Timp de un an, fotojurnalistul Petruţ Călinescu a documentat transformările din satele din Maramureş şi Ţara Oaşului cauzate de migraţia masivă a forţei de muncă în străinătate şi reunite marţea trecută în cadrul expoziţiei “Mândrie şi Beton” din sala Foaier a Muzeului Ţăranului Român. Sate pustii, fără animale, fără agricultură, în care rar mai vezi câte o perdeluţă mişcând, dar care se transformă subit în saloane auto cu miri îmbrăcaţi oşeneşte în decapotabile, însoţite de defilări de modă cu rochii roşii, despicate, în lanul de păpuşoi. Dar să-l lăsăm pe Petruţ să ne vorbească despre asta în interviul de mai jos.
Interviu de Ionuţ Dulămiţă. Fotografii de © Petruţ Călinescu
Ce te-a îndemnat să alegi acest proiect? Care sunt satele pe care le-ai documentat şi pe ce criterii le-ai ales?
De mult timp fotografiez prin Maramureş, Bistriţa şi iniţial eram fascinat de timpul care părea să stea pe loc prin părţile astea. An de an îmi era mai greu să decupez un cadru care să nu conţină vreo maşină străină sau sclipirea vreunui balcon de inox undeva prin fundal. Pe un fond de frustrări care se tot adunau mi-am dat seama că eu de fapt încercam să decupez o realitate care se îngustează de la an la an. Şi m-am gândit că întreg tabloul, cu noul şi vechiul împreună este mult mai interesant de ilustrat.
Cineva mi-a sugerat să trec şi să văd satul Certeze, de lângă Negreşti Oaş, despre care se spune că e satul milionarilor şi oamenii au lift în casă. Certezenii sunt probabil primii români care au plecat în grup organizat la muncă în străinătate, începând cu anii ‘93-‘94. Ei oricum erau muncitori migratori în interiorul ţării, folosiţi la munci sezoniere foarte grele. Câştigau bine de pe atunci şi au fost pregătiţi să exploreze ţări noi o dată cu schimbarea regimului. Azi, Certeze arată mai degrabă a cartier de lux decât a sat. Se construieşte continuu, an de an se mai adaugă ceva la casă, se mai schimbă acoperişul vechi de 2-3 ani cu unul mai la modă, se mai plantează vreun palmier sau bananier.
Prin jur, alte sate au plecat mai târziu la muncă în străinătate. Certeze a fost locul de pornire al documentării, dar am pus mai mult accent pe satele care au început mai de curând să copieze acest model. E foarte interesant că fiecare sat are personalitatea lui distinctă. Răcşenii sunt plecaţi în Anglia, ca şi Cămărzenii (Racşa şi Cămărzana sunt sate de prin jur). Sunt sate care au plecat în Italia şi sate care nu au plecat nicăieri.
Cum te-ai pregătit pentru acest proiect? Cu ce gânduri şi aşteptări ai plecat?
Partea cea mai grea a oricărui proiect de genul ăsta este găsirea unei finanţări. De fapt poate să fie una şi mai grea, cea în care sunt eu acum, etapa raportării contabile. M-am documentat mai degrabă la modul general şi nu specific. Am citit studii despre migraţie, am găsit unul extraordinar de folositor, al Danei Diminescu, despre migraţia oşenilor. Cu ocazia asta am văzut că antropologii şi sociologii studiau acest fenomen demult, încă din anii ’90, dar vizual nu am reuşit să găsesc nimic închegat. Am plecat la plesneală, cum fac de obicei. Mi-e mai simplu să nu îmi fac scenarii prea multe şi să mă las surprins de ce găsesc acolo. Iar de data asta ce am găsit pe teren a fost peste aşteptările mele.
Cum ai intrat în teren? Ai avut dificultăţi în relaţionarea cu subiecţii? Unde ai locuit pe durata proiectului?
M-am dat jos din maşină 🙂 Oamenii au fost extrem de prietenoşi şi de deschişi. Problema a fost că documentarea, atât în ţară, cât şi în Paris, mi-a luat foarte mult timp; la noi, pentru că găseam greu pe cineva acasă (satele în timpul anului sunt goale, oamenii se întorc doar în concedii), răzleţ mai dădeam de câţiva bătrâni rămaşi. La Paris a fost greu să-i prind pentru că lucrează de dimineaţa până seara, iar în weekend încearcă să îşi ia ore suplimentare, aşa că, de fapt, am avut puţin timp la dispoziţie ca să îi fotografiez la ei acasă. La Paris am mai avut un impediment: mulţi nu voiau să fie asociaţi cu imaginea din străinătate, unde nu locuiesc în condiţii atât de bune ca cele din ţară. De fiecare dată când întâlneam o nouă persoană o luam de la zero, recomandându-mă, explicând ce fac. M-a ajutat extraordinar de mult un fotograf din Negreşti, Remus Ţiplea, pe care l-am cunoscut la începutul documentării şi am rămas prieteni. Iarăşi, personaje cheie din cadrul comunităţii, Irina din Târşolţ, Moşul Cotroş şi Patrick din Certeze m-au ajutat foarte mult, atât în ţară, cât şi la Paris, şi m-aş bucura să le pot mulţumi şi aici.
Ce te-a surprins cel mai mult în acest an de zile?
Prima dată m-a surprins stranietatea satelor cu străzi asfaltate impecabil, pustii, fără animale, fără agricultură. Rar mai vezi câte o perdeluţă mişcând, iar în spate găseşti câte un cuplu de bătrâni care aşteaptă bani şi veşti din străinătate. După ce te obişnuieşti cu acest peisaj aproape lipsit de viaţă, vezi aceleaşi sate colcăind de maşini străine care fac bouchoane (blocaj în trafic, aşa cum zic localnicii), de miri îmbrăcaţi oşeneşte în decapotabile (în Târşolţ au fost pe 15 august 12 nunţi în aceeaşi zi!), de rochii roşii despicate ce traversează elegant lanul de păpuşoi, de cozi la coaforul din Negreşti…
Care au fost poveştile care te-au impresionat cel mai tare?
Povestea generaţiei adulte, care a plecat prima în anii ‘90, care sună la fel de aventuros ca evadările de pe vremea lui Ceauşescu – treceri ilegale ale frontierei, agăţaţi pe sub trenuri, înghesuiţi în dube fără aer sau folosind călăuze, despărţiri ale familiei şi reuniri după ani de zile, locuitul temporar prin păduri sau clădiri abandonate… Determinarea pe care au avut-o oşenii să îndure toate acestea, după căderea regimului, când noi, restul, savuram prima victorie a democraţiei, weekendul de 2 zile, mi se pare cel mai impresionant lucru.
Care a fost locul care te-a impresionat cel mai tare?
Casele noi, dar neterminate în care locuiesc unii bătrâni rămaşi în ţară. Eu unul mă obişnuiesc greu cu un loc şi mă ataşez tare de el, chiar dacă e o garsonieră confort 2 într-un bloc comunist. Îmi închipui prin ce trec bătrânii, care după ce au trăit o viaţă într-o căsuţă de lemn, o demolează pentru a face loc unei vile în care locuiesc singuri ani de zile într-un şantier permanent.
La televizor ni se spune că satul românesc piere. Antropologii spun că se transformă. Tu ce crezi: piere sau se transformă? În ce se transformă?
Satul românesc, aşa cum e prezentat la televizor, cu siguranţă piere. Presa îl idilizează şi probabil că, dacă în Deltă ar rămâne un singur lipovean bărbos, iar restul vor fi concesionari şi turişti, o mare parte din presă ar prezenta Delta înfăţişându-l doar pe bătrânului bărbos.
Cred că satul românesc a fost într-o continuă transformare, probabil cea mai brutală a fost colectivizarea. Din acel moment, oamenii nu au mai putut face agricultură productiv. E valabil şi în ziua de azi: de ce ai mai sta la ţară dacă nu poţi trăi decent din agricultură?
Cred că satele evoluează diferit, de la o zonă a ţării la alta, ba chiar sate vecine au evoluţii diferite. În Maramureş, de exemplu, sate ca Poienile Izei merg contra curentului, mai nimeni de aici nu a plecat în străinătate. În Oltenia, Moldova şi Dobrogrea sunt sate întregi unde nu vezi o schimbare majoră, dar asta e din cauza sărăciei şi nicidecum a înţelepciunii populare care a ales să conserve tradiţiile, în aşteptarea turiştilor.
Subtitlul expoziţiei tale este “Povestea de succes a celor plecaţi la muncă în strainate”. În ce constă acest succes?
Până acum aceşti oameni au făcut exact ce şi-au propus: să plece în străinătate, să muncească, să câştige bani şi să le arate celor din jur că le merge bine.
Ce semnificaţii are betonul în satele pe care le-ai analizat, în comparaţie cu betonul urban? De ce beton?
În esenţă e acelaşi beton, numai că îl asociam urbanului şi nu ruralului. Eu unul nu am nimic împotriva betonului, ar fi culmea: m-am născut la bloc şi în continuare stau la bloc. L-am ales în titlu pentru că are o rezonanţă şi e definitoriu pentru aceste timpuri, trăim într-o epocă a betonului. Asta pentru că e probabil mai ieftin ca materialele tradiţionale. Pe lângă asta, o casă tradiţională de lemn necesită o întreţinere permanentă. Cu betonul e mai uşor, oamenii oricum sunt plecaţi majoritatea timpului la muncă în străinătate, îl găsesc aşa cum l-au lăsat.
Cum îţi explici acest fenomen prin care migranţii muncesc pe rupte într-o altă ţară şi apoi investesc tot ce strâng în case impunătoare în locul de baştină? De ce nu aleg să locuiască în Paris? Care este justificarea localnicilor cu care ai vorbit vizavi de acest fenomen?
Sunt studii întregi pe această temă, iar fenomenul este întâlnit în toate ţările care au experimentat un exod al forţei de muncă. E greu de explicat în câteva rânduri, dar se pare că oamenii plecaţi la muncă trăiesc cu o permanentă spaimă că ceva se poate schimba în ţara lor de adopţie şi ei nu vor mai câştiga atât sau nu vor mai avea permis de muncă. S-a întâmplat recent în Spania, le-a mers bine o vreme, dar acum multora li s-a înfundat. Nu mai e de lucru. La fel şi în Italia. Acum cei plecaţi în ţările astea două încearcă să se regrupeze în Franţa, unde teoretic se poate întâmpla acelaşi lucru oricând. Atunci oamenii strâng tot ce câştigă. Renumele lor este că sunt oameni foarte harnici şi ei sunt mândri să arate asta. Casele devin simbol evident al hărniciei şi reuşitei lor. Dacă nu reuşeşti să faci o casă mare, comunitatea poate crede despre tine că nu eşti un om harnic şi că probabil te ţii de prostii pe la Paris.
Cred că sunt foarte puţini cărora chiar le-ar plăcea să trăiască la Paris. Sunt oameni care trăiesc la Paris de 15 ani şi nici nu ştiu franceza. Lucrează în grup de oşeni, pentru patroni oşeni, stau cu familiile lor, nu ies la distracţie în oraş, îşi petrec singura zi liberă vizitându-se unii pe alţii, îşi cară butoaie de varză murată şi pălincă din ţară, gătesc sarmale, se uită la ProTV, trăiesc într-un mic univers românesc la Paris. Sunt o comunitate foarte unită care face eforturi să stea împreună într-un oraş străin. Poate copiii care deja învaţă la şcolile şi liceele franceze vor rămâne la Paris, chiar dacă părinţii lor trag din greu acum să le termine fiecăruia câte o vilă prin satele natale.
Petruţ Călinescu este un fotograf român independent. Fotografiile lui au fost publicate în National Geographic, Esquire, New York Times, Courrier International, The Times, Business Week, Paris Match, Financial Times.
Fragmente video de pe durata proiectului “Mândrie şi Beton” găsiţi aici:
11 comentarii
“trăim într-o epocă a betonului. Asta pentru că e probabil mai ieftin ca materialele tradiţionale. Pe lângă asta, o casă tradiţională de lemn necesită o întreţinere permanentă.”
Betonul nu este mai ieftin, ci din contra. Se fac case din containere, baloti de paie, pamant, lemn… de cinci-zece ori mai ieftine decat cele “din” beton. Intr-adevar, acestea din materiale traditionale trebuie intretinute… dar la cate greseli structurale si de detalii se intalnesc in casele de beton, daca vor fi locuite candva, vor fi si carpite de doua ori pe an. Semnificatia eu zic ca este intr-o cu totul alta directie – betonul este un simbol al rezistentei in timp si da sentimentul ca ceea ce se face, va dura multi, foarte multi ani. Cu cat faci ceva mai “trainic” cu atat si comunitatea iti va recunoaste harnicia. Daca iti ridici o casa de lemn, esti un prapadit pentru ca nu rezista timpului. Casa nelocuita este un obiect investit cu semnificatii si nu un calcul economic.
Nu numai că sunt mai ieftine şi înglobează incomparabil mai puţină energie, ci majoritatea sunt şi disponibile local, deci scapi şi de transport, sau cel puţin reduci foarte mult distanţa pe care trebuie transportate materialele.
Numai că moroşenii atâta pricep: beton, frate!
Casa din lemn e şi bio-degradabilă. Te-ai săturat de ea? Nu trebuie s-o demolezi, nu trebuie să spargi nimic şi să cari moloz. îi poţi da foc.
gigel, tu ti-ai construi pt tine o casa biodegradabila, eco, din baloti de paie bio si chirpici si i-ai da foc dupa ce te-ai satura de ea? tare am impresia ca daca ai avea bani tot din beton/caramida/bca ti-ai face. dar poate ma insel…
Eu din lemn am sa-mi fac, mai baiat. Numa fundatia am s-o fac cu beton (si piatra). Sau cu suruburi, Depinde ce teren e sub.
Chirpiciu si paiele nu ard, apropo. Baltii de paie is dati prin argila. Da arde cheperisu’.
Nu stiu daca i-as da foc dar e o varianta. Adica-i mai simplu sa arunc o canistra dem otorina si sa pun foc la ea decat sa aduc buldozer pe patforma sau sa platesc niste oameni s-o darame, nu? Zai si tu.
Fain proect, oricum. Sper sa priceapa si morosenii ca nu-i musai sa-si faca case de cultura din beton, frate.
Doar ca asta ar insemna sa vada morosenii expozitia… Care nu-i gandita pentru ei… Sau ma insel ?
Pingback: Satul românesc moare. Ba nu, se transformă | TOTB.ro - Think Outside the Box
Dragă Gigel, noi șapte câți suntem, ne-am mutat de la bloc ceaușist de beton la o casă cu un nivel și mansardă, construită integral din lemn și materiale compozite, după model suedez (zice lumea… ). Avantajele sunt enorme și numeroase: de la timp de execuție (3 luni de la iarbă la cheie), izolare termică și fonică, confort din toate punctele de vedere… Beton am băgat doar în fundație și șape, iar cărămidă am doar la horn. Costurile realizării au fost mai mici decât ale unei construcții similare din cărămidă sau BCA, iar raportul de consum al combustibilului pentru încălzirea pe timpul sezonului rece (care la noi durează de cele mai multe ori chiar și 7 luni), este unul foarte favorabil, în sensul că noi ardem în jur de 10-12 metri steri de lemn uscat pentru încălzire și apă caldă menajeră. Vecini de-ai noștri ard cam 25-30 de metri steri de lemn pe iarnă, iar confortul termic al locuinței e inferior. Deci, o fi casa de lemn „biodegradabilă” cum zici, dar sigur, atunci când mă voi sătura de ea, nu-i voi da foc și voi construi o alta tot din lemn (oricât de „netrainică” ar spune unii că este). Apropos: la muzeul satului la noi la Sighet sunt case din lemn de stejar care sunt făcute acu 100-150 de ani și tot case sunt… Deci, Tradiția e una iar incultura e alta….
Bogdan, ma bucur sa aud asta. Problema cu lemnul este ca nu are aproape deloc inertie termica si trebuie sa tii aproape sursa de incalzire in functiune ca sa poti mentine casa la temperatura constanta. Ceea ce e o problema in cazul cazanelor cu lemne pentru ca ajungi sa alimentezi de doua ori pe zi. Problema e rezolvabila via incalzire in pardoseala si/sau acumulare de energie termica (vas de acumulare = buffer, Puffer) in cazul in care folositi cazan cu lemne.
Pingback: Mândrie și Beton. Povestea de succes a celor plecați la muncă în străinătate | TOTB.ro - Think Outside the Box
@Gigel treaba cu inertia termica este o tampenie. Importanta este izolatia daca vrei inertie termica. Cu polistiren de 10 la exterior, cu vata bazaltica in pereti si folie anticondens eu iti garantez o inertie termica mult mai buna la o casa pe structura de lemn decat cea pe caramida. Casele de lemn sunt recunoscute calduroase iarna si racoroase vara adica exact inertia termica de care vorbeai. Intreaba-i pe canadieni sau pe cei din nordul europei de ce fac case din lemn.
Pingback: Mandrie și Beton – crowdfunding pentru albumul foto | TOTB.ro - Think Outside the Box