Mântuirea prin muncă. O poveste despre Sălașu de sus

0

Acum patru săptămâni, când am scris despre dezastrul de restaurare de la Cetatea Mălăieşti, nu am apucat să povestesc câte ceva despre oamenii care au ridicat-o. Prea prins în scenariul turismului de mahala, am trecut în câteva cuvinte peste istoricul ei şi am discutat despre altele. Azi mă întorc la oamenii din acele locuri. La “aristocraţia” veche ridicată dintre ţăranii medievali. Iar nu la aristocraţia nouă, ridicată dintre activiştii de partid.

 

 

de Vladimir Agrigoroaei

 

Poate domnul primar din Sălaşu de Sus mă va onora şi aici cu un comentariu. Mai ales că e în plină campanie electorală pentru un anumit colegiu 3.

***

Se făcuse amiază, soarele se ridicase sus în crug. Trăseseră câteva zeci de brazde și-i venea să-l laude pe Andrei. Ţinea bine boii. Dar n-a făcut-o, a ţinut lauda pentru mai pe seară. Era copil cuminte, făcuse doisprezece anișori și o să iasă din el bărbat vrednic. Numai de nu l-ar mai cocoloși maică-sa, cum făcea de la o vreme, speriată că i se face pruncul fecior.

– Gata, asta-i ultima brazdă de dimineaţă. Ne tragem la umbră, mâncăm şi lăsăm boii să se odihnească.

Băiatul mai avea chef de arat. Pentru el era o joacă, nu ştia când i se sfârşesc puterile. Ştia însă taică-su, îl auzea gâfâind. Aşa că Gligu desfăcu plugul, îl trase pe marginea ţarinii, luă funia din mâna copilului şi duse boii la umbră. Iar boii se puseră să pască de îndată ce scăpară în pajişte.

Abia se aşezară că văzură un om în capul ţarinii. Gligu era cu pita în mână, o rupea, când băiatul spuse tare.

– Vine Titu.

Se bucura. De când se ştia umblase pe urmele vărului mai mare. Avea şi de ce: Titu era mândria satului. Se ţineau toate fetele după el. Numai de s-ar fi ţinut şi Andrei când i-o veni vremea. Trebuia să-i găsească taică-su o fată cu stare, poate o nepoată de-a lui Iaru, că erau de-o vârstă cu el. Sau vreo fată a lui Diia, băiatul lui Barbu, când or să crească fetele lui Diia mai mărişoare. Erau rude îndepărtate, se gândea Gligu, asta nu era prea bine, dar nu era bine nici dacă venea nora cu zestre din alt sat. Aşa, dacă ar prinde zestre în Sălaşu, măcar ar sta moşiile laolaltă, ar putea avea grija lor.

– V-aţi apucat de arat, unchiule?

– Ne-am apucat. Îl învăţ muncile moşului nostru Adam.

Zâmbi Titu. Şi lui îi spuseseră povestea tot pe la vârsta aceea. Umblase înfricoşat o săptămână. Se temuse să nu-i iasă dracii în cale, să-i ceară socoteală. Acum era curios cum o să se înfricoşeze văru-su mai mic. Aşa că se puse cu ei la umbră şi-l îmbie pe unchiu-su să depene povestea.

– Care poveste? făcu cel mic.

– Povestea moşului nostru dintâi, Adam, cel făcut de Dumnezeu. Adam, cel care a tras prima brazdă.

Băiatul era numai ochi şi urechi. Ştia cine-i Adam, le spusese popa la biserică.

– Se făcea că şedea Adam la poarta Raiului şi-şi plângea în pumni. Gustase din pomul oprit şi-l supărase pe Cel de Sus. Eva era lângă el, într-o parte, şi bocea ca după mort. Pe amândoi îi dăduseră îngerii afară din Rai.

Despre asta ştia. Îi lua popa după fiecare slujbă şi le povestea. Dar despre ce păţise Adam când a fost izgonit din Rai, asta nu ştia, că nu le spusese niciodată popa.

– Atunci a trimis Dumnezeu un înger la el, că Dumnezeu nu era rău, ci-l iubea pe moşul nostru. I se rupea inima de tristeţe că l-a izgonit, aşa că a pus îngerul să le dea poveţe. Iar îngerul i-a mângâiat pe creştet, le-a spus să nu mai plângă, că îi va învăţa ce să facă. Evei i-a arătat cum să facă haine, că bătea un vânt rece la marginea Raiului. Şi s-a pus Eva pe făcut haine pentru ea şi bărbatul ei. Au săpat cu îngerul un bordei, le-a arătat cum se înfig parii, cum să lipească lut şi i-a învăţat să ridice acoperişul. Să nu-i chinuie vântul sau zăpada. Apoi l-a luat pe Adam la câmp.

Andrei stătea cu pita pe jumătate morfolită între dinţi. Uitase să mai mestece. Aşa că taică-su îi întinse ceapa şi cuţitul. Trebuia să prindă băiatul puteri, mai aveau de arat şi după amiază. Îl făcu să mănânce la loc, dar tot îl sorbea pe taică-su din ochi.

Cât timp îi intinsese ceapa, Gligu povestise cum îl învăţase îngerul pe Adam să-şi facă plug, să înjuge boii şi să tragă brazdele. Le trăgea la fel cum arau şi ei.

– …Când a văzut că i-a învăţat tot ce le trebuia, s-a dus îngerul. Eva a venit cu un rând de haine, l-a îmbrăcat pe Adam şi s-a dus să facă haine pentru ea. În vremea asta Adam muncea cu sârg pământul. Trăgea brazdă după brazdă, după cum îl ţineau puterile.

Se opri din povestit şi mai luă o înghiţitură de pâine cu brânză.

– Numai că în vremea aceea Necuratul umbla şi el pe pământ. Şi cum stăteau moşii noştri taman lângă poarta Raiului… Raiul în care creştea pomul din care îi ispitise Satana să guste… Satana a venit iarăşi după ei. Numai că nu s-a dus la Eva. Îl cunoştea şi se temea că n-o mai poate păcăli. De aceea s-a dus la moşul nostru, Adam.

Între timp venise şi Danciul, nepotul lui Iaru. Se puse lângă ei, îi zise lui Titu că îl cheamă maică-sa acasă, numai că Titu nu se grăbi. Îi zise şi celuilalt să stea, să audă amândoi sfârşitul poveştii.

– Necuratul a venit c-o falcă-n cer şi alta-n pământ. Striga la moşul nostru de departe, cum strigă moş Iarul când se supără, de se-aude în partea cealaltă de sat…

Danciu se hlizi. Aşa era, bunicul lui făcea urât la supărare.

– …L-a luat pe Adam deoparte, s-a răstit că de ce lucrează pământul. Că pământul nu-i al lui, ci al Necuratului. Şi că Adam ar face bine să se ducă în Rai, că aici nu are ce căuta. S-a pus moşul nostru să jelească, c-a fost dat afară din Rai, dar Satana zicea că pe el nu-l doare de durerea lui. Se bucura că Adam nu-l cunoaşte. Iar moşul nostru, din neştiinţă, căzu la pace cu Satana. Când i-a cerut acela să dea ceva la schimb, Adam n-a ştiut, iar Diavolul i-a cerut sufletele urmaşilor. Şi-a căzut Adam pentru a doua oară în păcat, căci s-a învoit cu Necuratul. A vândut sufletele urmaşilor lui. Ba chiar a trebuit să jure, să lase semnul de credinţă. Şi pentru că nu ştia scrie, că nu se scriau zapise în vremurile de demult, a luat Satana o brazdă, a scuipat în ea, a frământat-o şi a făcut din ea cărămidă. Adam şi-a pus mâna în semn de credinţă, iar Diavolul a luat cărămida şi-a plecat. Aşa s-a lăsat Adam în grija celui Necurat.

Se opri din povestit şi se făcu tăcere. Feciorii mustăceau uitându-se la copilul cel mic. Andrei făcuse ochii mari de tot.

– De-atunci a venit mereu Necuratul la moşii noştri când ieşeau cu plugul la arat. Le arăta semnul de credinţă, să ştie că sunt robii lui.

Băiatul era îngrozit. Despre păcatul acesta nu ştia. Îi speriase părintele la biserică cu păcatul cel dintâi, dar îi liniştea spunându-le că Hristos a înviat din morţi pentru a-i mântui de el. Cu păcatul ăstalalt, despre care îi spunea acum tătâne-su, cu păcatul ăsta ce făceau?

Lângă el, văru-su îşi aducea aminte cum îl speriaseră pe el când era mic. O săptămână stătuse cu frica în sân, să nu-l prindă diavolii pe câmp. Târziu i-au spus de fapta lui Hristos. De-atunci se liniştise, dar încă tot simţea spaima în sân. Oare la fel o să se joace şi unchiul Gligu cu vărul cel mic? Îl lasă să se sperie şi să tremure de prost?

Gligu nu era însă rău. Nu-şi bătea joc de oameni. Băiatul îi era drag, odorul ochilor lui, aşa că spuse povestea până la capăt.

– Stai cumincior, că nu-i gata povestea…

Andrei tresări ca picat cu ceară.

– S-a dus Necuratul şi a pus cărămida în foc. A făcut-o tare, să îndure vremurile. S-a dus la apa Iordanului, a ascuns-o sub o piatră şi a pus dracii mai mici să stea de pază, nu care cumva să o fure careva. Trebuia să rămână pe vecie semn că Adam şi-a vândut neamul, că oamenii sunt toţi pe mâna lui.

Nu mai avea timp să răsufle. Copilului îi bătea inima ca la iepuri. Trebuia spus iute totul, să nu-l sperie prea tare, dar să tragă totuşi o pildă pentru viitor.

– Numai că atunci când a venit Mântuitorul la botez, când a păşit în apa Iordanului, a pus piciorul pe piatră şi a simţit ce-i dedesubt. A dat-o la o parte, a luat cărămida în mâini şi a spart-o, că numai El putea să o rupă şi să ne scape de păcat. Aşa l-a dovedit încă o dată pe Necuratul, iar de la Adam nu ne-a mai rămas decât truda. Se cade să muncim pământul, aşa cum a primit pedeapsă moşul nostru. Cu trudă trebuie să ne câştigăm mântuirea, altă cale nu e. La fel va trebui să-i înveţi şi tu pe copiii tăi.

Andrei răsuflă uşurat. Trăsese o spaimă mare, dar se terminase cu bine. Titu şi Danciul îi puseră mâna în cap şi-i scuturară pletele. Era băiat curajos. După aceea s-au dus feciorii, iar tatăl şi fiul au apucat să mai mănânce câte ceva. Lui Gligu îi era foame, pierduse multă vreme povestind.

Când s-a terminat brânza, a dat numai cu ceapă şi cu pâine. Apoi a strâns ştergarul, a pus cuţitul la brâu, s-a ridicat în capul oaselor şi a zis scurt către cel mic.

– Hai la plug, băiete. Până ne mântuim, mai avem multe brazde de arat.

 

Biserica iobagilor din Sălaşu de Sus

 

***

De multe ori se afirmă, în istoriile cu şi despre cultura occidentală, că originile cultului modern al muncii se cuvin a fi căutate în protestantism. Numai că, aidoma altor idei de acelaşi fel, glorificarea aceasta a muncii are origini mult mai vechi. Una dintre ele se regăseşte în textele apocrife care povesteau istoria lui Adam şi a Evei după alungarea din Paradis. Este legenda plânsului lui Adam, ajunsă la noi pe filieră slavonă, fiind documentată în Moldova încă din secolul al XVI-lea, după care intră în folclorul religios, sfârşind cu vremea în bocete, în colinde, ba chiar şi în poemele lui Lucian Blaga.

Într-o lume ţărănească cum a fost cea a românilor, legenda lui Adam a jucat un rol fundamental. Munca, truda şi sudoarea erau meritorii, chiar dacă astăzi şi-au pierdut din importanţă. Filtrul leneş al colhozului şi-a făcut pe deplin efectul. Iar generaţiile de astăzi nu mai continuă una munca celeilalte, se tem de trudă, iar atunci când se laudă cu ea vedem că sunt mai degrabă politicieni înfricoşaţi de apropierea alegerilor. Uită că printr-o asemenea muncă au fost ridicate şi multe dintre monumentele româneşti ale Evului Mediu sau ale Modernităţii. Pe care le restaurează în graba ciclurilor electorale.

