau să zic e că anxietatea înseamnă suferință, dar înseamnă și reziliență. E normal să te temi, în condițiile date. Desigur că se poate și mai bine, dar nu întotdeauna prin “nesimțirea” pe care ne-o dorim uneori cu ardoare, ci prin solidaritate, persistență, echilibru (echilibrul se învață) și uneori curajul de a mai sări peste râpe.
Acest text a fost preluat de pe blogul specialistului în psihiatrie Vlad Stroescu.
Puteți citi de același autor:
Dependența de superficialitate
Corpul omenesc și angoasele încuiate în el