Chinezii o vindecau mâncând creier de cal. Asirienii, cu smirnă și cioc de rândunică pisat. Romanii, cu friptură de canar. Finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună, iar în Haiti, bărbații înfig treisprezece ace cu gămălie neagră în dopul sticlei cauzatoare. Fiecare epocă, fiecare popor își are propriile leacuri de vindecare a mahmurelii. Niciun remediu, însă, nu-i perfect și cu atât mai puțin panaceu.
de Marius Cosmeanu (România Liberă)
Benedek Darida și András Cserna-Szabó, doi experți maghiari în „arheologia beției”, au scris o capodoperă în domeniu: Marea carte a mahmurelii, apărută la Budapestea, acum trei ani. O istorie culturală a consumului excesiv de alcool și a tulburătoarelor sale efecte. Preluăm aici câteva fragmente și, preventiv, câteva rețete de pilule antipileală culese de cei doi autori.
*
„În școală învățăm că poeziile, poveștile și romanele vorbesc despre eroism, despre dragoste și despre moarte. Numărăm silabele, facem analiza acțiunii, elogiem limbajul elevat al creatorului. Niciun manual, însă, n-a spus vreodată că toată literatură universală, cu purcel, cu cățel, poate fi redusă la un ospăț uriaș, în care participanții consumă oceane de alcool. Cum se naște filosofia europeană? Socrate și amicii săi se întâlnesc după un chef monstru, rupți de mahmureală, ca să discute despre iubire. Bineînțeles, între timp se fac iarăși praf. Și cheful acesta ține și azi, doar că s-au schimbat actorii și licorile. […]
De ce e, însă, mahmureala atât de misterioasă? De ce pare ea atât de enigmatică, de neînțeles, de nepătruns, aproape magică chiar? Probabil, pentru relațiile de sânge cu beția, mama ei naturală. După cum știm, așchia nu sare departe de trunchi. Mahmureala este doar cealaltă față a medaliei, forța întunecată, reciproca buimăcelii.
Nu știm exact ce vârstă are beția. O fi la fel de bătrână ca Gaia, iar mahmureala, mai jună cu câteva ceasuri. Și de când e mahmureala mahmureală, omul tot caută să-i vină de hac, să găsească leac împotriva ei. Cu aceeași ardoare cu care căutau alchimiștii aurul.
Să încercăm așadar să degustăm puțin această fervoare milenară! Atenție: există o mie și una de remedii, dar probabil niciunul nu e perfect. Dar mai ales, nu e universal!
După nopțile îmbibate cu prea mult alcool, bețivii Chinei Antice consumau creier de cal. Egiptenii, în schimb, credeau că nimic pe lumea asta nu-i mai bună pentru mahmureal ca varza fiară. Asirienii credeau în combinația dintre smirnă și ciocul de rândunică pisat, iar romanii, în friptura de canar. În America de Sud, femeile tribului de indieni warau își legau soții mahmuri în hamace, alungând astfel mai repede spleen-ul de după noaptea beției.
În Puerto Rico, bărbații așteaptă vindecare frecând o lămâie de subțioară. În Haiti, soluția stă în treisprezece ace cu gămălia neagră înfipte în dopul recipientului din care s-a consumat băutura provocatoare a mahmurelii. În Singapore, leacul minune e o ciorbă cu mirodenii condimentată din belșug cu ginsen. În Mongolia, efectele consumului de alcool dispar cu o zeamă de roșii în care înoată un ochi de berbecuț. În Coreea, însă, vindecător e ceaiul de arin.
Americanii au găsit medicamentul perfect în ‘caracatița de preerie’ (un amestec de gălbenuș de ou crud, ketchup, piper și sos Worcester), care pare sinucidere curată, chiar și mahmur fiind. Ceva mai la sud, mexicanii mahmuri bagă la stomac burtă fiartă, iar finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună.
Angelica este o plantă nordică ce crește în zonele umede ale Scandinaviei, Groenlandei și Islandei. Ținută în miere, are efecte energizante apreciate în mod special de cei în vârstă, dar mestecarea rădăcinii ei e recomandată și după doze exagerate de alcool.
Olandezii dărâmați de alcool mușcă a doua zi din pește crud, maghiarii beau iaurt cu usturoi ori, preventiv, câteva guri de unsoare încălzită, în timp ce ruși care au tras prea mult la măsea consumă supă de castraveți și varză murată. Și pentru că tot veni vorba de ruși, să amintim și de leacul minune elaborat de KGB: pilula RU-21. Necomercializat vreodată, elixirul a servit exclusiv agenților mahmuri ai Moscovei.
Conform dicționarului de superstiții al lui Ditte și Giovanni Bandini, împotriva mahmurelii există un singur remediu: ametistul. Eduard Mörke știe chiar mai multe: ‘[inelul cu ametist]e purtat cu atâta drag de domni pentru că alungă din cap aburii grei ai vinului și are grijă ca bruma de mahmureală să nu pună stăpânire pe suflet.’
În romanul său Mătușa Iulia și condeierul, Mario Vargas Losa ne divulgă și trucul peruan: scoici picante de mare cu bere rece. Și așa ajungem la unul din conceptele de bază ale mahmurologiei: berea curativă, despre care Péter Bozsik, în al săuDicționar al berii, sfătuiește așa: ‘bere sau beri care au efect tămăduitor asupra stomacului celui care a consumat prea mult alcool. Unul din materialele de bază ale dezbătării.’ Numai să nu cădem de partea cealaltă a calului, unde dăm din nou de beție.
Despre pericolele vindecării cu alcool a mahmurelii vorbește și bravul soldat Svejk, vorbind despre așa-numita ‘metodă a caruselului’. Nici teoria mahmurologică a lui Byron nu stă foarte departe: romanticul englez spune că singurele remedii care pot alina greu încercatul suflet sunt rumul și credința curată.”
Nici noi, românii, nu stăm rău cu remediile anti-mahmureală: ciorba de burtă, zeama de varză, castraveții murați, dar și alte leacuri autohtone plasându-ne printre superputerile lumii în domeniu. Virtuți pe care le constată și autorii cărții:
Cine a apucat deja o mahmureală în Republica Socialistă România știe că universul mahmurelii a primit un dar uriaș de la poporul român: ciorba de burtă. O bună parte a mahmurologilor occidentali sunt convinși chiar, că pe lângă ciorba de burtă orice alt leac e un moft.
Prima dată când autorii acestei cărți au consumat vreodată ciorbă de burtă a fost într-o cârciumioară de lângă zidurile cetății sighișorene, după o noapte cu multă țuică de prune, la Cluj. Evident, eram într-o groaznică stare de mahmurelă (pe deasupra, și în Mecca cultului lui Dracula, ceea ce, nu-i așa?, nu ajută prea mult la vindecarea unui sulfet tremurând). Ciorba – fină, albă, aburindă – ne-a fost servită de chelner cu ardei iute murat, oțet și pâine proaspătă. După câteva minute am părăsit localul vindecați.
Citiți rețetele pe România Liberă.