 

Pisania-roman a bisericii, cea care aminteşte munca multor generaţii

 

Nu e aşadar de mirare că voi evoca pisania bisericii ridicate de familia Sărăcin în satul Sălaşu de Sus. Ea vorbeşte despre o asemenea întreprindere sisifică. Despre muncă, iar nu despre lauda de sine. Iar textul ei comprimă un adevărat roman:

 

S-a început această biserică de Sărăcin, fiul lui Sărăcin, şi Ioanăşu, fiul lui Sărăcin. Şi această biserică demult s-a terminat. Aceasta şi Mihaiu, fiul lui Ioanăş, a început-o din piatră. Mihaiu a murit. Sărăcin şi fiul său Fărcaşu şi nepotul său Iancul şi mama lui Sărăcin, Mărghita, şi jupâniţa sa, Dorca, şi a lui jupan Mihai, Anca, au terminat biserica în numele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în luna iulie 21, văleat

 

Patru sau cinci generaţii s-au căznit să ridice biserica. Întâi în lemn, apoi din piatră. Trebuiau bani mulţi, ei erau numeroşi. Nu erau putrezi de bogaţi, dar nici chiar săraci. Poate de-aceea le-a fost atât de greu. Iar biserica, începută cândva către mijlocul secolului al XV-lea, a fost refăcută în prima jumătate a veacului următor. Poate înainte de 1536. Este ceea ce se numeşte astăzi „biserica iobagilor”, sau „biserica de peste apă”. O parte din ea, mai ales clopotniţa şi peretele de vest, sunt originare. Restul a fost reconstruit în secolele XVIII-XIX.

Numai că în Sălaşu de Sus mai sunt şi alte monumente din vremurile de odinioară. Un altul este „biserica nemeşilor”, zisă şi „de pe Părău”, datând cel puţin din secolul al XVI-lea, numai că nu a fost încă cercetată. Mai există şi o a treia, ruinată. E o capelă calvină din curtea nobiliară a familiei Mara, români trecuţi la protestantism.

De ce atâtea biserici vechi într-un sătuc pierdut de la poalele Retezatului? Poate pentru că la Sălaşu de Sus au fost cel puţin trei familii nobiliare româneşti. Cât de nobiliare, aceasta e greu de spus. Par să fi fost înrudite, arborii lor genealogici se împletesc în structuri labirintice; erau mulţi la număr şi aveau puţine moşii de împărţit. Dar se descurcau.

În poveste am încercat să cuprind aceste familii. Să arăt cum se înrudeau, cum se înţelegeau şi cum trăiau la începuturi. Dacă voi fi făcut vreo greşeală, este pentru că am încercat să spun o poveste într-o poveste. Şi asemenea experimente nu ne ies tuturor.

 

Puteți citi de același autor:

Necazurile fratelui Mihăilă. Despre dezastrul de “restaurare” de la mănăstirea Colţ

Cum s-au cuminţit Cândeştii după 1359. Sau povestea Cetăţii Colţ

 

Păcatul cel mai mic. O poveste cu biserica romanică de la Cricău

Monumentul-manea. Despre moartea recentă a cetăţii de la Mihăileşti

Cum a cunoscut-o Ferenţ pe Maria. O poveste despre Chimindia

Un dar peste veacuri de la doamnele Cherepovici. Povestea bisericii de la Bârsău (în aval de iazul de decantare de la Certej)

Când eşti mic, te papă popii (Partea a II-a). Unde au dispărut bisericile de la Cinciş şi Răchitova

Când eşti mic, te papă popii (Partea I). Ce-a mai rămas din bisericuţa de la Ostrov

Capul de balaur sau Evul Mediu faţă cu Renaşterea la Sânpetru

Trecento cu parfum ardelenesc. Picturile de la Vlaha

Uriaşii de la Densuş sau pofta de istorie inventată

Zlătarul în bejenie. O poveste de pe lângă bisericuţa din Hălmagiu

Două monumente istorice la Leșnic: biserica și pădurea

Biserica de la Ribița sau terapia națională prin monumente

Pierdut în Biserica din Zlatna. Lamentări pe margina unuia dintre cele mai misterioase monumente ale Apusenilor

Patrimoniul și patriotismul în Apuseni. Povestea de la Crișcior


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger