Maladia tropicală sau de ce eşti atât de curvă, Santa Marta?

Când am pornit-o spre tine în seara aia de noiembrie cald, ploaia încetase ca prin minune de puţin timp, autobuzul avusese câteva ore întârziere din cauza unor alunecări de teren, se făcuse deja noapte, oraşul era sub ape şi eu mă gândeam doar la tine.

de Dinu Ioan Drog

Mă gândeam cum arăţi oare după atâţia ani în care nu ne-am văzut, în care ne-am scris din când în când ca nişte vechi prieteni, amintindu-ne cât de frumos a fost acel ianuarie fierbinte şi umed de numaiştiucâţianiînurmă, promiţându-ne mai mult în joacă ca într-o zi ne vom revedea pentru a reînnoda firul pierdut, pentru a retrăi trăitul, pentru a încerca din nou deja încercatul. Stăteam nopţile acasă în pat, închideam ochii şi îmi aminteam de zâmbetul tău senin, de aluniţa ta brună de pe buza de sus pe care îmi plăcea să o muşc tandru, de chicotele tale ascuţite şi de atâtea alte lucruri simple şi frumoase.

Mă gândeam cum vei reacţiona când mă vei vedea în poarta casei, cu acelaşi rucsac rupt în spate, cu aceeaşi pantaloni decoloraţi şi cu aceeaşi cămaşă în carouri verzi căreia îi cususeşi de atâtea ori nasturii fără ca nici măcar să te rog să o faci. Mă întrebam dacă te vei bucura oare să mă revezi, sau poate că mă vei privi indiferentă, ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, suntem acum doar nişte vechi prieteni care îşi scriu din când în când, nu-i aşa? Călcam prin băltoacele calde de pe aleile oraşului, mă uitam la casele coloniale cu pereţi albi pe lângă care trecusem împreună de atâtea ori în vremea plimbărilor noastre nocturne şi totul părea neschimbat, ca şi cum ne-am fi despărţit doar de ieri. Mirosea puternic a iarbă udă şi a gardenii tinere.

Povestea dintre noi se terminase de mult – să fie oare cinci sau şase ani? – însă fusese atât de scurtă şi de intensă încât îmi simţeam pielea de pe gât încă arzând sub săruturile tale nebune şi picioarele tremurând ca în prima noapte când am făcut dragoste în camera aia ieftină de hostel care mirosea a apă sărată de mare, mă întreb dacă ţi-o mai aminteşti oare. Din acea vară torida în care ne-am iubit aproape pe fiecare stradă a oraşului vechi, pe fiecare bancă din fiecare parc nu mai rămăseseră decât câteva umbre de amintiri de care eu însă mă agăţasem cu disperarea unui înecat fără să îmi dau seama că totul fusese trăit atunci şi că nu se mai putea repeta niciodată. În realitate eram deja mort şi pluteam prin viaţă ca o fantomă, fără nicio direcţie, fără nicio ţintă. După ce m-au dat afară de la birou şi după ce Tania m-a părăsit şi s-a căsătorit cu Cămilo, totul a părut că se prăbuşeşte, nu mai eram eu, aveam senzaţia că am pierdut tot ceea ce catigasem, că mi-am irosit anii în proiecte aiurea care nu mi-au adus decât o umbră de fericire. Aveam însă certitudinea că am fost fericit doar cu tine şi îmi doream să-mi recompun viaţa pornind de la bucata aia scurtă şi unică de trecut. O iluzie, un schelet pe care încercăm să pun carne şi să îl văd că se mişcă, că are viaţă. Pluteam ca într-un vis, încercând să găsesc şi să leg firele pierdute ale timpului, să recuperez imaginile şi sunetele de atunci. Ce o fi fost în capul meu? Îmi dau seama acum că aveam nevoie disperată de ceva sau de cineva, de oricine care mă putea asculta şi ştiam tu erai singura persoană cu care puteam să vorbesc fără să mă ascund de mine însumi, fără măşti sau roluri, erai singura fiinţă care mă iubise sincer vreodată fără să aştepte iubire din partea mea. Cel puţin aşa credeam când într-un gest spontan am decis să plec din Bogota şi să mă întorc la tine.

Imediat după ce am ajuns la trei blocuri de casa ta, te-am sunat de la un telefon public. Vroiam doar să îţi spun că mi-era dor de tine. Mă gândeam că venirea mea o să fie o surpriză. Chiar dacă nu ai răspuns la telefon, m-am gândit că poate erai ocupată sau că ai ieşit să faci nişte cumpărături la tienda din colţ sau poate că doar făceai un duş. Deşi mintea mi-a livrat imediat nişte explicaţii, pe neaşteptate devenisem nesigur de sensul întregii poveşti cu venirea mea pe neaşteptate, şi totul mi se părea brusc o şaradă ieftină, de prost gust. Regretăm decizia luată şi mă gândeam să mă întorc acasă încă din aceeaşi noapte. Am continuat însă spunându-mi că este doar o senzaţie trecătoare de frică şi că totul va reveni la normal în scurt timp, că vom fi din nou împreună şi va fi bine. Îmi pierdusem de fapt întreaga încredere şi simţeam cum în stomac mi s-a deschis un gol imens care mă înghite cu mişcări lente de monstru marin. Noaptea mi se părea sufocată de o umezeală lipicioasă că de cauciuc negru topit pe care o simţeam cum mi se scurge lent pe oase. Am început să transpir cald cu picături groase. Mergeam încet, cu paşi mici, de abia îmi mai simţeam picioarele şi mi se părea că străzile mergeau şi ele, în ritmul lor, plutind pe lângă mine sau prin mine ca nişte fantome care, în ciuda ploii tinere, lăsau în urma izuri dense de pisaţi proaspeţi. Trotuarele erau mâncate de gropi iar bălţile musteau de gunoaie acre, aduse de ploaie de pe dealurile din jur. Păreau că nişte animale domestice abandonate care însă au găsit drumul acasă dar se tem să scoată vreun zgomot care ar putea cumva să le trădeze prezenta. Pluteau şi parcă aşteptau în tăcere să fie recunoscute de cineva. Clădirile pe care altădată le vedeam elegante mi se păreau acum cariate şi gata să se dărâme iar în locul mirosului de flori simţeam în nas doar putreziciunea canalelor şi a maidanelor pline de fiare ruginite şi de mobile mucegăite. Oamenii care odinioară mi se păreau eleganţi îmi păreau că nişte umbre umede care se scurg pe ziduri către nicăieri. Mă priveau cu ochi de animale bătute, izgonite de acasă.

Când am ajuns la o stradă distanţă de casa ta, cărucioarele de aluminiu ale supermarketului „Exito” străluceau singuratice în lumina unui felinar cu lumina oarbă. Fericirea şi succesul erau doar după colţ. Pe bordura trotoarului stăteau nişte muncitori care beau în tăcere bere Aguila şi fumau nişte ţigări ieftine. Unul dintre ei s-a uitat cu ochi urduroşi către mine şi m-a întrebat de unde sunt şi dacă am nevoie de ajutor pentru a găsi vreo adresă. I-am zis că sunt bogotan şi pe fata i-a apărut un rictus. Apoi i-am zis la cine mă duc şi am observat cum rictusul i se transformă într-un zâmbet batjocoritor. Mi-a zis că te ştie bine. Am simţit replica lui ca o măciucă aplicată direct în moalele capului, am ameţit şi era să cad de pe picioare. M-a prins de braţ şi apoi m-a sprijinit de gardul ruginit din spate, sărmanul băiat! Mi-a întins apoi o sticlă de bere şi am acceptat. Era caldă şi acră. Mi s-a făcut greaţă şi am simţit cum începe să îmi vâjâie capul ca o râşniţă veche. Îmi venea să mă întind pe trotoarul rece şi să rămân acolo, să închid ochii până când bucăţile trecutului se îmbină şi totul îşi recapăta sensul iniţial. Există oare unul? Bărbatul s-a uitat la mine, a zâmbit maliţios şi le-a zis celorlalţi că e semn clar de maladie tropicală. S-a oferit totuşi să mă conducă la tine, ştia adresa foarte bine, mergea cam în fiecare sfârşit de săptămână pe acolo cu câţiva compañeros de trabajo imediat după ce primeau salariul. Strada aia e plină de peşti paisas, de curve dominicane şi de clienţii lor din port, e cam periculoasă noaptea, mai ales dacă nu eşti pe pe aici, mi-a zis. Apoi ca dintr-un vis mi-au reapărut în minte figurile lui Lily Bo, cubaneză neagră din Santiago care purta sutiene fosforescente şi a lui Fanny Mă (parcă aşa o chema, nu?), portoricana cu vagina de circ care îşi tatuase pe pubis o caracatiţă aşa cum o văzuse ea printr-un aquapark, şi ale altor câteva fete pe care le cunoscusem prin tine şi pe care le credeam de mult uitate. Le doream uitate. L-am refuzat spunându-i că te pot găsi şi singur, doar fusesem de atâtea ori în casa ta şi nu era departe. Am pornit-o la drum cu paşi mici, apăsat de greutatea rucsacului însă în realitate vroiam să fug cât mai departe şi cât mai repede, să mă arunc în mare şi să uit de tot.

Ce fusese oare în capul meu? Cum îmi imaginesem că te-ai fi putut schimbat? De ce crezusem toate poveştile tale, cum putusem să fiu atât de naiv? DE CE EŞTI ATÂT DE CURVĂ, SANTA MARTA?

Foto: Bananasnew.blogspot.com

Dinu Ioan Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.