Mark Twain de Mureş: Cu pluta până la Nădlac

0

Un concediu nu trebuie neapărat să însemne beţie în Vamă sau fotografierea unei catedrale în Vest. Poate să însemne şi o scatoalcă din partea unei sălcii, umezeală, frig şi o ploaie de te rogi la Sfântul Ilie să se calmeze naibii odată, 10 ore de vâslit pe zi sau piruete de 180 de grade prin cascade ale morţii. Timp de două săptămâni şi preţ de 460 de kilometri, patru tineri din Arad, Făgăraş şi Bucureşti au străbătut Mureşul cu pluta, fiind întâmpinaţi la finiş de zgomot de fanfară (e de bine). La două săptămâni de la încheierea expediţiei, vă prezentăm nişte highlight-uri ale aventurii lor.

În anii ’70, Ioan Bobal avea de ceva vreme ideea unei expediţii pe Mureş – un râu cu un curs destul de accesibil, care nu este săgetat de atât de multe baraje cum este, de exemplu, Oltul. Voia să îşi facă o plută şi să plece cu ea pe râu în jos, de la Luduş la Nădlac, împreună cu prietenii. Asta scrie Bogdan Dăscălescu (25 de ani), unul dintre membrii expediţiei Cu Pluta 2011, pe blogul aventurii. Inspirat de norvegianul Thor Heyerdahl, care, în 1947, a traversat Oceanul Pacific cu o plută botezată Kon-Tiki, Ioan Bobal a luat calea Luduşului în vara anului 1978, însoţit de camarazii Porubsky Pavel şi Jancsik Dusan. „Ajunşi acolo, au tăiat câţiva copaci din pădurea din apropiere, pentru a face scheletul plutei”, scrie Bogdan. „Apoi, pentru că nu aveau pompă să umfle camerele de tractor care ar fi trebuit să le asigure flotabilitatea, au rugat un tractorist să vină să îi ajute”. Au ridicat pluta în câteva ore şi au parcurs distanţa de la Luduş la Nădlac în două săptămâni. Două experienţe mai notabile: „La o cascadă mai abruptă, toată mâncarea s-a dus pe apa sâmbetei. Sau într-un sat, când treceau pe sub un pod, un alai de nuntaşi i-a văzut şi a fugit după ei să îi aducă la nuntă”.

După mai bine de 30 de ani, Ivan Bobal (25), country manager la Etarget România, s-a gândit să reconstituie expediţia tatălui său, însoţit de trei prieteni. Nici unul dintre ei nu ştia mai nimic despre apă, „în afara faptului că e udă, curgătoare şi se poate înota în ea”, ne spune Ivan la aproape două săptămâni de la încheierea aventurii. Dar şi-au construit pluta singuri, pe malul Mureşului. Pe 15 iulie, s-au trezit la 8 dimineaţa, scrie Bogdan în altă postare, iar unii s-au dus după lemne, ceilalţi să umfle camerele de tractor. Operaţiunea a durat vreo 5-6 ore în total. „Pluta trebuia iniţial să semene cât se poate de mult cu cea din ’78, dar, datorită unor întâmplări, am rămas în minus la echipament”, spune Ivan. „Din acest motiv, pluta din 2011 nu are un cort pe ea, ca şi cea originală, ci doar o prelată, care oricum a fost de un mare folos. Sincer, nici nu ştiam ce, cum vine legat – ştiam doar că are patru camere de tractor, bârne câte trei pe două camere, multă frânghie care vine cumva legată şi placaj deasupra, să avem noi ceva solid pe care să stăm”.

Înainte de plecare, echipajul a personalizat ambarcaţiunea primitivă cu un steag inscripţionat CuPluta.ro şi cu un altul înfăţişând un cap de mort, „exact ca cel pe care piraţii îl foloseau pe mare”, spune Alexandru Tabalae (26), un alt membru al expediţiei. Şi-au luat cu ei pelerine de ploaie şi încălţăminte permeabilă – „Ne gândeam că nu avem nevoie”, spune Ivan, despre care Bogdan scrie cât de fain era să-l vezi rugând cu încredere ploaia, vântul şi pe Sfântul Ilie să se domolească, dar „după trei-patru zile de ploaie şi umezeală, plus frig, vâslit 10 ore pe zi şi puţină mâncare, îţi cam sar nervii şi începi să nu-ţi mai calculezi cuvintele sau stările”. Şi-au mai luat cu ei şi veste de salvare şi lanterne frontale. Nu au plecat echipaţi cu cort, însă au primit unul pe traseu, şi s-au delectat, în mare parte, cu cartofi, slănină, salam, ceapă, usturoi şi pâine – chiar şi atunci când aceasta din urmă s-a îmbibat în detergent de vase. „Aveam un ceaun cu noi în care seara găteam un gulaş când mai venea cineva să ne aducă o bucată de carne”, continuă Ivan (bucătarul grupului), „în rest era pentru supă/ciorbă”. Cât despre supa Mureşului în care au plonjat, avea să-i întimpine nişte condimente de neuitat.

„Să pluteşti cu pluta pe Mureş este destul de plictisitor, însă îţi trece repede când te arunci în apă ca să te răcoreşti sau când vin repezişuri în care trebuie să vâsleşti repede sau să te dai jos de pe plută pentru a putea să treci mai departe”, scria Bogdan pe blog în prima zi de aventură. La început, spune Ivan, nici nu cârmuiau pluta, credeau că îi va purta frumos pe apă cu 5-6 km la oră şi că nu va trebui decât să-i dicteze direcţia. A doua zi, însă, creanga unei salcii l-a răsturnat de pe plută pe Adrian Holerga (născut înaintea dezastrului de la Cernobîl), cel de-al patrulea membru al echipajului, după subestimarea unui curent de apă. Ivan şi-a rupt padela (vâslă cu câte o pală convexă la cele două capete, folosită la caiac pentru înaintarea rapidă pe apă) încercând să ridice creanga. Apoi, în cea de-a treia zi, i-a întâmpinat o cascadă în dreptul localităţii Aiud, judeţul Alba, pe care au subestimat-o din nou.

Ivan relatează pe blog:

Ne-am oprit, am inspectat cascada şi ne-am spus voioşi, aaa pe asta o trecem fără probleme. Zis şi făcut, am pornit spre mijlocul cascadei pentru a da piept aproximativ unor 30 de min de chin şi neputinţă. La cascadă se forma un fel de vid care întorcea apa 180 de grade (adică apa căzând din cascadă se întorcea înapoi înspre ea), iar cu noi a făcut la fel. A început apa să ne izbească pluta violent de peretele cascadei până una din bârnele de susţinere abia că se mai ţinea în ştreanguri. Au urmat 20 de minute de izbire de perete care cred că erau cele mai lungi 20 de minute pentru fiecare din noi (…) Am reuşit să ieşim – prin sclipirea de geniu a lui Adi şi Alex, care au legat o sticlă de o funie şi au aruncat-o spre mal. Nişte pescari au pescuit frânghia, însă nu puteau să tragă frânghia la mal, fiind ea prea grea iar firul prea subţire. În acest moment, un domn al cărui nume nu îl ştiu, a trecut înot Mureşul de pe celălalt mal să apuce de frânghie, văzând gravitatea situaţiei. A prins funia şi împreună cu pescarii ne-a tras la mal.

Până şi primarul din Aiud s-a dus să-i întâmpine, să vadă dacă sunt OK.

Le-au mai stat în cale furtunile, întunericul, un pod militar cu pontoane şi barajul de la Mintia, care i-a obligat să care pluta pe uscat cu ajutorul unor muncitori, precum şi un bac mânuit de un „domn aparent într-o stare de ebrietate avansată”, după aprecierea lui Ivan, cu care s-au ciocnit uşor. „Peste toate, nimic nu a fost floare la ureche, eram pe râu, nu în fața calculatorului”, ţine să ne precizeze Alex. Senzaţiile mersului cu pluta, îl completează Ivan, merg de la extaz la agonie – când un râu ca Mureşul, de exemplu, se transformă într-un lac în care apa parcă nu mai curge deloc sau când 15 curenţi diferiţi formează 1.000 de vârtejuri iar pluta parcă stă pe loc “şi îţi trebuie 15 minute de vâslit ca Patzaichin ca să ieşi. Pe urmă prinzi un curent favorabil care te duce cu 7-8 km/h şi ai o senzaţie imensă de bucurie pe care nu prea o pot descrie. Adori cum vezi malul că se mişcă pe lângă tine. Eu îi spuneam Winetou feeling sau style pentru că mă uitam la mal, cum ne mişcăm pe lângă el, şi îmi aduceam aminte de filmele cu indieni, când camera filma din lateral actorul cum vâsleşte, iar malul se mişca rapid pe lângă el”.

Peisajele de pe traseu au fost şi ele la fel de neaşteptate (şi uneori dezolante) precum senzaţiile de mai sus sau coliziunea cu un bac. De pildă, Adrian Holerga nota într-o postare, spre sfârşitul călătoriei, în ziua a 12-a:

Mureşul a înaintat destul de bine, avem deja experienţă în abordarea curenţilor şi ne deplasăm destul de repede. Vremea a rămas mohorâtă toată ziua, amplificând senzaţia sinistră generată de urlajele părăsite, de malurile pline de gunoaie şi buşteni aduse de apă şi de balastierele întâlnite tot mai des. Toată ziua nu am văzut decât atât… balastiere şi maluri înalte pline de pietriş. Fără pescari, fără oameni de nici un fel, fără nici macar un copac ce ne-ar fi indicat o zonă de vegetaţie. Ciudat e că Bogdan chiar spunea înainte că s-a cam plictisit de acelaşi peisaj, doar copaci. Acum totul părea părăsit, doar balastiere. Apa, cu toate că se mişca destul de repede pe curenţi, circula ciudat. Datorită excavărilor masive din zonă, nivelul apei variază foarte mult şi sunt foarte multe ochiuri de apă şi vârtejuri. Te poziţionezi pe un curent ce pare să se mişte rapid şi deodată te trezeşti învârtindu-te haotic.

Ivan ne indică zona descrisă mai sus – o porţiune de mai bine de 30 de kilometri între Păuliş şi Fântânele, localităţi din judeţul Arad, ticsită cu balastiere, pomi negri şi milioane de PET-uri (Ivo ne asigură că nu exagerează cu estimarea), un peisaj „de tip holocaust”, cum îl numeşte Alex. „Eu personal nu am văzut niciodată natură atât de stearpă şi de distrusă. Ajunsesem să spun că îmi place câmpia prin care trece DN1J”, spune el. „Cele mai frumoase [peisaje]cred că au fost cele scăldate în soarele ce apunea. Nu prea conta dacă sunt copaci înalți sau un pod frumos din metal, în bătaia ultimelor raze ale soarelui arătau magnific. Trebuie să amintesc şi de Bambi, care a stat la mal cuminte să o pozăm, și de o vidră care ne-a tăiat frumos calea alunecând prin micile valuri formate de vânt”.

În 98% din cazuri, spune Ivan, oamenii de pe margine îi salutau şi le urau vânt din pupă. Domnul “Mulţumesc”, cum l-au botezat pe omul care i-a ajutat să iasă din “cascada morţii”, le-a făcut cadou şi o padelă, un alt domn, care pescuia alături de fiul său, le-a transmis că îi stimează, iar sătenii de la marginea unui sat le-au dat apă şi chibrituri să-şi aprindă ţigările. “Altădată, nişte tineri de pe mal ne-au filmat cum am trecut printr-o cădere de apă şi apoi ne-au urmat ca să ne ofere indicaţii asupra unui loc de unde ne puteam cumpăra şi noi câte ceva”, îşi aminteşte Alex. “Unul dintre ei visa să se facă fotbalist, m-au trecut fiorii pe spate când mi-a spus. Maică-sa era în Italia, iar taică-su alcoolic…”. La Arad, doi băieţi au sărit într-o barcă cu motor şi le-au adus bere rece la plută, iar la Nădlac i-au întâmpinat 100 de oameni însoţiţi de fanfară, după două săptămâni petrecute pe râu.

La final, sunt mândri că s-au ghidat după deviza “Fugi şi fă” (enunţată de Ivan), că au lucrat în echipă (câte doi la vâsle) şi că vacanţa lor a însemnat mai mult decât o beţie în Vamă, din câte spune Alex, care conchide: “Sper că toată nebunia asta m-a învățat să apreciez mai mult omul cum este el şi să fiu mai tolerant. Să-ţi împarţi totul cu încă trei oameni timp de două săptămâni nu este o chestie uşoară, dar nici dată dracului de grea. Mă bucur sincer că am fost destul de diferiţi în ceea ce privește modul de viaţă şi asta s-a reflectat în modul în care ne-am înţeles. Una peste alta, mi-am dat seama că, într-adevăr, ‘unde-s mulţi, puterea creşte'”.

 


Leave A Reply