În ultima vreme, o veche metodă de reducere a stresului revine în forță la modă. E vorba de o tehnică derivată dintr-o practică meditativă orientală. Termenul consacrat din engleză a fost păstrat ca atare și în traduceri: mindfulness. Ea există în Occident într-o formă structurată de peste trei decenii, de când un cercetător american (biolog molecular la origini), pe nume Jon Kabat-Zinn, a început să o folosească ca ajutor în tratamentul bolilor cronice în general. Nu o să scriu aici prea mult despre mindfulness ca tehnică patentată în vest, puteți să aflați dumneavoastră mult mai multe despre ea folosind noua invenție numită internet.
Aș vrea doar să zic că, recent, tot primesc articole care par să îi certifice eficacitatea în tulburările de anxietate, depresive, în problemele cognitive și în durerea de orice fel.
Sunt întotdeauna sceptic în ce privește panaceele, și sigur că meditația cu parfum exotic tibetan are aspectul său atrăgător, dar superficial, pentru Vestul corporatist surmenat, și e practic imposibil să studiezi corect cât de bună e o astfel de practică dând la o parte eficacitatea ei simbolică – numită și efect placebo de către medicii cârcotași. Și de fapt nici nu contează: eficacitatea simbolică e parte din efectul benefic al oricărei psihoterapii, e cumva contraproductiv să încerci să faci studii randomizate controlate în asemenea cazuri . Cel puțin studiile fundamentale, care încearcă să coreleze meditația de tip mindfulness cu date neurobiologice și imagistice funcționale par să arate bine.
Și recunosc, ideea de minfulness mă atrage și pe mine. Dar nu neapărat în forma ei structurată și brevetată. După mine, structura și practica organizată contrazice ideea în sine, chiar dacă se potrivește atât de bine cu cultura modernă de team-building, corporate-retreat și time-management, plus alte câteva sintagme de jargon de care nu-mi aduc aminte chiar acum sau pe care nu le-am știut niciodată.
Ce e de fapt conceptul de mindfulness? Kabat Zinn îl definește astfel: “acordarea întregii atenții, într-un anume fel, în mod intenționat și fără a judeca critic, momentului prezent”. Acel mod intenționat este caracterizat de “curiozitate, deschidere și acceptare”. Putem formula lucrurile cât de sofisticat vrem, “mindfulness” este un mod de a încerca să stai nițel degeaba și a te bucura că trăiești, fără să superi pe nimeni. Cine nu ar fi atras de așa ceva? Câți dintre noi mai pot face asta?
Ne-am obișnuit să condamnăm ferm statul degeaba. Lenea e un păcat capital, de acord, dar munca orbească, în detrimentul familiei și, de fapt, al propriei identități. Mi se pare de atlfel ușor amuzant că, în perioadă de criză economică, când timpul liber e un lux, când angajatorii profită de zeitgeist-ul angoasant ca să strângă șurubul și să uite tot mai des că oamenii nu sunt mașini de care poți abuza, momentele de stat degeba și mirosit trandafirii par o invenție nouă și fabuloasă, o tehnică psihoterapeutică inedită, care corect programată în intervale bine delimitate de timp, ar putea trata stressul, anxietatea și depresia, spre o lume mai fericită și mai productivă, de parcă stressul ar fi o cauză esențială în sine, nu reflecția unor realități sociale dureroase. În urma unui “training” de opt săptămâni, poți să practici mindfulness fără să te oprești din lucru, poți rămâne samuraiul devotat zen-buddhist care niciodată nu își atârnă sabia în cui. Ce bine ar fi pentru toată lumea, nu-i așa? Digerată, prelucrată și ambalată și etichetată “mindfulness”, simpla contemplare a lumii, de care suntem cu toții capabili probabil din naștere, e mai tolerată și mai scutită de sentimentul de vină și de nevroza neproductivității.
Însă, ca psihiatru, nu am nevoie de un asemenea ambalaj ca să afirm că toți avem nevoie de momentele noastre de stat degeaba, de contemplare și mindfulness. Și chiar dacă suntem în România, la porțile Orientului où tout est pris à la légère, asemenea momente sunt din ce în ce mai dificil de obținut. Deși o să încep mereu prin a spune că nu e normal, fiziologic și civic, să lucrezi 10-12 ore pe zi și că e nevoie de perioade de timp, zilnice, în care să nu amesteci lucrurile și să te ocupi doar de tine, că “timpul liber” (ce etichetă frivolă) ar trebui să fie universul în care ne regăsim identitatea de oameni, cu toate dilemele ei, când acest lucru nu e posibil, înțeleg nevoia de a trișa, de a înghesui asemnea clipe în rutina zilnică, de a scăpa de stress chiar în clipa când stressul e produs, nu peste trei luni, în concediul pe care nu e sigur că o să ți-l permiți.
Dar nu cred că tehnici complicate de respirație și meditație orientală sunt absolut necesare. Poate că prind bine unor oameni, sunt eficace din punct de vedere simbolic pentru ei. Pentru mine, de exemplu, nu sunt. Din fericire, am alternative. În cazul meu, e bicicleta. Merg zilnic la serviciu cu ea, și, în traficul bucureștean primăvăratic, chiar dacă aș vrea, nu aș putea să fiu altfel decât atent doar la momentul prezent și la toate detaliile care mă înconjoară. Când sunt pe bicicletă, sunt conectat la Univers. Stressul și grijile nu au sens în acele momente. Asta făcând ceva atât de ușor, ceva ce și un copil de șase ani poate face. E mindfulness pe două roți, fără antrenament prealabil.
Sunt convins că și dumneavoastră aveți propriile tehnici de mindfulness. Poate atunci când faceți ciorbă. Sau când întindeți rufele pe sârmă. Sau când mergeți pe jos până la metrou. M-ar interesa foarte tare să le aflu.
Text preluat de pe site-ul specialistului în psihiatrie Vlad Stroescu.
Foto: Mentalfitness
Puteţi:
Despre o carte: Andrew Solomon – “Demonul la amiază”
Scrisoare către un student la medicină