Marele zid românesc ridicat în jurul protestelor pentru Roșia Montană

2

În ultimele cinci zile, câteva mii de oameni, în cea mai mare parte tineri, au ocupat patru bulevarde importante din centrul Bucureștiului. Mulți dintre voi ați fost acolo, alții ați participat indirect, prin fluxuri de informații. Oricât de prinsă aș fi însă de febra civismului exersat în stradă, nu pot să nu observ că protestele au în jurul lor ziduri: unul invizibil, construit, cărămidă cu cărămidă, timp de mai bine de 10 ani în media, altul cât se poate de concret.

 

1185025_10201333917804211_691245939_n

de Andra Matzal

 

Atunci când au reușit să treacă de cordoanele jandarmilor, vocile miilor de oameni s-au izbit serile-astea de instituții goale, cu luminile stinse, de șiruri de blocuri abia locuite, decupate parcă dintr-un platou de filmare, sau, în cel mai bun caz, de urechile astupate ale celor care, în ruptul capului n-ar lăsa friptura pentru cianură. E un drum lung ca vocile să treacă de ziduri și să ajungă la oameni și rămâne de văzut cât de bine ne vom descurca la asta într-o luptă asimetrică.

Duminică seara, când s-a dat startul seriei de Occupy-uri spontane în centrul Bucureștiului, 5.000 de oameni au mărșăluit zgomotos de la Universitate, la Guvern. La strigarea ”Ieșiți din casă, dacă vă pasă!” abia dacă au răspuns câteva capete ieșite la ferestrele și balcoanele de pe Magheru & Lascăr Catargiu, printre hoteluri fără clienți, fațade lucioase, care-și așteaptă clienții multinaționali, vile luxoase, dar goale. Clădirea Guvernului, căzută și ea în întuneric, nici țipenie de funcționar zelos. Doar țestoșii nelipsiți, gata să se reconfigureze strategic pentru a apăra cel mai înjurat bastion al zilelor noastre. Luni, a venit vremea Bulevardului Elisabeta, pe care l-au ocupat vreo 2.000 de oameni energici, care au dat ore-n șir poate cel mai mare concert spontan la peturi de plastic și scandări de sloganuri. La fel; Universitatea cenușie, prăfuită și ea ca-n romanele gotice, blocurile lipsite de viață, băncile pustii, adăpostind oaza de socializare pasivă din Lipscani. Doar șoferii troleibuzelor blocate or fi încercat apoi să le explice nevestelor că nu-i a bună cu cianura. A treia zi, când mulțimea a fentat și lanțurile de jandarmi și ”tranșeele” lăsate de muncitorii chemați să intervină ”de urgență” la o țeavă, protestul s-a întins pe Calea Victoriei, lângă sublim potrivita Țeapă a lui Ghilduș, pătată doar de ”sângele” împroșcat mai demult de un graffer. Cu excepția câtorva ferestre, nicio lumină nu s-a aprins în clădirea Senatului, nicio statuie n-a dat buzna afară din Muzeul Național de Artă Contemporană. A urmat un bis cu ocuparea Reginei Elisabeta, însă cel de-al cincilea protest, mutat spontan pe Libertății, la Casa Poporului, a ilustrat cel mai bine zidul de care se lovește vocea străzii. Un spațiu gol, inert, delimitat de ministere ieșite din uz, dar mai ales de silueta Casei Poporului, înconjurată reprezentativ de un zid menit să țină oamenii la cât mai mare distanță de cuibul marilor scheme politice, pe care un alt graffer scrisese inspirat ”lagărul conștiinței noastre.” În fața protestatarilor, singurele suflete rămase aproape de miezul noții în Palatul Parlamentului au reacționat cum au știut mai bine: au stins lumina.

Ocupările repetate ale străzilor sunt, fără îndoială, necesare. Drept urmare, în fiecare zi se alătură oameni noi, din ce în ce mai multă lume discută înfocat despre legi, nedreptăți, elemente rare din tabelul periodic, cianură, corporație. Nu doar cei care țin flacăra aprinsă, ci și taximetriști, șoferi, paznici, gospodine care au trecut întâmplător prin zonă, au dus acasă protestatari înfocați sau nu s-au mai înțeles cu nepoții, care de câteva zile refuză să-și dea jos tricoul cu ”Salvați Roșia Montană!”. Un șofer de taxi mi-a spus de ce ucide cianura și că știe din surse sigure că cei din piață au un IQ peste medie, iar doi paznici auziți de colegul meu se întrebau dacă nu există, domnule, și alte metode de extracție. Destabilizarea colosului de minciuni construite atent de RMGC, guvern și trusturi media e un proces lung și epuizant și ar trebui să ne reamintim și-n plin entuziasm al ocupării că protestele sunt doar vârful unui aisberg împotriva căruia societatea civilă luptă de aproape 15 ani. Singura șansă ca toate mesajele care expun abuzurile devenite sinonime cu cazul Roșia Montană să aibă efect este ca ele să ajungă la oameni cât mai mulți și mai diferiți, la oameni care nu-și fac un obicei de a ieși în stradă sau de a se plimba pe la Universitate. În discuțiile pe care le-am mai purtat cu oameni veniți seară de seară la Universitate, plutește ideea asta, de a face din Piață un hub mobil, care să ajungă în cartiere, să spargă Liniștea din Titan și să dea trezirea în Drumul Taberei, să genereze flashmoburi informative în autobuze sau la piață. Vocile critice se aud clar și răspicat între ziduri, pe bulevarde largi, însă poate ar trebui să fim mai vigilenți când sirenele ne îmbie cu iluzia consensului, a dreptății pe care o strigăm în fiecare noapte.

Încă din prima seară, când jandarmii ne-au dirijat circulația pe cel mai important bulevard din centrul Bucureștiului, am avut senzația că e ceva ciudat în amabilitatea lor, contrastată de reacțiile forțelor de ordine din ianuarie 2012. Am pus-o însă imediat pe seama unei paranoia cu care noi, cei din România, cred că suntem, mai mult sau mai puțin conștient, obișnuiți. Zilele viitoare însă amabilitatea jandarmilor a devenit însă un subiect de discuție ca atare. ”Discreţi, atenţi, politicoşi de zici că erau gărzile Reginei Marii Britanii sau poliţişti suedezi,” îi descrie cineva pe jandarmi, în timp ce colecția de anecdote cu jandarmi crește în timp real. Pe mine m-au întrebat dacă mi-e frig, mi-au urat o seară bună, altora le-au spus glumițe ș.a.m.d. Deși și-au făcut exemplar treaba, finețea și manierele lor sunt, după mine, cea mai bună strategie pentru a păstra evenimentele într-un cadru safe, ca pe terenul de joacă. Deja rezistența în fața ocupării Bulevardului Elisabeta slăbește, de parcă ar fi devenit o tradiție tranzitorie de noapte, când traficul se subțiază major, iar la Piața Constituției abia dacă au fost forțe de ordine: la o oră de la adunarea protestatarilor, niciun jandarm și nicio televiziune nu apăruseră în zonă, după cum observă fotograful George Popescu. Se pare că la întrebarea care le-a răsunat melodios, obsesiv din boxa mobilă îndreptată spre ei, din care Tudor Gheorghe tot cânta cum ”Au înnebunit salcâmii / Și tu te-aștepți să fiu cuminte?”, au răspuns afirmativ.

603081_10151870247841789_1257791956_n (1)Cel mai perfid însă dintre toate zidurile e, deloc surprinzător, cel invizibil, ridicat de majoritatea strivitoare a canalelor din presa centrală, despre care s-a tot scris și care, într-o lume corectă, ar trebui să ajungă în manualele de jurnalism. Așa cum marele firewall chinezesc rescrie istoria pe Internetul chinezesc, marele firewall românesc înălțat de televiziuni și ziare care-și completează bugetele cu bani de la compania Roșia Montană Gold Corporation și-și gândesc politica editorială pe linii de partid, continuă să țină cetățenii unei țări într-un hățiș înșelător de informații. Folosind retorica lacrimogenă a telenovelelor pe spatele unei comunități realmente afectate (vezi mantra locurilor de muncă și povestea șosețelelor Sandei Lungu), mulgând obsesia îndreptățită românilor pentru joburile pierdute odată cu trecerea la capitalismul sălbatic, folosind advertoriale pe post de informații obiective, media au creat și multiplicat un fals. În povesteasta pare, după cum spunea un prieten zilele trecute, că România ar fi un fel de virgină pe care mulți încearcă s-o căpătuiască în brațele unui violator grobian și sinistru, cu tot felul de palide și mieroase promisiuni: vei lua bani buni, draga mea, iar până la urmă n-o fi dracul atât de negru. De 14 ani, România refuză, dar nici pețitorii nu se lasă mai prejos. 

Ba mai mult, în plină revoltă, spațiul de emisie e intoxicat cu subiecte urgente, de altfel, dar trâmbițate irațional și zgomotos pe fundalul unor imagini sângeroase. Tragedia copilului mâncat de câini e monopolizată cu ardoarea unui desfrâu, lacrimile lui Oprescu se preling în buclă pe ecran, furia suporterilor maghiari se revarsă ca o ”binecuvântare” peste grilele disperate, numai bine să consolideze prin tărăboi tăcerea din jurul subiectului Roșia Montană. Pentru că, atunci când se strigă în Piață că presa tace, cu toții trebuie să înțelegem că tăcerea ei ia forma unei hărmălăi câtuși de puțin constructive, perpetuând abuzurile prin omisiune.

Acum, zidul ăsta al minciunii e mai greu de penetrat ca niciodată și singurele căi pentru a trece de el sunt pe căile din dos: online și, prin nodurile rețelei, în presa străină. Nu degeaba unul din mesajele de protest ale artistului Dan Perjovschi (foto stânga) pune în paralel cocktailul Molotiv al revoltelor hippie din 1968 cu iPhone-ul ”revoltei hipsterilor” din România lui 2013. Cunoașterea și, prin ea, fețele adevărului, au devenit arme în lupta unui David cu mii de capete împotriva unui Goliat monolitic, al cărui singur scop este minciuna în scopul profitului. Din nou însă, cercul celor care au și capătă acces la informațiile care circulă liber trebuie extins, iar asta nu se face decât peer-to-peer. Dacă vânzătoarele de la fastfood-uri ajung să vorbească de Roșia Montană nu e meritul televiziunilor care încasează bani grei, ci al jurnaliștilor independenți și al cetățenilor-jurnaliști, care transmit direct din stradă ca voluntari ai unei cauze în care investesc timp, energie, abilități, sau dedicându-se ”luptelor” de gherilă virtuală. Cu toate astea, deși cunosc și înțeleg extrem de bine drama care spune că ziariștii, ca orice român cu credite, țin de joburi indiferent de circumstanțe, fantasmez la o transmisiune live de la Antena 3, de pildă, sau orice alt TV trecut de protestatari pe lista prestituatelor, în care reporterul să-și dea demisia în direct, în numele lui ”Gata, mi-a ajuns.”

Dar până atunci, nu ne rămâne decât să ajungem la oameni pe alte mijloace decât cele care țin prizonieră atenția în fața ecranelor care ne-au obișnuit că totul trece, că amnezia și pasivitatea sunt cele mai bune metode de apărare, că adevărul e ceea ce se citește de pe prompter. Și zidurile astea trebuie erodate încet, cu metodă, în live streaming, de oameni care protestează împotriva standardelor duble și a crizei pe care Roșia Montană o reflectă mai bine ca niciodată în intimitatea democrației în care trăim.

Ilustrație de Sorina Vazelina


2 comentarii

  1. Pingback: Pancarte și alte manipulări stângace | La colţu' străzii

  2. Pingback: SemneBune > SB-909-RPC

Leave A Reply