Matei Varga. Pianistul care isi propune doar excelenta

7

A plecat din Romania pentru ca nu ii plac lucrurile usoare. Traieste doar pentru muzica si, in ciuda unor succese notabile, nu se considera inca un muzician implinit. De la viata isi doreste un singur lucru: sa faca doar ce ii place, respectiv sa fie pe scena si sa cante. Matei Varga are 30 de ani, este si va ramane un pianist roman, unul care a cantat in cateva din marile sali de concerte din lume. Este optimist, volubil, deschis, expansiv chiar, insa, in acelasi timp, crede ca viata artistilor, implicit a muzicienilor, are o doza de mister ce nu trebuie niciodata devoalat.

Ce inseamna pentru tine, ca muzician, sa fii “in afara cutiei”?

Pai, intai de toate, ar trebui sa definim cutia. Altfel, cred ca sunt extrem de boring, cum spun americanii, sunt un clasic, imi plac lucrurile demodate. Din punctul acesta de vedere sunt foarte “in afara cutiei”, pentru ca in ziua de azi toata lumea vrea sa socheze, vrea sa fie altfel. Dar mie nu imi place asta. Asa ca, de fapt, sunt in “interiorul cutiei” pentru ca in muzica, cel putin, si in muzica clasica, in special, asa e cel mai greu sa fii (rade!). E ca si cum in teatru ai vrea sa joci Shakespeare, care la prima vedere e foarte “inside the box”, dar asta dupa parerea mea e cel mai dificil lucru.

Si in muzica e la fel. Daca nu poti sa canti bine o sonata de Beethoven, e inutil sa poti canta bine altceva, muzica contemporana sau o piesa mai putin cunoscuta, sa zicem, chiar daca si acestea sunt dificile, interesante. Eu cred ca e foarte important sa te intorci catre lucrurile clasice, catre acele lucruri care au facut ca muzica clasica sa fie ceea ce este.

Cel mai adesea, despre tine se vorbeste ca despre un tanar pianist roman, de mare talent si cu un viitor promitator. Tu cum te-ai defini?

Nu e treaba mea sa ma definesc, asta trebuie sa o faca altii. Si, pe de alta parte, nu imi plac definitiile. Totusi, de tanar, sunt inca tanar, e drept. Iar ca esti “de mare viitor” e usor sa spui despre oricine atata timp cat nu stim ce ne rezerva viitorul. Dar pot spune ca am avut totusi cateva realizari destul de importante si sunt sanse ca peste 30 de ani sa se vorbeasca despre mine, poate chiar mai mult si mai bine. De fapt, eu incerc doar sa fac totul foarte bine. Si nu foarte bine, ci exceptional de bine, daca pot spune asa. Asta e tot ceea ce ma intereseaza.

Te pregatesti foarte mult? Ce inseamna, in lumea muzicala, sa fii competitiv?

Depinde ce intelegi prin competitiv. In sensul de a participa la multe concursuri?

Nu. Sa fii permanent in forma, sa fii mai bun decat la concertul precedent…

Asta e clar. Dar asta e mai mult un standard propriu pe care ti-l impui si pe care nu l-as numi “competitiv”. In lumea de azi prin competitiv se intelege sa fii mai bun, mai grozav, mai frumos sau mai colorat decat altul. In arta, insa, cel mai important e sa nu fi niciodata multumit cu ce ai facut. Sa stii cand ai facut bine un lucru, pentru ca altfel nu ai cum sa progresezi. Si, eventual, sa fii fericit pentru moment, dar a doua zi trebuie sa te gandesti la ce n-a fost bine si la ce poate fi imbunatatit.

Crezi foarte mult in pasiunea ta (aici, ma aproba!), esti un muzician care se pregateste aproape in permanenta…

(Ma intrerupe brusc!) Nu aproape, ci in permanenta. Asta inseamna toate orele din zi… desigur, exagerez putin. Insa, fara 4-5 ore de pregatire asidua, zilnica, nu se poate la nivelul la care discutam. La modul ideal ar trebui 6-7 ore, nu mai mult insa.

Ce inseamna asta?

Practica pe instrument, studiu.

Ai un obiectiv pe care iti propui sa il atingi?

Vreau sa fac ceea ce pot sa fac fara nicio constringere. Sa fiu capabil in viata sa fac numai ceea ce imi place, respectiv sa fiu pe scena si sa cant.

Dar sa castigi un concurs, sa canti o anume piesa?

Sigur ca da, am si astfel de obiective, dar spre exemplu as vrea sa cant in toate salile de concert importante din lume. De fapt, am reusit deja sa fac asta, intr-o anumita masura, cantand spre exemplu la Carnegie Hall in New York. Totusi, chiar daca am cantat acolo asta nu ma face sa simt sau sa cred ca mi-am atins telul. E doar un pas inainte, care insa nu te face un artist de valoare. Asadar, vreau sa cant cat mai mult, vreau sa cant mai mult repertoriu, sa invat si sa fiu cat mai multumit de rezultate. O cariera nu are pasi concreti, pentru ca atunci ar fi ca o reteta pe care oricine o poate urma.

Cum arata viata ta de muzician independent?

Desigur, eu lucrez pentru diferite scoli de muzica din New York, sunt si pianist-acompaniator la o universitate in Princeton, am anumite slujbe, dar toate sunt colaborari. De fapt, daca as avea o slujba permanenta nu as putea sa studiez si sa ma pregatesc foarte multe ore pe zi, adica sa fac ce ma intereseaza pe mine. Sigur, slujbele pe care le am sunt unele care imi plac mult si care ma ajuta sa ajung acolo unde vreau: sa capat experienta, sa ajung la o cizelare in alte zone ale meseriei mele. Ori asta ocupa foarte mult timp, pentru ca daca vrei sa si lucrezi sa si studiezi, sa si te uiti la un film, sa mergi la teatru, la spectacol – ceea ce in New York e aproape imposibil sa nu faci – asta e un fulltime job.

Care sunt proiectele in care esti acum implicat?

O sa am un concert in Romania, in noiembrie, e un turneu foarte dens. Cu o luna inainte o sa-mi  apara un disc cu lucrari de George Enescu, la Naxos, care e o casa de discuri foarte importanta. Mai sunt si niste concerte cu orchestra in America, in aprilie si am si alte idei.

Ai pomenit de concertul din Romania. Stiu ca nu prea ai cantat in tara…

Sigur, intotdeauna voi fi pianist roman, indiferent unde o sa traiesc sau unde o sa ma stabilesc. Pana de curind nu am fost invitat sa cant in Romania si, dintr-odata, dupa ce am venit, in februarie, la invitatia lui Mihai Cosma si a Centrului de cercetare a Universitatii de Muzica din Bucuresti sa cant in inchiderea unui festival Chopin, Radioul public m-a invitat sa am doua aparitii, in luna noiembrie. Ceea ce m-a bucurat foarte mult, caci eu iubesc scenele din Bucuresti. In plus, va mai fi un concert organizat de Institutul Cultural Roman la Ateneu, concert la doua piane, cu un prieten si coleg din Africa de Sud.

In Romania vin oricand, nu am refuzat nicio invitatie pana acum. In aceasta vara am venit, spre exemplu, sa cant la Festivalul Darclee, la invitatia sopranei Mariana Nicolesco. La acest festival am cantat insa mai des, de 4-5 ori. E un public extraordinar si un eveniment la care tin personal foarte mult.

De ce ai plecat totusi din Romania?

As spune ca niciodata nu prefer sa urmez calea cea mai usoara. In tara am avut profesori foarte buni, care m-au format. Iar daca nu esti format bine de la bun inceput, ca artist nu ai nicio sansa dupa aceea, oriunde te-ai duce. Dar nu e mai putin adevarat ca totusi Bucurestiul, din punctul de vedere al lumii musicale, e un loc relativ provincial. Aici, sigur, exista concerte foarte bune si aici e locul unde Festivalul Enescu aduna artisti extraordinari…

Dar e greu pentru cei ce stau aici, pentru tinerii de la Conservator spre exemplu, sa realizeze ca afara e o jungla mare si feroce. Si ca ceea ce aici e bine, acolo nu prea e bine, ceea ce aici e foarte bine, acolo e putin peste mediocru si tot asa. Si a fi foarte bun nu mai e suficient cand vrei sa fii printre cei cativa, putini, care conteaza, care pot sa faca meseria asta la cel mai inalt nivel.

Nu e vina nimanui ca asa stau lucrurile in Romania. Ar trebui poate sa calatorim mai mult, sa avem artisti din afara care sa vina sa cante aici (si invers) si atunci lumea si-ar da seama ca e poate momentul sa ridicam stacheta. Stacheta trebuie mereu ridicata, de fapt. Daca vrei sa faci lucrurile mai bine decat altii, nu ai alta cale. Si nu e vorba aici doar de ambitie, caci eu cred ca muzica in sine merita sa fie facuta mereu mai bine.

Dar nu reusesti mereu…

Desigur. Ca tanar artist, e important sa stii care e punctul tau forte, sa il exploatezi. Concret, sa faci auditii in 10 locuri sperand ca in una-doua ocazii sa fii invitat. Sau trimiti 100 de discuri la presenters, sperand ca unii te vor invita. In cele din urma, important e sa iei esecurile ca pe mini-victorii.

Revenind la Romania, cum au fost inceputurile tale artistice?

(Rade). Pai intai de toate as spune ca in copilarie m-au fascinat personalitatea si prezenta scenica ale Corinei Chiriac. Ea e o foarte buna muziciana, dar ce m-a incantat pe cand aveam 5 ani au fost stilul ei, cantecele, prezenta scenica si practic a fost un simplu exercitiu de imitare. Ma suiam pe o galetusa, care era scena, luam un facalet de usturoi, de care legam un fir de ata – asta e era microfonul – si cantam. Cantam toate cantecele ei si asta ma facea fericit. Nu stiu cat de bine cantam, insa am castigat un concurs de muzica usoara cu cantecele Corinei Chiriac.

In copilarie m-a mai marcat prezenta la emisiunile lui Iosif Sava. L-am admirat enorm pe Sava, iar el a ajucat un rol important in viata mea, pentru ca mi-a dat sansa sa fiu invitat si sa am “expunere” in mod public de la o varsta frageda. Emisiunile lui erau extraordinare. Dar nu e mai putin adevarat ca a canta live intr-o emisiune de televiziune e cosmarul oricarui artist. Acum stiu ca atunci cand esti pe scena exista ceva nedefinit – sau ceva pe care eu nu il pot defini – o comuniune directa cu publicul si sentimentul ca oamenii iti vor ierta eventualii mici pasi gresiti. Pe urma, viata mea a urmat un curs normal: concerte, turnee, plecarea in Statele Unite.

Cand ti-ai dat seama ca esti cu adevarat un muzician?

Dar oare sunt? Inca nu stiu, incerc asta. Sunt foarte putini oameni pe care ii cunosc eu si care sunt cu adevarat muzicieni. Etapa la care ma aflu as numi-o “work in progress”. Adevaratii muzicieni sunt cei care mi-au starnit admiratie profunda: Dinu Lipati, Artur Rubinstein, Radu Lupu. Cei ca ei nu cauta implinirea, satisfactia imediata.

Intr-un fel, asta ma deranjeaza la lumea de azi: se pune prea mult accentul pe ceea ce sunt, ce fac, cum se comporta artistii. Nu vad sensul acestor lucruri. Dupa parerea mea, artistul trebuie sa ramana un mister .

Cred ca proba de foc ce trebuie trecuta este acolo unde suntem descoperiti, realmente goi, emotional vorbind: pe scena. Si singurul mod de a afla cine sunt cu adevarat artistii este sa vii la concertele lor. Altfel, tot ceea ce poti afla nu este mai putin adevarat, dar e irelevant.

Mie imi plac miturile, de asta zic ca sunt demodat. Acum 30-40 de ani, cand venea un mare artist sa cante, in fata la Carnegie Hall erau cozi de la ora 2 dimineata. Si lumea statea la bilete, era innebunita. Asa ceva nu se mai intampla la New York si nici prin alte parti. Acum sezonul muzical se anunta cu un an inainte, te duci frumos online, iti cumperi biletele, te prezinti in seara respectiva la concert si vezi artistul la care tii.

Iar lucrurile acestea se simt si la nivelul reactiei publicului. La concerte, chiar extraordinare, reactia publicului e cam aceeasi ca la un concert doar bun. Intr-un fel, reactia publicului s-a aplatizat, nu mai exista discernamant si mister. Adica ceea ce da nastere legendelor, in fond.

Ce e asadar muzica pentru Matei Varga?

E viata mea, e totul. Desigur, exista si alte lucruri in viata mea, dar muzica imi produce o imensa bucurie si este ceea ce fac cu cea mai mare placere. E si meseria si pasiunea mea. Cam atat. (M. Ch.)

Foto: Matthew Sussman

O biografie a lui Matei Varga este disponibila aici

Tags:



7 comentarii

    • nu chiar toti……Dovada ca tu ai ramas Alina;)

      oricum, ca sa trecem la lucruri mai serioasa, e trist ca cei mai multi artisti nu se pot realiza si in Romania; ce e bine, este ca multi ne reprezinta cu cinste pe unde sunt

  1. Felicitari Matei pentru realizari si pentru ca ne reprezinti cu succes in lume. E o placere sa auzim lucruri minuntate despre tine. Cu drag, o fosta colega de liceu! 🙂

  2. Isi propune doar ? Isi propune numai excelenta.
    Am avut 7.5 la bac la romana si mi se pare grav daca EU corectez pe cineva care scrie aici.

  3. Interviul cu Matei Varga e foarte interesant, dar ce ma face sa comentez e altceva, chestia cu “cutia”. Cei care au petrecut ceva vreme lucrind ptr mari corporatii (dar nu in Ro) stiu ca “think outside the box” e o expresie-sablon, un cliseu in limba de lemn a noi societati globale. Am auzit de nu stiu cite ori expresia asta in gura directorilor si directorasilor, intotdeauna ca un indemn cam ridicol la imaginatie si gindire libera: “let’s think outside the box!”. In acest cadru nu poate fi niciodata vorba despre imaginatie si libertate, ci doar despre un pretext ptr a depasi limitele auto-impuse, si a pescui eventual idei “indraznete” de la subalterni. Plus ca e expresia preferata a instructorilor de cursuri de self-improvement, management samd.
    De aceea, e pacat ca o initiativa cu adevarat interesanta poarta un astfel de nume…trist. Sper ca Magor Csibi imi va citi comentariul.

  4. Talentul ca talentul, nu se pune in discutie dar “sprijinul” cui trebuie te impiedica sa traiesti intr-un apartament mizer si sa faci gestul mai mult decat talentatului, pentru ca avea si sensibilitate si caracter, Dan Claudiu Vornicelu…
    Fooarte util i-a fost domnului Varga sa fie remarcat de maestrul Segal, pardon Sava, in urma cu peste 15 ani…
    Ce concursuri, astea sunt pentru nevoiasi, sprijinul conteaza…

Leave A Reply