Manifestul Occupy Bucharest

0

Cineva vorbea la televizor despre Sindromul Stockholm în România. Senzaţia de apreciere, şi chiar iubire, pe care o resimt victimele faţă de cei care le abuzează, sau ameninţa, sau răpesc, sau pun în pericol.

 

de Luca Oprea (Occupy Bucharest)

 

Există un termen în psihologie – copil captiv. Se referă la acea parte a psihicului celui dominat ce nu se poate niciodată detaşa de cel care l-a dominat. Într-un fel sau altul, imensa majoritate a celor născuţi şi crescuţi în comunism sunt copii captivi, captivii unui tiran mare, şi a multor tirani mici. Fiecare dintre tirani este la rândul său şi un copil captiv. Însuşi actul de a fi tiran implica această consecinţă. Astfel ia naştere un ciclu nesfârşit, în care nu doar conducătorul mult iubit este calau al spiritului celor mulţi, ci şi generaţii întregi de părinţi, şi profesori, şi poliţişti, şi vecini, fiecare generaţie fiind călăul celei care-i urmează, dar cărând în acelaşi timp durerea şi frica ce însoţesc întotdeauna condiţia de copil captiv.

Aceasta e natura abuzului generalizat, până la nivel de societate, cu potenţiali inamici peste tot, cu orizonturi închise atât de complet încât nici nu există, şi tensiuni rămânând a fi descărcate la nivel de familie. Acesta a fost comunismul, aşa cum l-a cunoscut România, iar din punct de vedere emoţional şi mental, el nu a încetat niciodată.

Populaţia, în marea sa majoritate, este acum legată doar prin frică de clasă conducătoare. Frică de consecinţe, frică de decizii inexplicabile, şi frica de consecinţele acelor decizii. Un nou ciclu interminabil. Jurnaliştii sunt şi ei, cei care nu sunt complet şi mizerabil subsumaţi puterii, suferinzi ai Sindromului Stockholm. La fel şi intelectualii, bâlbâind întotdeauna poziţii mentale fără consecinţă.

Tensiunea din această ţară, a cărei esenţa este reducerea tuturor potenţialurilor naturale şi umane la zero, e ca o bombă care întotdeauna explodează şi nu explodează, în acelaşi moment continuu. Explodează pe plan mental, încetinind aproape până la non-existenta orice reacţie naturală, inteligenta, sau măcar curata estetic şi etic. Iar pe plan fizic nu explodează niciodată, ci doar se târâie, o imensă bomba ce lasă dâre groase şi adânci pe tot spaţiul României.

De o săptămână ziarele şi televiziunile îşi pun întrebări mici în legătură cu protestele din Piaţa Universităţii şi din ţară. Majoritatea acestor întrebări sunt jignitoare, încercând să saboteze în nenumărate feluri un proces uman şi democratic, iar restul sunt timide, speriate parcă să sugereze o gândire proprie, nu cumva cineva să le poată confunda cu un jurnalism altfel decât neutru şi indiferent, în ton cu existenţa capitalistă aşa cum este înţeleasă la noi – superbă şi rafinată în consum, dar modestă în orice alt tip de elan, şi complet goală de conţinut şi înţeles uman.

Capitalismul poate fi un sistem relativ performant în ţări cu reale structuri sociale, culturale şi educaţionale, deoarece acolo există un fond uman destul de puternic pentru a media fluxurile distructive ce apar o dată cu adoptarea competiţiei şi consumului că principii de lucru ale planificării de stat şi ale contractului social.

În formă în care a apărut la noi, capitalismul este un proces pur conflictual, lipsit de valori inerente, neinteligent, la care nu participa nimeni în mod direct, ci doar prin teorii matematic-economice aplicate exact în ritmul în care structurile legislativ-governamental-militare aflate la putere îşi dau seama cum le pot abuza.

Performanţa în aplicarea normelor europene şi folosirea fondurilor europene pare a fi dezastruoasă, până la inexplicabil. Dar oare aplicarea unor norme din exterior, bine sau rău, este singurul rol al unui guvernant?

Înţelegând capitalismul că o manieră abstractă de construire a fluxurilor economice şi sociale, cel românesc pare a fi de-a dreptul magic, avându-şi provenienţa într-o lume paralelă, din care schimbarea şi creşterea se scurg încet încet în lumea noastră, măsurate în pulsuri de câte 4 ani. Iar de obicei sunt necesare două sau trei asemenea pulsuri pentru a vedea dacă există într-adevăr vreun rezultat al paradei legislative care-şi schimbă direcţia o dată cu fiecare mandat prezidenţial.

Acea lume magică este cea a structurii politic-militare care domina România, neasumandu-şi nici un rol economic în afară acela al propriei perpetuări, cu costuri imense.

Însă o economie bazată pe servicii şi facilităţi aduse investitorilor străini în timp ce agricultură şi integritatea comunităţilor rurale au fost de mult distruse, e doar o economie ce poate prelungi pentru un timp limitat colapsul total către care se îndreaptă România – o ţară fără un echilibru intern biologic/agricultural, social/uman. Fără echilibrul unei economii fizice, reale, o economie conştientă, care să creeze prosperitate şi complexitate în plan industrial, urban sau rural.

Lucrul către care tind oamenii din Piaţa Universităţii, fie că sunt conştienţi de asta sau nu, este un ideal uman, sau mai bine spus, o înţelegere a fiinţei umane ca motiv integral al existenţei sociale.

Oricum le-ar părea ei celor ce privesc la televizor, orice lacune estetice ar avea imaginile proiectate de-acolo în multitudinea de sufragerii calde, orice porniri violente ar avea tinerii – ei sunt consecinţă directă a indiferentei, a lipsei de viaţă, de inteligenţă, de spirit, de cultivare a minţii şi a acţiunii sociale – lipsuri ce permeeaza fiecare colţ al acestei ţări, de la cel mai amărât sat până la cel mai agresiv post de televiziune.

Cei care îi pot critica de la adăpostul unui stil de viaţă respectabil,  non-protestatar, sunt de fapt în majoritatea lor doar oameni ce reuşesc încă să se agaţe de ultimele resturi economice. Ei întreprind şi consuma servicii, sunt mai mult sau mai puţin educaţi, mai mult sau mai puţin capabili, mai mult sau mai puţin lipsiţi de compasiune sau inteligenţa, însă în nici un caz nu sunt necesari sistemului, pentru că nu există un sistem în realul sens al cuvântului, căruia i-ar putea fi necesari.

Doza de comfort şi rafinament pe care o apreciază în momentul de fată poate fi oricând dinamitata de căderea a încă unei clase sociale, sau a doua, sau a trei, a oricâtor vor încăpea prin strecurătoarea din ce în ce mai largă şi mai distructivă a guvernelor ce se succed inutil.

Există acum tineri care stau în cafenele şi vorbesc despre necesitatea absolută de a face ceva.

Acesta e rezultatul ocupării un spaţiu public. Asta înseamnă să-ţi asumi rolul de cetăţean, oricât de umilă şi de periculoasă ar fi postura în care te expui.

E cel mai simplu şi mai fundamental gest, uneori unicul rămas, capabil de a face oamenii să se oprească şi să realizeze că anumite lucruri sunt absolute, că toate acestea se regăsesc în interiorul fiinţei umane, sau îi sunt la îndemână prin facultăţile intelectului şi prin curaj, şi că a nu sta drept în numele acestor principii umane înseamnă moartea înceată, şi urâtă, putrezirea tuturor oamenilor pe care îi cunoşti sau nu îi cunoşti, putrezirea familiei, a politicienilor, a profesorilor, a jurnaliştilor, a intelectualilor, a militarilor, a oamenilor pe care îţi place să-i priveşti şi mai ales viitoarea putrezire accelerată a copiilor.

Opusul acestei descompuneri este înţelegerea fiinţei umane ca fiind unitatea fundamentală şi funcţională a unei societăţi, dar şi a oricărei economii. Conceptele de capital şi consum, oricum ar fi ele folosite, nu sunt un sistem de design inteligent. Nu pot înlocui cultivarea minţii umane ca factor de construire şi guvernare a lumii naturale şi sociale. Nu sunt nici destul de complexe, nici destul de stabile, nici destul de transcendentate pentru a se substitui principiului de cetăţean ca baza imanenta a societăţii.

Cultivând potenţialurile mentale ale fintei umane, şi aplicându-le în postura de cetăţean, cu scopul creşterii gradelor de libertate, prosperitate, stabilitate şi frumuseţe, se cultivă în mod conştient cel mai înalt grad de dezvoltare socială şi complexitate economică bazată pe comunităţi stabile, ce reflectă în toată posibila lor splendoare aceleaşi principii universale ale potenţialului uman conştient.

A nu lupta, din postura de cetăţean, pentru o înţelegere conştientă a principiului justiţiei, înseamnă să pierzi cu timpul drepturile fundamentale, culminând cu pierderea dreptului la întâietatea vieţii.

Întâietate în faţa unei structuri politice ce se perpetuează inuman.

Există cei ce vor critica această postură ca fiind o variantă de socialism, însă socialismul are ca scop şi unealta de lucru procesele sociale – iar comunismul pe cele fizice, vectorul de forţă al muncii. Poziţia de faţă este una pur umanista, o înţelegere a funcţiilor şi potenţialurilor umane ca fiind unica forţa de echilibru în stat şi societate, iar cultivarea fiinţei umane ca fiind datoria supremă a statului.

Înainte de a critica această poziţie, un drum prin istorie va regăsi aceleaşi principii de la Socrate

până la Ghandi, trecând prin Marcus Aurelius şi o întreagă armată de gânditori romani şi apoi europeni, Neoplatonism, filozofie Creştină, şi poate chiar fi întrevăzuta în cele mai bune scrieri de teorie militară, în sfârşit culminând – nu neapărat în valoare – cu un mare număr de filozofi şi economişti moderni.

Ne-ar face bine să înţelegem că suntem doar o bucăţică ruşinoasă de istorie şi pământ, aflată în pragul destabilizării totale, şi în al cărei centru protestează doar o mie de bătrâni, şi femei, şi tineri, în timp ce bărbaţi bine echipaţi îşi asumă sârguincios rolul de a călca în picioare atâtea drepturi constituţionale câte pot.

Unii dintre oamenii din Piaţa Universităţii nu sunt frumoşi, sau poate nu la fel de frumoşi că cei de la Revoluţia din ’89, asta poate pentru că cei de atunci trăiau o traumă statică, care le-a permis să-şi strângă încet încet puterile într-o răbufnire masivă, pe când cei de acum îşi pierd avântul şi vitalitatea, de 22 de ani, în traume mai subtile.

Cei de atunci au câştigat un drept democratic la care au visat îndelung, şi pe care cei de acum nu l-au folosit cu adevărat niciodată. Însă protestul lor este însufleţit de un principiu al binelui care transcende barierele istoriei, ale sistemlor politice, şi ale justiei false impuse prin teroare sau sărăcie. Nu e nevoie de încă o revoluţie, ci de aplicarea continuă a unor principii umane şi democratice, care în îngrămădeală de după ’89 nu au avut timp să se dezvolte.

 

Foto: Mircea Struțeanu

 

 


Leave A Reply