Mama l-a iubit mai mult pe tata

34

Una dintre cele mai grele forme de a te exprima este eseul personal. Cand te deschizi fata de ceilalti, cand ii lasi pe altii sa patrunda in cele mai protejate sfere personale. Fiecare eseu este o marturie, este o invatatura. Nu numai pentru cititori, dar si pentru cel care scrie. TOTB a lansat o rubrica speciala cu eseuri personale, actualizata acum cu unul scris de jurnalista Roxana Lupu. Lectura placuta!

In ziua aceea imi pieptanasem parul asa cum ii placea ei. Zulufii nu aveau voie sa cada dezordonat, trebuia sa-i dau frumos dupa ureche, lins, sa intre in prelungirea cozii de cal a parului meu des, pe care il uram. Purtam bluza alba, cu danteluta pe margini, pe care o cumparasem impreuna cu o zi inainte. Ma uitam in oglinda la mine si la bluza mea si la parul meu si la cerceii de aur rotunzi ca doua boabe de roua si-mi venea sa sparg sticla, sa fac tandari reflexia pe care n-o cunosteam.

de Roxana Lupu

In loc de asta, am tras aer in piept si am iesit cuminte din baie. Mama ma astepta in bucatarie pentru inspectie. Incepea intotdeauna de la cercei. Daca ii vedea acolo, se linistea. Apoi bluza. Alba, imaculata, calcata. Apoi parul. Mereu era greu s-o satisfac la capitolul asta, dar in ziua aceea ma straduisem. Cizmele negre. Cremuite, in picioarele mele. “Ce draguta esti!”, mi-a spus intr-un final, si eu am rasuflat usurata. “Am facut o alegere minunata cu bluzita asta.”

Eram in clasa a XI-a a unui liceu din Barlad si ritualul asta se repeta zi de zi. Doar cartile si temele de la scoala erau altele. Altfel, de fiecare data cand treceam de filtrul mamei, ieseam din casa si ma opream in a patra scara de la blocul meu si ma schimbam. Scoteam din ghiozdan puloverul lung si negru al tatei, sutit din sifonier. Apoi dermatograful negru. Cele 20 de perechi de cercei, despre care imi spunea profa de biologie ca in cele din urma imi vor ataca un nerv de pe lobul urechii. Apoi scoteam oglinda. Nu mai vroiam sa sparg nimic.

Erau zile cand ea castiga: cele mai multe, de fapt. Copilaria mea a fost o lupta si in adolescenta s-a transformat intr-un razboi. Mereu trebuia sa fie cum voia ea: pantofii de lac, bluzele albe, orele de somn, ora de mers la piata, ora de uitat la televizor, prietenii de joaca. Nu exista negociere sau cale de mijloc. Eu cu frate-miu o poreclisem pe furis Xena, printesa razboinica. Pentru ca daca nu era un conflict, reusea ea cumva sa nasca unul. Dar asta, numai cand tata era plecat. Cand ajungea acasa, mama se transforma. Era de ajuns s-o priveasca si corpul i se relaxa brusc, vocea i se imblanzea si sarea ca un arc la el in brate. De fapt, transformarea incepea din momentul in care franele masinii tatei scrasneau in fata blocului. Uneori, nu se auzeau cu zilele si ea tresarea la fiecare semnal fals al masinii vecinilor. Da, tata lipsea uneori de acasa cu zilele.

S-au cunoscut la FEPA, o fabrica de produse tehnologice din Barlad, unde ea era magazionera, iar el maistru. Aveau amandoi 24 de ani. Ea era inalta, bruneta, cu tenul marmoreean, el foarte inalt, cu parul negru si des si un zambet flusturatic. „Ma intreba de zece ori pe zi cat e ceasul”, imi spunea cand o rugam sa-mi povesteasca cum s-au cunoscut. Reputatia lui de crai o facea pe ea, fata crescuta la tara in traditia bunului simt si a moralei ridicata la rang de doctrina, sa il priveasca de sus, cu aroganta. Nu vroia sa fie inca un nume bifat pe lista lui.

Dupa luni de zile de perseverenta din partea lui au sfarsit prin a se indragosti – el gasise un obstacol, o femeie frumoasa care ii rezista, ea a descoperit ca flusturaticul e amuzant si fermecator. A urmat nunta, apartamentul de la stat, primul copil – adica eu – si traiul tras la xerox al familiilor de tineri ai anului 1981. Nelu a descoperit repede ca spiritul lui tanar era blocat intr-o formula tipizata care il limita. La 25 de ani avea nevasta si copil, un apartament infrigurat si un orizont sumbru, fara promisiuni. Adriana era fericita. Avea un copil cu barbatul care o invatase ce e iubirea si nu-si dorea decat o viata linistita de familie.

Nu avea sa o primeasca. Tineretea ei s-a consumat ascultand franele din fata blocului si avand grija de copii (la patru ani dupa mine a venit si fratele meu).

„Nu stii ca intrebarea asta nu exista?”, spunea el cand ea intreba trista si resemnata, „unde ai fost?”. Intrebarea asta nu se punea la noi in casa, desi coordonate mai ieseau la iveala: fusese la un rummy, poker, biliard, popice cu baietii. Fusese la restaurant, fusese la o aniversare, fusese cu o femeie. Mama nu intra niciodata in planurile lui. Tata separase atat de bine cele doua dimensiuni, apartamentul de pe strada Vasile Parvan si timpul lui liber, incat traia foarte bine doua vieti paralele. La cealalta noi nu aveam acces. De cate ori pleca de acasa, stiam ca pleaca „dincolo” – orice ar fi insemnat asta. Dupa ce pleca, mama oscila intre doua stari: plans si nervozitate. Eu si frate-miu nici nu cracneam, ne miscam cat mai putin in casa, raspundeam cu “da” la tot ce ne cerea.

Odata, dupa vreo trei zile ca astea, eram epuizati. Apoi mama mi-a cerut un lucru simplu : sa aprind cuptorul aragazului. M-am chinuit o data, de doua ori, de trei ori. Nu reuseam. Scoteam flacara chibritului inainte sa se produca scanteia, apoi inchideam repede ochiul aragazului, de teama sa nu explodeze ceva. Ea ma intreba de undeva din apartament daca e gata si mana imi tremura din ce in ce mai tare. Stateam pe vine, in fata cuptorului deschis si cand a ajuns la mine, inca ma chinuiam cu al zecelea pai de chibrit. “De ce n-ai aprins aragazul?”, m-a fixat cu o privire de gheata. “Nu se aprinde” “Incerci pana il aprinzi.“ “Nu se aprinde”, am spus apasand cuvintele. “Aprinde-l acum” “Nu“. Apoi am simtit ceva ca o explozie. Nu era aragazul, ci buza mea de jos, la impactul cu inelul gros, de aur, de pe degetele ei fine si lungi. I l-a luat tata din Polonia si de pe piatra lui violet, de ametist, se scurgea un strop de sange.

Tata i-a adus mereu cadouri de pe unde a fost. Haine de blana, bijuterii, truse de machiaj. Dar nu se aducea pe el decat ca sa plece, lasand-o pe ea singura cu cadourile. Si ce sa faca cu ele? Ea avea nevoie de el ca sa imparta un camin, sa manance impreuna micul dejun, sa se sfatuiasca, sa puna la cale o viata impreuna. Dar el o reducea la un simplu decor si era destul de sadic cat sa ii arate explicit asta. Atunci apaream eu in cadru, ca o basma rosie fluturata la corida. Eram o coca pe care mama o putea modela, eram pernuta ei de ace, eram cineva obligat sa ii acorde atentie, cineva nevoit sa asculte. Cineva asupra caruia avea control. Uneori mi se confesa, trista, invinsa iar eu voiam s-o eliberez ”Lasa-l, mama”, ii sopteam.

Dupa ce am plecat la facultate, am incaltat toti adidasii si am purtat toate tricourile pe care mi le dorisem pana atunci. Mi-am facut ce prieteni am vrut si m-am intors acasa fara sa ma mai uit terifiata la ceas. Tata a fost nevoit sa plece in Franta la munca, sa ne poata tine pe noi la scoala. In anii aceia in care a spart betoane pentru noi, s-a petrecut maturizarea lui. Intr-o zi, trecut deja de 40 de ani a privit in urma, si a regasit-o pe mama. Era tot acolo, cu dragostea ei neimputinata, nestearsa, netarmurita. El era barbatul vietii ei si nimic n-a putut sa schimbe asta: nici timpul, nici aventurile, nici durerea. S-au mutat cu chirie intr-o casa, intr-un sat micut, langa Paris, si dimineata iau micul dejun impreuna.

Foto: Flickr/lauren nelson

Textul a fost realizat in cadrul cursului de jurnalism narativ sustinut de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent. Alte eseuri personale puteti citi aici.

Citeste si:

Cea mai mare sora din lume

Un Magor, doua Magor

Tags:



34 de comentarii

  1. Este cel mai frumos lucru pe care l-am citit in ani.
    Are poveste, originalitate, ritm si emotie.
    Felicitari, Roxana.

  2. perfect. Un echilibru desavarsit al scrierii. Cursivitate. O poveste deosebita prin simplu fapt ca e atat de intima. Felicitari!

  3. Roxana, felicitari!
    Nu vreau sa spun vorbe mari dar, personal am regasit in eseul tau, firul epic, substanta si trairile Dianei din ”Panza de paianjen” a Cellei Serghi.
    Cred ca nu trebuie sa te opresti aici.

  4. Intotdeauna m-au entuziasmat povestile al caror final e “and they lived happily ever after”! In plus, descrie o existenta pe care o recunosc… Bine scris. Bravo!

  5. Da . O poveste plina de emotie, dar o poveste des intalnita in Romania acelor vremuri. Intrebare: a meritat chinul, asteptarea si viata pe care a avut-o mama sa? A fost crescuta si a vrut sa-si creasca copiii in disciplina si moralitate, asa cum credea ea ca este viata. Dar viata are multe, multe fete. O chestie care in mare parte se datora sistemului.

  6. fratele tau on

    Nu sunt fratele tau, insa scriitura ta ma facut sa ma simt astfel. Parca am crescut in apartamentul tau socialist si am trait clipele tensionate pe care le narezi. Povestea este scurta dar percutanta; m-a fascinat modul in care etnografiezi emotiile si relatiile din interiorul familiei. Un gand bun.

  7. ce n-au remarcat cei de mai sus e ca probabil viata copiilor a fost una nu fericita. nimeni nu are nevoie de daruri, ci de timp petrecut impreuna, de un tata. femeia de fapt a avut o viata de cosmar, si mi-e greu sa inteleg dragostea ei oarba.. cum e sa fii sa iubesti pe cineva total si sa stii ca e cu altcineva chiar in momentul ala? ceva groaznic, mai mult ca sigur.. bine ca, vorba unuia, a avut un happy ending ptr copii, si pana la urma si ptr ea.

    bine scris. felicitari.

  8. Din pacate, multe femei din Romania se simt legate de sot si nu se pot desprinde desi sunt nefericite. Multe femei se pacalesc singure, insa cele care pierd sunt chiar ele.
    Felicitari, Roxana, f bun textul.

  9. impresionant .. mai ales prin sinceritate ..
    si cred ca toata lumea gandeste ca mine si anume ca nu esti deloc singura persoana din lume cu o poveste de genul acesta..
    foarte frumos, bravo 🙂

  10. Am inca o strangere in piept si ochii umezi desi am terminat de citit de mai bine de cateva minute. Desi nu as recunoaste asta, in mandria mea de barbat, nu ma pot abtine sa nu-ti multumesc pentru superbul sentiment daruit cu atata onestitate. De mult nu am mai simtit o emotie atat de profunda.

  11. Si mamele gresesc cate odata! O vei intelege tarziu, peste decenii cand la randul tau vei fi mama si indragostita (sper) de tatal copiilor tai si sotul tau.
    N-a fost o mama perfecta dar nici una denaturata. A fost doar bolnav de indragostita de sotul ei.
    Fericirea ca si tristetea sunt traite pe plan personal indiferent daca suntem in mijlocul unei familii iubitoare sau printre straini.
    M-am recunoscut ca mama in cateva ipostaze descrise de tine. Am gresit uneori si nu am cum sa mai dau timpul inapoi sa-mi repar greselile.
    Lucruri mici dar nu stiu de ce acum ma dor atat de tare.
    Mi-aduc aminte ca fetita mea avea vreo 8 ani si intr-un magazin m-a rugat sa-i iau o pereche de cercelusi. Aveam bani dar n-am vrut atunci sa-i iau considerand ca nu are nevoie de ei. Mi-am dat seama dupa putina vreme ca am gresit. Dar era prea tarziu. Nici nu stiu ce m-a durut mai tare : faptul ca n-am inteles sa-i fac o bucurie atunci sau faptul ca nu mi-a facut nici un repros nici atunci nici mai tarziu. Are acum 28 de ani. I-am cumparat de atunci cercei, inele, bratari dar nici una din aceste bijuterii nu a reusit sa inlocuiasca pentru mine cercelusii aceia pe care atunci am refuzat sa ii daruiesc.

  12. Pingback: Tweets that mention Mama l-a iubit mai mult pe tata » Think Outside The Box -- Topsy.com

  13. ministrul crizelor de urgenta on

    TRIST EXTRAORDINAR DE TRIST! DAR E ADEVARAT, NUE EXISTA DRAGOSTE IMPLINITA IN ANII ’80 IN ROMANIA!

    Daca asculti povestile celor casatoriti in acei ani vezi ca se aseamana, fetele aveau sperante mari pentru ca statul avea grija de viata profesionala iar barbatii se trezeau cu famile cand ei insusi erau inca niste copii.

    O poveste normala inceputa in anii’80 si continuata in anii ’90 cu migrarea cu schimbarea valorilor atat pentru copii cat si pentru parinti.

    Problema mea este ca voi copii sufereati fara sa fiti vinovati! ASTA E CEL MAI TRIST, cel putin pentru mine care ma regasesc pe undeva in povestea asta!

    Mult succes in continuare!

  14. Emotionant.
    La randul meu, as dori sa invit pe vizitatorii acestei pagini sa vada eseul fotografic pe care l-am dedicat unui alt cuplu, cel al parintilor mei. Povestea lor – si a mea – este astazi o carte: The Old Couple. Eu am plecat din Romania în 1972 si traiesc la Paris.Povestea lor poata fi vazuta la urmatoarea adresa: http://hayon.viewbook.com/the_old_couple_v2

  15. Foarte frumos povestit. Felicitari, si sper sa nu fie ultima poveste. E greu sa te hotarasti sa scrii o carte, dar sa stii ca talentul nu-ti lipseste!

  16. Pingback: Citind-o pe mama » Think Outside The Box

  17. Pingback: Cum am scapat de strungareata » Think Outside The Box

  18. Pingback: Am mostenit secretul bunicii » Think Outside The Box

  19. Pingback: Semne de uitare » Think Outside The Box

  20. Pingback: Apus de soare pe balcon » Think Outside The Box

  21. Daca as fi acea Adriana, probabil ca si la un pic peste 40 de ani m-as fi intrebat de ce barbatul pe care il iubesc nu a ales sa isi traiasca tineretea alaturi de mine. Ani si ani in care fie am impartit pe cel mai de ne-impartit sau poate ca si mai rau, nu mi-a fost deloc pentru mine, pentru femeia din mine, ar fi scris cu litere de foc intr-un suflet de femeie intrebari si raspunsuri la tot ce e mai fundamental atunci cand vine vorba de iubire. Gelozie, posesivitate, dorinta. Ce mai e dragostea daca nu mai ai voie sa iti doresti ca fiecare zambet sa fie al tau.. ? Ce poate sa mai insemne totul cand zambetul ce iti este dat nu e special pentru tine, cand nu mai ai voie sa iti stii aproape barbatul vietii ? Cand nici macar timpul lui nu iti mai este tie sa il stii macar.Sa ajungi sa dai totul cu speranta unui moment in timp in care, chiar si in amagire, vei primi la randu-ti totul, asa cum ai visat ca e atunci cand esti iubit. Atunci cand in viata si timpul te constrange la aparent naturale gesturi, nu se cheama ca ai iubit sau ca ai fost iubita. E dragoste atunci cand din toate alegi sa iti lasi cunoscuta dragostea si nu atunci cand nu mai ai din ce sa alegi si judecata limpede si rece creaza holograma unei iubiri ce ti-a ramas la urma de trait, impartasit.
    Viata te poate aduce in situatia in care nu vei mai sti nici macar tu insuti ce e adevar in inima ta. Ani de chin sufletesc, de ganduri nesfarsite, de ochi pierduti in puncte nestiute de nimeni, vor activa acel mecanism de autoconservare pe care noi toti il stim. Il stim ca ne ascute simturile, ca ne da puteri nebanuite si ca ne ajuta sa ne salvam fizicul din situatii limita. Dar cand cealalta viata ne e pusa in pericol, daca ne vedem cum ne scurgem din corpuri pe care nu ni le mai dorim, daca viata noastra, pe care nu o mai stie nimeni, cea pe care eu o numesc metaforic, viata ce o traim atunci cand ne punem capul pe perna, cum arata autoconservarea ? Ne creeam iluzii, ne cream noi adevaruri, noi valori. Redefinim dragostea si de la a ne dori totul, acceptam firmituri, de la a ne sti parte a unui tot, de la a fi jumatati ale unui acelasi intreg, ajungem sa credem fara de tagada in adevaruri in care normal mai poate fi si ca tu sa fii doar un sfert din tot. Dragostea incepe sa fie un proces ce se invata, ajungi sa crezi atat de mult in noile adevaruri incat mai inveti si pe altii. In dragoste si fericire incep sa incapa ganduri ce altadata ar fi fost exact pedosul acestui vis. Totul facut, creat de mintile noastre, doar ca sa nu mai doara..
    Dar de nu mai doare de unde mai stiu ca e acolo, de nu ma mai intreb, cum o sa mai primesc raspunsul.. ? Oare ma iubeste.. ? Oare stie si simte ce e in sufletul meu.. ? Oare stie el ca mai este o viata aici, in pieptul meu.. ? Se gandeste el in fiecare din clipele in care privirea mea ar trebui sa il incalzeasca, si nu o face, ce e in sufletul meu..?
    Dupa 15 ani de uitare, sa fiu Adriana si sa i-au micul dejun impreuna cu sotul regasit, chiar si la Paris, ar fi ca si cum as scoate sarmale de la congelator dupa 4 luni..le-as incalzi si mi-as spune ca sunt la fel de gustoase ca atunci cand mama lea scos din cuptor..

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger