Mama l-a iubit mai mult pe tata

0

In ziua aceea imi pieptanasem parul asa cum ii placea ei. Zulufii nu aveau voie sa cada dezordonat, trebuia sa-i dau frumos dupa ureche, lins, sa intre in prelungirea cozii de cal a parului meu des, pe care il uram. Purtam bluza alba, cu danteluta pe margini, pe care o cumparasem impreuna cu o zi inainte. Ma uitam in oglinda la mine si la bluza mea si la parul meu si la cerceii de aur rotunzi ca doua boabe de roua si-mi venea sa sparg sticla, sa fac tandari reflexia pe care n-o cunosteam.

de Roxana Lupu

In loc de asta, am tras aer in piept si am iesit cuminte din baie. Mama ma astepta in bucatarie pentru inspectie. Incepea intotdeauna de la cercei. Daca ii vedea acolo, se linistea. Apoi bluza. Alba, imaculata, calcata. Apoi parul. Mereu era greu s-o satisfac la capitolul asta, dar in ziua aceea ma straduisem. Cizmele negre. Cremuite, in picioarele mele. “Ce draguta esti!”, mi-a spus intr-un final, si eu am rasuflat usurata. “Am facut o alegere minunata cu bluzita asta.”

Eram in clasa a XI-a a unui liceu din Barlad si ritualul asta se repeta zi de zi. Doar cartile si temele de la scoala erau altele. Altfel, de fiecare data cand treceam de filtrul mamei, ieseam din casa si ma opream in a patra scara de la blocul meu si ma schimbam. Scoteam din ghiozdan puloverul lung si negru al tatei, sutit din sifonier. Apoi dermatograful negru. Cele 20 de perechi de cercei, despre care imi spunea profa de biologie ca in cele din urma imi vor ataca un nerv de pe lobul urechii. Apoi scoteam oglinda. Nu mai vroiam sa sparg nimic.

Erau zile cand ea castiga: cele mai multe, de fapt. Copilaria mea a fost o lupta si in adolescenta s-a transformat intr-un razboi. Mereu trebuia sa fie cum voia ea: pantofii de lac, bluzele albe, orele de somn, ora de mers la piata, ora de uitat la televizor, prietenii de joaca. Nu exista negociere sau cale de mijloc. Eu cu frate-miu o poreclisem pe furis Xena, printesa razboinica. Pentru ca daca nu era un conflict, reusea ea cumva sa nasca unul. Dar asta, numai cand tata era plecat. Cand ajungea acasa, mama se transforma. Era de ajuns s-o priveasca si corpul i se relaxa brusc, vocea i se imblanzea si sarea ca un arc la el in brate. De fapt, transformarea incepea din momentul in care franele masinii tatei scrasneau in fata blocului. Uneori, nu se auzeau cu zilele si ea tresarea la fiecare semnal fals al masinii vecinilor. Da, tata lipsea uneori de acasa cu zilele.

S-au cunoscut la FEPA, o fabrica de produse tehnologice din Barlad, unde ea era magazionera, iar el maistru. Aveau amandoi 24 de ani. Ea era inalta, bruneta, cu tenul marmoreean, el foarte inalt, cu parul negru si des si un zambet flusturatic. „Ma intreba de zece ori pe zi cat e ceasul”, imi spunea cand o rugam sa-mi povesteasca cum s-au cunoscut. Reputatia lui de crai o facea pe ea, fata crescuta la tara in traditia bunului simt si a moralei ridicata la rang de doctrina, sa il priveasca de sus, cu aroganta. Nu vroia sa fie inca un nume bifat pe lista lui.

Dupa luni de zile de perseverenta din partea lui au sfarsit prin a se indragosti – el gasise un obstacol, o femeie frumoasa care ii rezista, ea a descoperit ca flusturaticul e amuzant si fermecator. A urmat nunta, apartamentul de la stat, primul copil – adica eu – si traiul tras la xerox al familiilor de tineri ai anului 1981. Nelu a descoperit repede ca spiritul lui tanar era blocat intr-o formula tipizata care il limita. La 25 de ani avea nevasta si copil, un apartament infrigurat si un orizont sumbru, fara promisiuni. Adriana era fericita. Avea un copil cu barbatul care o invatase ce e iubirea si nu-si dorea decat o viata linistita de familie.

Nu avea sa o primeasca. Tineretea ei s-a consumat ascultand franele din fata blocului si avand grija de copii (la patru ani dupa mine a venit si fratele meu).

„Nu stii ca intrebarea asta nu exista?”, spunea el cand ea intreba trista si resemnata, „unde ai fost?”. Intrebarea asta nu se punea la noi in casa, desi coordonate mai ieseau la iveala: fusese la un rummy, poker, biliard, popice cu baietii. Fusese la restaurant, fusese la o aniversare, fusese cu o femeie. Mama nu intra niciodata in planurile lui. Tata separase atat de bine cele doua dimensiuni, apartamentul de pe strada Vasile Parvan si timpul lui liber, incat traia foarte bine doua vieti paralele. La cealalta noi nu aveam acces. De cate ori pleca de acasa, stiam ca pleaca „dincolo” – orice ar fi insemnat asta. Dupa ce pleca, mama oscila intre doua stari: plans si nervozitate. Eu si frate-miu nici nu cracneam, ne miscam cat mai putin in casa, raspundeam cu “da” la tot ce ne cerea.

Odata, dupa vreo trei zile ca astea, eram epuizati. Apoi mama mi-a cerut un lucru simplu : sa aprind cuptorul aragazului. M-am chinuit o data, de doua ori, de trei ori. Nu reuseam. Scoteam flacara chibritului inainte sa se produca scanteia, apoi inchideam repede ochiul aragazului, de teama sa nu explodeze ceva. Ea ma intreba de undeva din apartament daca e gata si mana imi tremura din ce in ce mai tare. Stateam pe vine, in fata cuptorului deschis si cand a ajuns la mine, inca ma chinuiam cu al zecelea pai de chibrit. “De ce n-ai aprins aragazul?”, m-a fixat cu o privire de gheata. “Nu se aprinde” “Incerci pana il aprinzi.“ “Nu se aprinde”, am spus apasand cuvintele. “Aprinde-l acum” “Nu“. Apoi am simtit ceva ca o explozie. Nu era aragazul, ci buza mea de jos, la impactul cu inelul gros, de aur, de pe degetele ei fine si lungi. I l-a luat tata din Polonia si de pe piatra lui violet, de ametist, se scurgea un strop de sange.

Tata i-a adus mereu cadouri de pe unde a fost. Haine de blana, bijuterii, truse de machiaj. Dar nu se aducea pe el decat ca sa plece, lasand-o pe ea singura cu cadourile. Si ce sa faca cu ele? Ea avea nevoie de el ca sa imparta un camin, sa manance impreuna micul dejun, sa se sfatuiasca, sa puna la cale o viata impreuna. Dar el o reducea la un simplu decor si era destul de sadic cat sa ii arate explicit asta. Atunci apaream eu in cadru, ca o basma rosie fluturata la corida. Eram o coca pe care mama o putea modela, eram pernuta ei de ace, eram cineva obligat sa ii acorde atentie, cineva nevoit sa asculte. Cineva asupra caruia avea control. Uneori mi se confesa, trista, invinsa iar eu voiam s-o eliberez ”Lasa-l, mama”, ii sopteam.

Dupa ce am plecat la facultate, am incaltat toti adidasii si am purtat toate tricourile pe care mi le dorisem pana atunci. Mi-am facut ce prieteni am vrut si m-am intors acasa fara sa ma mai uit terifiata la ceas. Tata a fost nevoit sa plece in Franta la munca, sa ne poata tine pe noi la scoala. In anii aceia in care a spart betoane pentru noi, s-a petrecut maturizarea lui. Intr-o zi, trecut deja de 40 de ani a privit in urma, si a regasit-o pe mama. Era tot acolo, cu dragostea ei neimputinata, nestearsa, netarmurita. El era barbatul vietii ei si nimic n-a putut sa schimbe asta: nici timpul, nici aventurile, nici durerea. S-au mutat cu chirie intr-o casa, intr-un sat micut, langa Paris, si dimineata iau micul dejun impreuna.

Foto: Flickr/lauren nelson

Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteti citi aici.

 


Leave A Reply