Marchiza de Eco

4

“Guvernul vostru ar trebui să zică: Fuck off!”, îmi spune marchiza de Worcester ridicându-şi în aer degetul mijlociu de la mâna dreaptă. “Noi (n.r. – guvernul român) vom salva micii fermieri şi ne vom hrăni de la ei, vom avea un turism fabulos ca rezultat şi ne vom păstra banii în România”. Înaltă şi zveltă, Tracy Worcester are postura aia dreaptă şi rigidă de aristocrat şi alură corporate, cu cămaşă albă şi sacou negru. Contrastante sunt codiţa împletită care se ascunde printre şuviţele ei brunete şi aversiunea faţă de aşa-numitul “fascism corporatist”, în faţa căruia nu-şi mai stăpâneşte gesturile rafinate. “Mussolini a spus că fascismul este atunci când marile afaceri şi guvernele conlucrează. Guvernul vostru şi Smithfield sunt parteneri”.

de Ionuţ Dulămiţă

Compania multinaţională Smithfield Foods şi marile sale ferme de porci sunt obsesia ecologistei cu sânge nobil, venită din nou la Bucureşti pentru a-şi promova şi întregi controversatul film Pig Business – nominalizat drept cel mai bun documentar eco de la festivalul Astra Film Sibiu 2011. Un film în care Worcester acuză marile corporaţii alimentare de tactici menite să maximizeze producţia de carne de porc cu costuri minime, îndesând animalele în unităţi industriale uriaşe care, susţine ea, sunt responsabile pentru poluarea mediului, cruzimea faţă de animale şi probleme de sănătate în rândul oamenilor care trăiesc în vecinătatea lor.

Am intrat în ceainăria de la subsolul librăriei Cărtureşti, din centrul Bucureştiului, în momentul în care marchiza de Worcester şi regizorul Alastair Kenneil îşi aşteptau supa cu crutoane, iar două ecologiste române se chinuiau să obţină conexiune la Internet. Cei doi britanici pregătiseră un e-mail cu întrebări pentru Smithfield România, care deţine 33 de ferme de porci în ţară, cu două zile înainte de conferinţa de popularizare a documentarului Pig Business (2009), găzduită ieri de Clubul Ţăranului din Bucureşti. Firewall-ul de la Windows bloca conexiunea. Asta ar fi încercat să facă şi Smithfield, susţine Alastair Kenneil, regizorul filmului, un bărbat grizonat între două vârste care zâmbeşte detaşat, să blocheze în câteva rânduri proiecţia documentarului, ameninţând cinematografele cu tribunalul. În contextul în care producătorul american de carne de porc, care i-a acordat lui Worcester un interviu de 90 de minute pe durata filmărilor, a respins, potrivit The Guardian, afirmaţiile privind tratamentul inuman aplicat porcilor şi a susţinut că documentarul ar fi fost revizuit pentru a distorsiona realitatea. Alastair Kenneil şi Tracy Worcester nu invită niciodată reprezentanţi ai companiei la proiecţii, de teama unui presupus boicot.

În timp ce soarbe discret din supa cu crutoane, marchiza trecută de 50 de ani spune că provine dintr-o familie de mari proprietari de pământuri, de latifundiari cum i-am spune noi. Este fiica lui Hon Peter Ward, cel mai mic dintre băieţii celui de-al treilea Earl de Dudley, iar traseul ei prin viaţă a fost atipic unui aristocrat. Crescând la ţară şi iubind lumea rurală, şi-a dorit întotdeauna să se mărite cu un fermier, însă n-a fost să fie aşa. După ce a fost trimisă la internat la o vârstă fragedă, Tracy Worcester a fost fotomodel la Paris pentru o scurtă perioadă de timp, în anii adolescenţei, „cel mai lipsit de minte job pe care îl poate avea cineva”, actriţă ca sora ei, Rachel Ward şi negustor de artă înainte de a se mărita cu marchizul de Worcester, la 29 de ani. „Bărbatul pe care l-am cunoscut e şi el latifundiar, nu fermier”, îmi spune. „Îi tot zic fiului meu că atâta pământ e prea mult, clar nu e corect”. Acest statut privilegiat şi lipsa unei cariere adecvate au îndreptat-o spre activism, pe care l-a practicat în ultimele două decenii participând la proteste, predicând dezvoltarea durabilă şi alăturându-se unor asociaţii ca Friends of the Earth sau Soil Association. Din 2003 a început s-o obsedeze subiectul fermelor industriale de porci şi nu s-a mai oprit.

Aşa a ajuns şi în România, unde a stat de vorbă cu localnicii din satul Cenei, judeţul Timiş, care se plângeau de mirosul groaznic şi de problemele de sănătate pe care le-ar fi generat ferma Smithfield din apropiere (despre asta şi despre documentarul Pig Business puteţi citi mai pe larg în interviul pe care i l-a acordat colegei noastre Roxana după Astra Film 2011). Acum s-a întors să-şi promoveze din nou documentarul, să vorbească cu ambasadorul Marii Britanii, cu oficiali din Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi cu membri ai Slow Food Bucureşti Valahia Gusturilor. A venit blindată cu sfaturi în materie de agricultură pentru autorităţile române. „Problema în Marea Britanie şi în România este că trebuie să fii mare [în agricultură]”, spune ea. „M-ar bucura dacă s-ar face o redistribuire a pământurilor iar oamenii s-ar muta la ţară şi ar deveni fermieri”. Atenţia ar trebui îndreptată asupra micilor fermieri, care ar trebui sprijiniţi să producă pentru familie, pentru comunitate şi apoi pentru oraşe. Ce ar trebui să facă guvernul român pentru asta? Răspunsul se găseşte în recomandările grupului La Via Campesina, susţinute de 350 de organizații agricole din întreaga lume care formează Forumul European pentru Suveranitate Alimentară:

Limitarea numărului de porci (în acest caz) produşi într-o anumite regiune şi a dimensiunii fermelor, care ar trebui împrăştiate în mod egal de-a lungul acelei regiuni, „ca untul pe o felie de pâine” – România nu ar mai trebui să se orienteze spre compactarea pământurilor, spre regiuni acoperite integral de ferme industriale care poluează; micii fermieri ar trebui să primească subvenţii şi să beneficieze de înlesniri fiscale, de exemplu să li se acopere costurile de producţie din cadrul fermelor; marile ferme industriale nu ar mai trebui să primească subsidii uriaşe pentru export, cum se întâmplă acum; nu ar mai trebui să existe ţări terţe care să aducă în Uniunea Europeană carne de porc sub preţul pieţei. „În momentul de față ai Chile şi multe alte ţări care îşi importă porcul”, spune Worcester. „E imposibil să supraveghezi Chile, e imposibil să supraveghezi chiar şi fermele industriale din Marea Britanie. Sunt atât de puternice, încât nu-i lasă pe oficiali înăuntru. Iar amenzile pe care le primesc atunci când poluează sunt irelevante. Un raport al Compassion in World Farming arată că între 90% şi 100% dintre fermele industriale din UE încalcă legea”.

Dacă costul real al mâncării produse industrial ar fi internalizat în preţul de la centrul de retail, continuă marchiza, doar bogaţii şi-ar permite-o. „E foarte scumpă prin pagubele pe care la aduce, poluând apa, pământul, aerul, este un focar de boli şi distruge cultura lumii; distruge turismul şi bunăstarea oamenilor”. Într-o fermă industrială de porci, susţine Worcester, cea mai mare problemă este că scroafa stă într-o cuşcă de dimensiunea corpului ei. E însărcinată 3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile, ceea ce înseamnă că poate avea 2,5 sarcini pe an. Alte 3 săptămâni şi le petrece într-o altă cuşcă de dimensiunea corpului ei, alăptând. Practic, nu se poate mişca întreaga ei viaţă. În tot acest timp, rahatul ei şi al celorlalţi porci se scurge prin sistemul de canalizare şi se biodegradează, eliberând amoniac, hidrogen sulfurat, metan, azot şi nitraţi, care îmbolnăvesc animalele şi angajaţii, după care se împrăştie în organismele localnicilor prin gurile de aerisire. Purceluşii primesc antibiotice ca să nu moară, aşa că apar bacterii rezistente la antibiotice, precum E. coli, salmonela sau campylobacter. Apoi este mirosul.

 

 

„În oraşele învecinate cu fermele oamenii nu pot sta în balcoane, nu-şi pot agăţa rufele. Fermele industriale sunt situate prea aproape. Şi în perioada comunistă au existat astfel de ferme mari, dar nu găzduiau atât de mulţi porci şi gestionau mai bine problema fecalelor. Modul în care se scurg fecalele în sol le îngreunează animalelor accesul la păşunat. E prea mult rahat”. Rahat care se răsfrânge asupra întregului sistem de business cu giganţi alimentari, pe care Worcester îl vede în întregime defectuos pentru că înăbuşe micii fermieri. Şi aşa a fost întotdeauna. În sistemul aristocratic, oamenii au fost împinşi de pe pământuri, care erau împărţite şi gestionate între artistocraţi. Comunismul, spune ea, a însemnat colectivizare şi a împins oamenii de pe pământuri în asociaţii, dar guvernul deţinea controlul. Acum, şi mai mari proprietari de pământuri decât aristocraţii sunt supermarketurile, „care fac mai mult rău”. Vând produse ieftine provenite de la coloşi alimentari care scot micii fermieri din schemă. În 2003, potrivit marchizei, existau 477.000 de mici crescători de porci în România. În 2007, numărul lor s-a redus cu 90%, până la 52.000. „Şi asta pentru că a apărut Smithfield”, susţine Tracy Worcester, „care nu vrea ca micii fermieri să fie competitivi”.

Smithfield a încurajat guvernul român să impună mult mai aspru normele europene şi să închidă toate abatoarele. Nu trebuia să facă asta. Legislaţia europeană spune că poţi păstra micile abatoare pentru consum local sau naţional. Dar n-a făcut-o, le-a închis pe toate. Urmează o ideologie neoliberală, unde să fie doar cei mari, iar cei mari pot supraviețui doar dacă conving fiecare consumator să cumpere de la supermarket. Dar tradiţia voastră este ca porcul să fie crescut de bunica voastră şi sacrificat de Crăciun, după care multe produse obţinute din el sunt distribuite în cadrul familiei lărgite.

Marchiza îndeamnă guvernul român să investească în deschiderea de mici abatoare, să investească în bani care rămân în România, în fermieri care stau pe pământurile lor, în oameni care rămân în cultura lor, într-un sistem care poate supravieţui astfel crizei petrolului. Să uite de normele europene „stupide” şi să sprijine prin subvenţii numeroşii oameni calificaţi într-ale agriculturii de la ţară să-şi ducă cârnaţii în magazine, să faciliteze târguri de mici producători şi pieţe volante, să facă agricultura atractivă pentru tineri, să genereze astfel noi joburi şi să asigure o circulaţie a banilor în interiorul ţării. Altfel, banii se duc în vistieria globală a sistemului corporatist, în buzunarele unui număr restrâns de oameni bogaţi. Worcester aminteşte în acest context vorbele consilierul ministrului agriculturii din Ungaria, care îndeamnă omenirea să scoată mâncarea din economia globală şi să susţină producţia locală de mâncare tradiţională pentru consum local. De cealaltă parte, micii fermieri îşi pot crea asociaţii şi delega un responsabil care să le supravegheze activitatea, să se asigure că nu există rea credinţă, şi să intre în sisteme de community supported agriculture. O schemă prin care un consumator îi plăteşte unui mic fermier o anumită sumă la începutul anului şi primeşte săptămânal o cutie cu produse. „Mulţi dintre consumatorii de la oraş au bunici la ţară”, spune marchiza, „şi ştiu că bunica are nevoie de bani. Mulţi dintre ei şi-ar dori să-şi crească copiii la ţară, aşa că ar vrea să susţină o economie acolo, să cumpere de la sate”.

Visul lui Tracy Worcester este, de altfel, ca oamenii să trăiască la ţară, în comunităţi mici care-şi produc singure mâncarea. E conştientă însă de utopia acestui scenariu. Poate doar dacă întregul sistem s-ar prăbuşi, dacă petrolul ar deveni foarte scump sau şi-ar epuiza resursele. Poate că atunci oficialii guvernamentali ar asculta de oameni ca congresmanul american Dennis Kucinich, care invocă un amendament din Constituţia SUA potrivit căruia Congresul ar trebui să imprime şi să distribuie bani, nu băncile private, să existe un sistem bancar naţionalizat. Poate tot mai mulţi oameni şi-ar da seama că trăiesc într-un sistem care va genera foamete, poluare şi boli, un mediu în care nu îşi vor putea creşte copiii, şi s-ar îndrepta spre local şi sustenabil.

„Trebuie să scoatem fermierii în stradă”, spune Worcester, „aşa cum au ieşit oamenii împotriva lui Băsescu”. De ce n-au ieşit acum? Aici se simte pentru prima oară defetismul în glasul marchizei activiste care a învins cancerul la sân. Presară nişte ulei de măsline pe două crutoane şi spune:

Poate că îşi dau seama că e o cauză pierdută, chiar e o cauză pierdută. Nici nu ştiu de ce-mi mai bat capul, pentru că nimic nu pare să se schimbe. Întregul sistem este futut. Eu am crescut cu ideea că comunismul este esenţialmente rău, dar cred că capitalismul e şi mai rău, pentru că a avut un impact mult mai mare asupra vieții oamenilor obişnuiţi, transformându-i în sclavi. Atât de mulţi oameni sunt înglodaţi în datorii şi nevoiţi să-şi petreacă toată viaţa plătindu-le. Sistemul economic înseamnă schimb de bani. Dacă divorţezi, trebuie să plăteşti un avocat, dacă familia ta e bolnavă pentru că trăieşte lângă o fermă industrială, trebuie să cumperi medicamente. Nu ne măsurăm calitatea vieţii, calitatea mâncării, bunăstarea pe termen lung şi capacitatea de a ne hrăni singuri.

Cu toate acestea, marchiza vrea să meargă mai departe cu documentarul şi să-l întregească, să-l facă „mai legal”, să prezinte mai bine perspectiva Smithfield. În e-mailul adresat Smithfield România, echipa din spatele Pig Business a întrebat compania cum beneficiază de pe urma economiei rurale româneşti, ce subvenţii primeşte de la stat, de ce oamenii se plâng de boli şi apă poluată din cauza fermelor industriale şi ce plănuieşte să facă pentru numeroşii mici fermieri cu care nu are contract. Britanicii s-au întors în Bucureşti şi pentru a filma câteva târguri de mici producători, ca să arate că există deja alternative la supermarketuri, şi vor să introducă mai multe soluţii sustenabile în documentar, poate aşa guvernele ar trece la iniţiativă întru binele micilor fermieri şi al consumatorilor. Iar dacă guvernul nu va face asta, atunci oamenii ar trebui să preia iniţiativa.

Puteţi citi în România Liberă, care a publicat un interviu cu marchiza, reacţia directorului Smithfield România la poziţia lui Tracy Worcester: “Reprezentanţii Smithfield România, parte a Smithfield Foods, cea mai mare companie de creştere a porcinelor şi procesare a cărnii de porc din lume, resping acuzaţiile activistului de mediu Tracy Worcester ()”.

 

Citiţi şi:

Interviu cu regizoarea Pig Business, cel mai bun documentar Eco la Astra 2011

Micii producători români şi economia alternativă

Cum ne poate ajuta agricultura tradiţională


4 comentarii

  1. O comunitate locală puternică, cu aleşi independenţi, poate face pipi pe orice companie de renume stelar nu numai pământean, dacă vor să-şi crească şi să-şi cultive hrana singuri în comunitatea lor.Dar cum politicienii care produc doar fecale pe planetă, precum porcii, cel puţin ăştia din urmă ai folos de pe urma lor, că îi mâncăm, sunt şi rămân nişte indivizi rapace, fără sentimente umane, doar nişte animale axate pe plăceri proprii, călcând pe chiar pe cadavre ca să le fie lor bine, o să o ducem noi bine, doar după un cataclism mondial, care să ne trimită înapoi în epoca primitivă.

  2. Nu cred ca politica are legatura 100% cu lipsa de initiativa.
    Daca vrei si poti sa faci o mica afacere in agricultura, cresterea animalelor nu te pot opri factori politici. Daca vorbim de abatoare: s-au desfiintat pentru a se crea alte cai-vezi import – abatoarele romanesti fiind un pericol in zona – marfa multa, buna…-aici e vina politicului ca a acceptat sau poate nici nu a realizat ce se va intampla. Mersul lucrurilor a fost dirijat de altii, cu mici complicitati locale – poate fi incadrat la atentat la siguranta nationala

  3. Pingback: Protestul țăranilor: SRI-ul e cu noi! (video) | TOTB.ro - Think Outside the Box

  4. Pingback: Smithfield, cel mai mare producător de carne de porc din lume, ar putea fi vândut unei companii chinezești | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger