Marea doamnă a literaturii române și omul de pe Aleea Mimozei

21

În unele week-end-uri, o să postez în locul poeziilor cu care v-am obișnuit cronici la cărți de poezie. Azi voi vorbi despre Nora Iuga, o poetă mediocră dar îndrăgită de mass media și Alexandru Mușina, un poet bun care trece printr-un moment de oboseală creativă.

 

 

de Dan Sociu

 

Nora Iuga s-a născut cam cînd se termina avangardismul românesc. A urmat Al Doilea Război Mondial, după care cititorii n-au mai avut chef de transe și șocuri imaginare, văzuseră și trăiseră prea multe. Termenul militar avangardă le dădea fiori. Le plăcea Labiș pentru că știa să scrie, versurile lui sunau bine și, mai ales, aveau greutate:

 

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit si a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte și gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

 

Ceea ce a atras-o probabil pe Nora Iuga la avangardiști era lipsa veselă de greutate, de necesitate a cuvintelor, din care mai tîrziu și-a făcut și Nichita Stănescu o mare parte din operă. Pentru acest tip de scriitor, cuvintele înseamnă ce vrea autorul să însemne și pot fi înlocuite lejer unul cu altul, cu altele. Rezultatul e că orice spune ar putea fi și altfel, fără nici o problemă. Iau la întîmplare orice poem al Norei Iuga din ultima ei carte (dar ar putea fi oricare dintre cărțile ei), Petrecere la Montrogue, Cartea Românească:

 

un soldat în picioarele goale

întreabă de calul gertrudis

ăla cu sînu tăiat fă-mi

loc la tine-n pantof că

la poștă-i închis

și altundeva n-a ajuns

 

În afară de începutul cu soldatul, care promite o poveste, o poezie, ceva, restul ar putea să lipsească și nu s-ar simți. După sînul tăiat, ar putea începe un text de la altă pagină (pag 50: dar zbîrnîie ia-l de-aici/ tocătoru de hîrtie sparge gheața/ în cuburi de creier ning/creiere peste creiere), din care am putea scoate ultimele două versuri și le-am putea înlocui cu cifre și cititorul nici nu și-ar dea seama, pentru că ar fi totuna. Cititorul profesionist, academic, cel care se plictisește greu, pentru că e jobul lui și e astfel pe jumătate responsabil de plictiseala din poezia modernă, ar băga interpretare, strat după strat, pînă le-ar lega pe toate cumva. Am afla că gertrudius a fost un cal venerat de fenicieni sau un compozitor din Evul Mediu și, din aproape în aproape, am ajunge și la povestea ascunsă. Sau ni s-ar spune că absurdul textului e făcut să ne faulteze total așteptările cuminți și burgheze. Și asta ar avea sens, numai că așteptările trebuie să fie întreținute pentru a putea fi înșelate, iar dacă ești faultat permanent, unde mai e surpriza. Cititorul neprofesionist însă trăiește numai cîteva decenii, nu e plătit să citească, e și caniculă, prea cald și să asculți muzică dar unii poeți nu mai au chef și de cititorul neprofesionist. Pe cititori e bine să-i eviți, altfel riști să te întîlnești pe scara blocului cu ei și să-ți crape obrazul de rușine știind că tocmai au citit un soldat întreabă de calul gertrudius. All the literati keep an imaginary friend.

Gellu Naum a ținut-o tot așa o viață întreagă, diferența e că el mai avea și umor și melancolie, părea un nebun interesant care îți spune ceva trist, obraznic, comic. Nu înțelegi ce zice, dar simți că ar fi o minte, un suflet acolo. Normal, așa ceva merge doar din cînd în cînd, o carte, două maxim și probabil și Naum, un tip inteligent și lucid, își dădea seama. Dar înainte de 90 primeai bani, apartamente, butelii, vacanțe pe orice publicai, cîtă vreme publicai sau erai prezent în viața literară și de aia a și scris enorm – plus că pe atunci se citea mult și orice, erau ore lungi de umplut. Nu știu totuși de ce a scris în același fel, zeci și sute de rînduri moarte de genul – un pelican vine spre noi în labirint/învăluit în cețuri verzi acoperit cu sticle colorate (da, știu, e o miștocăreală onirică la legenda Minotaurului – și?). Ce rămîne din el, ce citește adică lumea cu adevărat, cu plăcere adevărată, sunt cărțile pentru copii (Apolodor) și unele texte mai puțin narcisice, cum e Călătoria cu Stelică.

Din poezia Norei Iuga nu rămîne mai nimic. Refuzul sensului și al ordonării vine de multe ori din exasperare – o furie adîncă față de neputința limbajului de a fi mai mult decît este. Nevoia de a exprima lumea cît mai autentic se izbește de limitele limbii. Urmuz era un astfel de scriitor exasperat de minciuna literaturii. Nora Iuga nu are probleme în sensul ăsta. Suprarealismul ei nu are nimic neliniștitor, sadic sau amuzant pentru că e o imitație ieftină a suprarealismului. E echivalentul imitațiilor după Picasso sau Dali din galeriile UAP.  Poeziile sunt uscate afectiv, nu te ating în nici un fel (foarte puțin și vag în Fetița cu o mie de riduri – și poate și în altele, numai o antologie de autor cinstită ne-ar putea lămuri). Bifează dramele și le estetizează în trecere, fără nici un scop în raport cu restul textului, care e despre cu totul altceva, imposibil de spus depsre ce:

 

un ultim și irepetabil orgasm al mileniului

toți bolnavii frumoși ai europei

cu drogurile lor cu HIV-ul lor

cu aiuritoarele lor eșarfe orange

 

Nora Iuga are impresia că HIV e o marcă a eleganței. Prin ochii ei de fetiță cu riduri vedem o Europă unde flanează bolnavi de SIDA superbi, cu eșarfe orange aiuritoare la gît.  În poeziile ei oamenii sunt personaje de desen animat, înghesuiți între obiecte, nume proprii, fragmente de realitate cu o, probabil, importanță pentru autoare și numai pentru ea. Într-un poem, ales tot la întîmplare, de numai 11 versuri din volumul Spitalul manechinelor, sunt: vaze, flori, paturi, 1 perdea, 1 lupă, 1 deșert, un cal și o pasăre care intră în casă. Între ele, e o legătură foarte slabă, creată mai degrabă de bunăvoința noastră. E un joc de puzzle cu piesele din mai multe seturi, explodat și tăiat cu foarfeca. Cititorul e rugat să-l reasambleze singur, pentru că autoarea n-a avut răbdare.

Lipsa de efort creativ e compensată la Nora Iuga de super-eforturi în spațiul public. Grande dame of Romanian poetry, cum e numită pe un site german, are o energie impresionantă, pe care fanii ei mai tineri o confundă cu talentul. În argoul britanic există un termen pentru acest gen de tineri: poodle-faker. E băiatul (dar merge și la fete) care se înțelege minunat cu doamne vîrstnice, le caută frecvent compania, are multe de vorbit cu ele, le laudă vitalitatea, le trăiește nostalgiile. Un astfel de surogat de pechinez, cum s-ar traduce mai liber termenul, a devenit personaj al romanului Norei Iuga Sexagenara și tînărul, o carte celebră printre scriitorii de la terasa Muzeului Literaturii, cărora le-a dat un subiect de bîrfă și o enigmă de dezlegat: cine o fi tînărul?

Ceea ce a făcut-o pe Nora Iuga stea la bătrînețe, pentru că înainte era considerată o poetă neglijabilă, a fost erotismul ei verbal curajos, care sfida stereotipurile și rolurile înguste oferite tradițional femeilor de o anumită vîrstă. Ce poate fi mai încurajator pentru tineri decît ideea că bătrînețea e o convenție prăfuită, pe care poți alege să o ignori. Practic, nici nu există dacă vrei, pentru că totul e posibil, ca în poeziile suprarealiste. Erotismul era la mare preț prin 2006, în anii dinaintea crizei economice, cînd a început și ascensiunea Norei Iuga. Același tip de succes l-a avut atunci și Emil Brumaru, doar că el știe să scrie și nu pretinde că are un suflet tînăr.

Tinerețea închipuită a Norei Iuga i-a adus fani, vîrsta reală o protejează de critică. Sînt sigur că mai au și alții aceeași părere despre poezia ei dar nu se face să critici o grande dame.
Cred că dacă un scriitor bătrîn e tratat numai cu deferență, e deja considerat mort – și asta chiar nu se face.

Edgar Allan Poe spune într-un articol că simțurile noastre percep mai mult decît trebuie și că o funcție a talentului poetului e să le filtreze cît mai mult. Dacă ridic acum privirea de pe ecranul laptopului, văd, într-o clipă, într-o singură parte a camerei, destule obiecte cît să umplu o pagină numai cu enumerarea lor. Dacă aș adăuga și descrierea lor, relațiile dintre ele, relațiile dintre mine și ele (funcționale dar și afective, cu tot cu poveștile lor) plus celelalte senzații (lătratul cîinilor, mașinile, răcoarea ventilatorului, senzațiile de pe piele și tot așa), mi-ar lua zeci de pagini să povestesc acest mic moment. Dar poezia nu e pictură, nu are nevoie de prea multe detalii.

Un poet care a înțeles asta și s-a opus poeziei obiectelor, cultivată intens în anii 80, e Alexandru Mușina. El a propus un model poetic mai tradițional, care are în centru omul, nu mobila sa. O altă propunere a lui Mușina a fost ieșirea poeziei românești din romantism și înlocuirea personajului eroic, a omului excepțional (chiar și prin suferință), cu cel comun, general, concret. Tocmai pentru că e concret, trăiește experiențe general-umane în felul său individual. E omul de pe Aleea Mimozei nr. 3, cum se numește un volum al său.

Ceea ce face bine în teorie, Mușina uită în practică. Ultimul său volum de poezie, Regele dimineții, editura Tracus Arte 2009, are plictisitor de multe enumerări plate:

 

Hîrtia e albă. Să trecem pe ea:

Sînge și carne și muci și ofrande de aur,

Salpetru și chihlimbar, zmeură și ciuperci.

 

E doar un exemplu din multe. Jumătate dintr-un poem, Viața e plină de labe triste, e construit pe tehnica enumerării. S-ar putea spune că poetul vorbește despre proliferarea monstruoasă a obiectelor în societatea noastră consumistă și materialistă, despre scufundarea omului în gunoaie, dar e o apărare slabă. Cînd n-a fost omul înconjurat de obiecte? Cum spuneam, e de ajuns să ridici privirea…. Printre puținele enumerări memorabile din poezie pe care le știu e cea a lui Villon din Baladă și e o listă de femei celebre pe care le-a înghițit timpul. Acolo scopul e unul dramatic, nu de inventar. O alta e cea din Corabia beată, a lui Rimbaud dar e vorba de elemente insolite, care descriu o călătorie și, între noi fie vorba, nici nu e o poezie prea bună. Mai e și Howl al lui Ginsberg, unde e vorba de o serie de personaje și situații umane dramatice și, tot între noi fie vorba, e un text plictisitor de la un punct încolo. Nu spun că enumerările nu pot funcționa poetic dar cred că merg numai pe spații mici și unde există o necesitate reală, alta decît oboseala creativă a poetului.

Problema enumerărilor nu e simpla lor prezență în aproape fiecare text al cărții, iritant e că încearcă să țină loc de poezie. Nu sunt doar excrescențe peste care poți sări să treci la ceva mai consistent. Uneori, ele încearcă să facă tot textul.

Primăvara e o poezie ca o compunere scrisă în pauză, înainte de ora de română. Elevul aruncă rapid elementele care compun anotimpul primăvara. Primăvara e mai întîi o moleșeală a limfei, o durere surdă în celule, o oboseală a senzorului. Primăvara, pe dealuri e un miros de mugur de salcie, de arin, de alun. Piciorul se afundă în pămîntul galben-verzui, maroniu, mustos. Primăvara mai e și un început de somn și o mînă ce trece și șterge pielea de praf și sudoare. Ultima imagine e frumoasă dar nu s-ar potrivi mai degrabă toamnei sau iernii?

Cumva, în tonul general al cărții, enumerările ar putea avea un sens – ar putea avea un aer biblic, de Eccleziast. Am trăit pe pămînt și am văzut și aia și ailaltă și mi-am dat seama că toate sunt stupide. Dar dozajul e greșit, e supradoză. Mușina dă impresia că e un poet controlat, propozițiile sale încearcă să fie masculine, hotărîte, necesare – exact asta am vrut să spun, nu altceva, nu mai mult, nu mai puțin. Încercare admirabilă pentru poezia românească contemporană, care suferă de incontinență, de lălăială. Undeva pe drum s-a pierdut ideea că poezia e o artă a brevității. Numai că aici poetului nu-i iese, cum îi iese în alte cărți, se pierde în detalii, nu pune filtru, face pictură, nu poezie. La senzația de aglomerare inutilă, de debara, contribuie și prețiozitățile stilistice. Adjectivul dublu și triplu, ca în exemplul de mai sus, cu pămîntul încărcat de atribute, e unul dintre ticurile autorului care dau senzația jenantă de stîngăcie. Cînd nu știi ce să spui, mai pui un adjectiv. Versurile capătă astfel un anume ritm incantatoriu dar e un cîștig minor. La fel de prețioase sunt inversiunile de genul măruntă grație, lunecoasă materie, care par culese dintr-o subtitrare proastă a unei ecranizări după Shakespeare. Omul de pe Aleea Mimozei nu vorbește așa. Nimeni nu vorbește așa în limba română.

Mușina nu e totuși Nora Iuga și în Regele dimineții sunt cîteva poezii foarte bune (mie-mi ajung cîteva poezii bune pe carte, dacă restul sunt decente – pînă la urmă, cîte poezii foarte bune se pot scrie?) – Hansel și Gretel e preferata mea. E tot o serie de enumerări, dar sunt acțiuni, sunt lucruri pe care le fac doi oameni împreună, în drum spre moarte, sunt vii,  împing povestea, sunt necesare.

 


21 de comentarii

  1. Domnu’ Sociu, lasati-o dracului (sper ca am voie sa spun `dracului` pe TOTB!), cu Nora Iuga mai inteleg, dar `Regele Diminetii` a lui Musina e GE-NI-A-LA! Nu are cateva poezii foarte bune, are vreo trei sferturi din poezii foarte bune. Zau, faza asta ca poetii una teoretizeaza si alta fumeaza e deja istorie, nimeni nu mai ia in serios `arta poetica`. Conteaza arta, poetica fara ghilimele. Si Musina o are din belsug. Cacalau, na, sa-nteleaga poporu’:D
    Iaca acolea:
    „Noi suntem fiii iernii. Nascuti/ in carpe putrede. in zilele/ Cand Mosul Soare tragea sa moara, undeva/ Dincolo de mlastini, intr-o coliba/ Din oase si piele de ren.// Mamele noastre-au fost vestede batrane,/ Femei trecute inainte de vreme, cu toata caldura/ Stransa-ntr-un loc. Ca intr-un tuci,/ Ca intr-o vatra de lut. Noi trebuia/ Sa fim stropi stralucitori, de aur si foc,/ Topind gheata, arzand carpele putrede;/ Repede ne-am prefacut in negru taciune.// Fiindca e vremea Piticului. A Babei Paroase./ Sleite sunt vinele cerului, obosita carnea pamantului./ Plini de ciuperci plamanii aerului. Nascuti/ Prea tarziu, nascuti prea devreme,/ Sub un semn stramb, cand uneltele/ Ele insele, suflete simple, s-au umplut de tumori/ Si se incurca unele-n altele, far’sa priceapa de ce.” („Fiul iernii”)
    Daca mai vreti, mai am.

    • Captain Planet on

      Si va place si finalul, cu uneltele insufletite ca-n Disney, cu celule vii care proliferează, derutate și nedumerite?

      • No, hai, ca-n Disney, ce sa spun… S-au umplut de tumori ca-n disney, asa-i?
        Capitane, relax, pe bune! Daca e sa facem misto la nivel de vers si de cuvant, apai facem misto si de Mallarme. Zi unu’ de-ai nostri mai bun ca Musina, un contemporan. Si pot sa ti-l mananc pe paine in acelasi fel.

  2. cam jenant… subiectiv si nedrept. oare or fi gresit nemtii ca au tot tradus-o pe nora iuga, ca a primit critici foarte bune in ultimii ani? in plus, mai e ceva.. daca tot iti sufleci minecile si te apuci sa fac critica literara, e mai bine sa te abtii la trimiteri subiective legate de viata sau virsta autorului. birfa literara nu se va transforma niciodata in critica literara. oricit de poetic ai impacheta-o. urit & total injust

    • Captain Planet on

      sigur ca e subiectiv, e la rubrica Subiectiv. mai gresesc si nemtii, Corina, gindeste-te la Hitler sau la traducerile din Constantin Virgil Banescu. tu ii zici birfa literara, eu ii zic studiu de materialism cultural

  3. bine ai facut k ai ras o pe baba, cineva trebuia sa o faca. da o n ma sa de hoasca hipioata. m a racorit articolul tau, sa mai bagi de astea.

    tipa asta corina bernic nu lucreaza la icr berlin? nu e cea care a promovat o pe baba in germania?

    adi schiop

  4. Dan cred ca ar fi mai mișto să zici dacă ești Pământ! Apă! Aer! Foc! sau Inimă! Inel bănuiesc că nu ai. N-ai avut inimă. Îți zic eu. Ai dat cu sete. Sau ai avut și ai dat cu suflet? Dracu-lacu!

    • Captain Planet on

      Victor, observa te rog ca n-am judecat-o, i-am expus, dupa capul meu, mediocritatea literara si mecanismele care, cred eu, i-au adus un oarecare succes. Daca voiam sa fiu rau, citam din jurnalul ei berlinez, despre romanii care sint ingaduitori cu viermii, cersetorii si tiganii sau povesteam cum a luat fara sa intrebe poeziile unor colegi nemti dizidenti si le-a bagat abuziv ca poezii comuniste, cu titluri schimbate, intr-o revista la care lucra pe atunci; si cum, dupa ce Herta Muller a publicat povestea asta, tot ce a avut de zis NI in jurnal a fost – amuzant articol, dar ca un cozonac necrescut, ca o forma fara fond…

  5. pe mine m-ai convins despre NI desi n-am nicio treaba cu poezia, dar apoi a trebuit sa intri in teoria valorii poetice a enumerarilor si sa-i pui la locul lor in trecere si pe Rimbaud si Ginsberg. acolo pierzi credibilitate, pricepusem ideea ca enumerarile pot fi boring si fara sa plusezi cu demitizarea celor doi.

Reply To Lu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger