Aproape de fiecare dată când asist, live sau pe ecran, la mobilizări masive prin care oamenii simpli îşi lasă la o parte rutinele zilnice pentru a-şi exercita cetăţenia, ridicându-se împotriva politicilor şi politicienilor care nu-i mai reprezintă ori sa sistemelor care îi constrâng, îmi dau lacrimile. O emoţie puternică vine la pachet cu vocile zecilor şi sutelor de mii de oameni care, la unison, îşi cântă sau scandează voinţa, cu pietrele aruncate aproape orb înspre păzitorii ordinii, într-un gest al disperării dezlănţuite, cu fâsâitul gazelor lacrimogene aruncate de agenţii blindaţi spre cei pe care, cel puţin în teorie, ar trebui să-i apere.
de Andra Matzal şi Veioza Arte
Aşa mi s-a întâmplat şi la finalul celor două ore în care regizorul Serghei Loznitsa a condensat cele câteva luni de proteste derulate pe Maidanul ucrainean, când bilanţul exploziei iniţiale de idealism şi determinare din partea protestatarilor s-a concretizat, printre altele, în câteva sute de morţi şi răniţi pe străzile Kievului. La aproape un an de la izbucnirea revoluţiei ucrainene, când ecourile ei sunt departe de a se stinge, documentarul „Maidan” a primit la Sibiu a primit Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film Documentar Astra.
Filmul lui Loznitsa e, pentru un public ale cărui tabieturi informaţionale sunt puternic modelate de presa pe fast forward, greu de urmărit. În cele două ore, „Maidan” urmăreşte pe slow forward traseul unei revolte care, asemenea tuturor revoluţiilor, ascunde numeroase necunoscute. Montând camera în mijlocul protestatarilor, direct în mijlocul pieţei, lângă baricade, în dormitoarele colective improvizate sau în bucătăria internă – la propriu – a Maidanului, Serghei Loznitsa, regizor născut în Belarus, lasă ochiului timpul şi spaţiul necesare să înţeleagă pe cont propriu ritmul şi dinamica străzilor din Kiev, la finalul lui 2013, începutul lui 2014. Declanşată în noiembrie anul trecut, ca urmare a refzului preşedintelui Yanukovici de a semna un acord de asociere cu Uniunea Europeană, revoluţia ucraineană a început printr-un protest-festival, în care sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a sancţiona decizia preşedintelui, lipsa de reprezentativitate a clasei politice şi dorinţa de eliberare de sub influenţa Rusiei. După două luni, în care Maidanul a devenit o comunitate auto-organizată, amintind, dincolo de diferenţele specifice, de atmosfera Primării Arabe, a Occupy-urilor, a revendicărilor din Gezi-ul Istanbulului şi a celor câteva luni de proteste pentru Roşia Montană din România lui 2013, clasa politică s-a mai distanţat o dată de propriii cetăţeni. De data asta, iremediabil. Noile legi împotriva protestatarilor au venit mână-n mână cu violenţe din partea poliţiei, la finalul cărora au murit aproape o sută de oameni şi au fost răniţi alţi aproape 600 de cetăţeni. Filmul lui Loznitsa spune, fără vreo voce din off sau vreo explicaţie suplimentară, folosind doar cadre fixe din mijlocul oamenilor, istoria acestei revoluţii fără lideri, şi recompune harta Euromaidanului din exerciţiile democratice ale cetăţenilor, arhivate în cântece, imnuri, sloganuri, strigăte de furie, discursuri şi rugăciuni.
În acest weekend, Serghei Loznitsa a stat de vorbă cu Veioza Arte la Sibiu, despre documentarul lui recent premiat, despre prăpastia dintre oameni şi politică, despre urmările ramificate ale revoluţiei de pe Maidan.
Când ai simţit impulsul de a documenta evenimentele de la Kiev?
Serghei Loznitsa: La începutul lui decembrie 2013, mă aflam la Bucureşti, unde am terminat un alt film. De acolo am urmărit ce se întâmpla la Kiev şi am ştiut că va trebui să merg să filmez imediat. În 2004, în Ucraina a avut loc Revoluţia Portocalie, pe care nu am documentat-o, iar acum nu mai puteam fi din nou absent.
Cum ai perceput evoluţia protestelor?
Am filmat prima parte (prima oră din documentar) în decembrie 2013, când la Kiev a avut loc un fel de carnaval, cu un anume simţ al umorului, cântece populare şi decoraţii fantastice. Toate corturile şi toate construcţiile, baricadele de pe Maidan, erau foarte interesante ca opere de artă. După 14 ianuarie, atmosfera s-a schimbat radical şi totul s-a amplificat, au început violenţele şi au murit oamenii. Totul începuse ca un protest-festival şi s-a terminat ca o tragedie greacă, dar care însă nu a ajuns la un deznodământ: ocuparea Crimeei şi războiul din Estul Ucrainei sunt o continuare a protestelor.
În film, ai folosit numai cadre fixe, care contrastează cu agitaţia străzii. De ce ai făcut alegerea asta?
Cred că cel mai important lucru din film sunt evenimentele. Nu am vrut să am nişte personaje principale, nişte eroi asemenea unui Vergiliu, care ne povesteşte ce se întâmplă. A fost o revoluţie fără lider, fără facţiuni, în care deciziile au fost luate de foarte mulţi oameni la un loc. Pe ei am vrut să-i am ca personaj principal al documentarului meu, iar pentru a realiza acest lucru, exista o singură soluţie: să montez camera undeva şi să nu mă mişc. E foarte dificil să nu mişti camera, deoarece în jur totul se mişcă; se întâmplă foarte multe lucruri şi tu, ca regizor, vrei să le arăţi pe toate. În ceea ce priveşte sunetul, care, desigur, a fost înregistrat în timpul protestelor, a trebuit să reconstruim totul de la zero. Am folosit sunetul înregistrat direct din teren, însă trebuie să găsesc o cale prin care să redau spectatorilor cât mai multe informaţii auditive despre Maidan: cântecele protestatarilor, sunetul pietrelor aruncate şi al fumigenelor.
Cum explici faptul că în timpul protestelor de la Kiev nu s-au impus lideri?
Pe Miadan, oamenii şi-au manifestat constant dezacordul cu politicienii, inclusiv cu cei care încercau să se strecoare în cadrul protestelor. De fiecare dată când un politician încerca să ia cuvântul în Piaţă, oamenii începeau să facă zgomot, să claxoneze, pentru că nu mai voiau să-i asculte. Peste câteva zile, politicienii reveneau cu alte discursuri, încercând să prea controlul. Eu înţeleg politica, însă nu-mi place jocul pe care-l fac politicienii; ceea ce numim azi real politik. Politica lor nu aparţine societăţii, ci unor idei.
Mai continuă investigaţiile despre cauzele care au dus la moartea atâtor oameni pe Maidan?
Nu ştim nici până în ziua de azi cine a dat ordinul ca studenţii de pe Maidan să fie bătuţi cu atâta brutalitate. Mulţi dintre ei primiseră deja amenzi şi erau pe cale să plece de la Kiev spre oraşe mai mici, mai îndepărtate, însă atunci a intervenit acest ordin, în urma căruia studenţii au fost trataţi cu violenţă extremă. De asemenea, nu ştim nici acum cine a regizat momentul când, spre finalul protestului, forţele de ordine au îngenuncheat, pentru a le cere iertare politicienilor. Din nou, o piesă de teatru. Probabil că un rol important în construirea ei l-au jucat mass-media, care au încercat să se folosească de aşteptările spectatorilor. Totodată, cred că la declanşarea protestelor au contribuit semnificativ elemente ale puterii şi elemente ruse, fără ca însă să anticipeze amploarea pe care a luat-o revoluţia sau urmările ei. Pentru a înţelege însă întreaga mişcare de pe Maidan, trebuie să citim tot „scenariul,” din care acum avem doar o parte.
În documentarul tău apar mai multe scene în care preoţii sunt alături de protestatari. Ce rol a jucat biserica pe Maidan?
La fiecare trei ore, pe Maidan aveau loc rugăciuni. Nu doar pentru creştini, ci şi pentru evrei sau musulmani. Singurul care a lipsit de pe Maidan, în ceea ce priveşte comunităţile religioase din Ucraina, a fost Patriarhatul Ortodox Rus. Cred că preoţii au jucat un rol important, subliniind foarte bine motivele care i-au ţinut pe oameni în stradă, dar şi participând propriu-zis şa mişcările de stradă. Numeroşi preoţi au rămas în Piaţă pe timpul confruntărilor violente cu poliţia.
Sunt multe cântece patriotice pe Maidan. Cum comentezi componenta asta de naţionalism, într-un protest în care oamenii îşi exprimau voinţa ca Ucraina să se alăture Europei?
Cred că acest cuvânt are conotaţii negative şi că ar trebui să înţelegem, înainte de toate, naţiunea a fost posibilă odată cu anumite mişcări patriotice de acest fel. Cred că după căderea Reich-ului german, acest cuvânt a căpătat conotaţii negative, pe care astăzi mecanismele de propagandă le folosesc pentru a cataloga astfel mişcarea din Ucraina şi pentru a o discredita. Ultimele alegeri din Ucraina au arătat, de altfel, cum reacţionează oamenii la asemenea discursuri naţionaliste care, prin candidaţii lor, au atras doar 1,5% din voturi.
Cum a reacţionat publicul ucrainean la filmul tău?
Pentru mine, a fost o surpriză. Filmul a împărţit publicul în două: unora le-a plăcut mult, alţii l-au detestat. Şi e de înţeles, pentru că mulţi se aşteaptă ca filmul documentar să explice tot, să arate tot, să prezinte toate dovezile şi să facă lumină cu ajutorul camerei. Poate că acest lucru e cauzat şi de toate filmele propagandei ruse, specializate în oferirea de explicaţii. Or, eu nu fac niciodată astfel de filme. În al doilea rând, nici nu e posibil să arăţi tot ce se întâmplă. Chiar şi dacă aş face un film de 24 de ore, la finalul căruia nu ştiu cine ar mai rezista, tot n-aş acoperi toate evenimentele importante. Nici măcar acest film, care durează două ore, nu e uşor de văzut. Fiecare cadru durează câteva minute, pentru a arăta ritmul în care se desfăşurau lucrurile pe Maidan şi pentru a-i ajuta pe privitori să înţeleagă şi să-şi facă propria părere despre ceea ce se întâmpla la faţa locului.
În ultimii ani, documentarul, ca gen, a căpătat o notorietate din ce în ce mai mare în rândul publicului larg. De ce crezi că se întâmplă asta?
În Rusia, de exemplu, propaganda se foloseşte de presă pentru a promova informaţii false. Ruşii invenztează chiar şi ştiri false. În Occident, documentarul se comercializează din ce în ce mai mult şi producătorii încearcă să afle cum să ofere acest tip de hrană spectatorilor. Îmi amintesc că, la finalul anilor 90, documentarul era cu totul altceva. Acum, cei mai mulţi producători încearcă să vândă documentarele către televiziuni şi televiziunile au ajuns să deţină controlul. E un fel de dictatură în multe cazuri, când televiziunile ajung să dicteze temele şi abordările documentarelor.
Un sumar video al interviului realizat de Veioza Arte, puteţi urmări mai jos:
Foto: Loznitsa.com