Mai mărunt nu aveţi?

4

Mărunţişul şi măruntul (monedele şi bancnotele cu valoare nominală mică) par să fie categorii monetare mai degrabă marginale în schimburile economice, în mare măsură din pricina valorii reduse de cumpărare pe care o denotă. Totuşi măruntul îşi face simţită prezenţa – în formă discursivă, cât şi materială – în aproape toate relaţiile de schimb direct. Circulaţia măruntului şi practicile asociate ei sunt bogate în semnificaţii sociale contingente interacţiunilor de schimb. Aşadar, valoarea socială a măruntului îi depăşeşte valoarea nominală ascrisă. Departe de a fi nevaloros, măruntul ajunge să fie supraapreciat din pricina relativei lui absenţe de pe piaţă şi îşi depăşeşte condiţia materială şi economică, facilitând explorarea modului în care românii înţeleg şi conceptualizează ordinea.

de Adrian Deoancă

 

În societăţile industrializate, consumul e dependent de cumpărare mai ales în mediul urban. Dobândirea bunurilor de consum se realizează, într-o proporţie covârşitoare, prin mijlocirea banilor. Mai mult, banii au devenit ei înşişi bun de consum. Cu toate acestea, modul în care înţelegem şi folosim banii, felul în care banii circulă şi resorturile culturale care modelează interacţiunea socială mediată monetar sunt încă un soi de terra incognita pentru sociologii şi antropologii autohtoni. În cadrul unei mini-cercetări realizate în cadrul unui curs la Facultăţii de Sociologie din Bucureşti, mi-am propus, cu limitările subiective şi obiective, să acopăr parţial această lacună, aplecându-mă asupra unui tip de relaţie monetară, cea de schimb direct, care prespune ceea ce Viviana Zelizer (1996)[1] defineşte drept compensation.

Acest tip de relaţie comercială, în forma ei ideală, constă într-un schimb egal de valori între doi actori. Vânzătorul cedează cumpărătorului un bun în schimbul unei compensaţii monetare. În cazul în care cupiura (valoarea monetară înscrisă pe o bancnotă; bancnota reprezentând acea valoare) folosită pentru plată depăşeşte preţul, valoarea stabilită a bunului, vânzătorul îi restituie diferenţa, iar schimbul se încheie. Cu puţine excepţii, în cazul buticurilor, magazinelor şi supermarketurilor din România, parcursul acestei interacţiuni este distorsionat în sensul unei negocieri care nu vizează preţul bunului, ci forma monetară a plăţii. După realizarea plăţii, vânzătorul îi cere cumpărătorului să suplimenteze suma pentru a-i facilita restituirea unui rest cât mai rotund. Voi ilustra această practică cu un exemplu personal. În fiecare zi, cumpăr un pachet de ţigări care costă 11,5 lei. De aproape fiecare dată când nu am această sumă fixă, vânzătorul(oarea) de la butic, magazin sau supermarket îmi cere fie 50 de bani,  fie 1,5 lei ca să-mi dea rest în bancnote de preferabil cât mai mari, în funcţie de cupiura pe care o folosesc să achit preţul. Dacă îi înmânez 15 lei, primesc rest fie 4 lei, fie 5 lei. De cele mai multe ori, îmi e restituită suma exactă de 3,5 lei doar în cazul în care nu dispun de cupiura suplimentară. Frecvenţa acestei practici mi-a fost confirmată pe parcursul cercetării, atât din observaţiile participative, cât şi din interviurile realizate. Fiecare dintre respondenţi a menţionat că are parte de aşa ceva cel puţin zilnic, aproape cu ocazia fiecărui schimb direct. Clienţii sunt arareori iritaţi de această practică. De multe ori, completează din proprie iniţiativă excedentul şi sunt mulţumiţi că restul le revine sub forma bancnotelor.

Din experienţa mea privind relaţiile de schimb directe în ţări vest-europene – experienţa mea în ţările din sud-estul Europei se limitează la România –, cazul românesc este unic. Practica nu e comună nici în Statele Unite. Un profesor al meu, care a trăit vremelnic în SUA, mi-a povestit o anecdotă revelatorie în acest sens. Cumpărase de la o benzinărie bunuri în valoare de 4,5 dolari. Obişnuit cu practica românească, i-a înmânat vânzătoarei o bancnotă de 5 dolari şi o monedă de 50 de cenţi, aşteptând rest o bancnotă de un dolar. Siderată, vânzătoarea i-a returnat cei 50 de cenţi, apoi i-a înmânat o altă monedă de 50 de cenţi drept rest.

Nu voi încerca să explic cauzele acestui excepţionalism românesc al cumpărării, pentru că depăşeşte scopul limitat al acestui microstudiu. Mă voi mulţumi, în limitele acestui text, să descriu motivaţiile economice şi culturale ale acestei practici. O cale explicativă facilă, care reiese parţial din cercetarea efectuată, ar sublinia drept motivaţii fie dorinţa sau obligaţia vânzătorilor(oarelor) de-a accelera fluxul de clienţi, fie comoditatea vânzătorilor(oarelor). Deşi aceste argumente pot avea o oarecare patină de legitimitate, explicaţia ar fi cel puţin incompletă. Practica restului rotund are loc chiar şi când nu există clienţi în aşteptare, deci fără presiunea timpului, iar a-i califica pe toţi comercianţii drept comozi sau leneşi e o exagerare evidentă şi injustă. Mai departe, voi discuta distincţiile semnatince şi de valoare dintre „mărunţiş”, „mărunt” şi „bani mari”, punând în paralel diferenţele privind valoarea nominală a acestor categorii monetare şi înţelegerea lor culturală, voi descrie schematic cauzele acestei practici reliefând disparitatea, în ceea ce priveşte prezenţa în schimburile economice, dintre bancnotele cu valoare nominală mare şi mărunţis/mărunt şi voi încerca o explicaţie culturală a acestei practici. Argumentul meu este că această practică e conectată cultural cu conceptul de ordine, care determină o mai mare preţuire a întregului – în acest caz bancnotele cât mai mari – în detrimentul fragmentării în mărunţiş.

Cercetarea îşi are rădăcina în asumpţia că relaţiile economice, departe de a fi neutre, perfect calculabile şi inteligibile prin teorii macroeconomice bazate pe paradigma alegerii raţionale, sunt profund personale, se bazează pe aşteptări reciproce, sunt negociate în permanenţă în interacţiuni directe şi sunt atât purtătoare, cât şi instrumente active ale proceselor prin care oamenii înţeleg şi modifică aceste sensuri. Încărcătura de semnificaţii sociale a măruntului e dată de însăşi interacţiunea suplimentară pe care o adaugă relaţiei economice de schimb. Simpla existenţă a acestei practici de negociere disrupe modelul economist al schimbului. Trecutul recent dezvăluie şi alte semnificaţii sociale asociate măruntului ce ţin de relaţii de putere şi de protest. În februarie 2011, şoferii români au protestat împotriva majorării preţului carburanţilor plătind la pompă cu monede (Jurnalul Naţional, 16 februarie 2011). Mişcarea a fost echivalentă unui boicot, încetinind serios activitatea benzinăriilor din ţară.  Un alt caz a avut loc în Bucureşti. Nemulţumit că i-a fost ridicată maşina parcată ilegal, un bărbat s-a răzbunat achitând amenda cu un plasă de monede (Realitatea TV, 19 aprilie 2011). Strategia trimite la afirmarea unui statut superior casieriţei. Obligând-o la un efort suplimentar, numărarea monedelor însumând 750 de lei, şoferul supărat şi-a asumat o poziţie de putere, subordonând activitatea casieriţei propriei (rele-)voinţe. În nici unul dintre aceste cazuri banii, în speţă cei cu valoare economică mică, nu au fost doar bani.

Mărunţiş, mărunt şi bani mari

În România, cupiura aflată în circulaţie constă în monede (1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 de bani) şi bancnote (1 leu, 5 lei, 10 lei, 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei, 500 de lei). În afara acestei delimitări obiective ce ţine de materialitatea banilor, se realizează, în mod curent, şi una care ţine de valoarea ascrisă unităţilor băneşti şi de valorizarea lor. De asemenea, banii sunt diferenţiaţi de utilizatori în funcţie de scopul în care urmează să fie folosiţi şi de sursa lor, în sensul noţiunii de special monies explicitată de Viviana Zelizer (1989)[2]. Conform lui Zelizer, care pune accent pe dimensiunea economiei morale asociate banilor, banii pot fi diferenţiaţi şi după destinaţia lor – earmarking – sau după sursa lor (salariu, câştig ocazional, împrumut, venituri ilicite etc.). De fiecare dată, categoriile sunt fluctuante şi se întrepătrund, fiind supuse interpretărilor subiective ce pot ţine de practicile de consum şi de condiţia financiară ale persoanei. Se cuvine întărit, aşadar, că banii nu se reduc la condiţia lor de mediator economic obiectiv, nu se confundă în totalitate cu valoarea ascrisă. Voi discuta în cele ce urmează fiecare dintre aceste distincţii necesare definirii categoriilor „mărunt” şi „mărunţiş” cu care voi opera mai departe.

Mărunţişul. Dicţionarul explicativ (1998) defineşte mărunţişul drept „monede (de metal) de valoare mică”. Alte sensuri ale cuvântului denotă lucruri mărunte, fără valoare. Vorbind despre mărunţiş, asemeni definiţiei lingvistice, respondenţii mei îl echivalează invariabil cu monedele. În acest caz, monedelor le este subliniată şi valoarea economică mică. Monedelor li se mai spune şi „pocneţi” sau „nasturi”, deci sunt definiţi obiectiv,  pe baza unor caracteristici materiale, valoarea monetară fiindu-le minimizată. De altfel, se întâmplă de multe ori ca, atunci când sunt primite ca rest, monedele sub 50 de bani să nu mai fie ridicate de cumpărător.

Mărunt. Forma adverbială sugerează negocierea, valoarea nefixă. Este forma lingvistică cea mai frecventă în relaţiie de schimb directe care presupun restituirea unei sume cu titlul de rest. În funcţie de context, măruntul poate fi reprezentat şi de monede şi de bancnote, potrivit semnificaţiei lor divizionare. De pildă, „mai mărunt”, când vine vorba de o bancnotă de 100 de lei, poate să însemne, în funcţie de de diferenţa dintre cupiură şi preţ, şi 50 de lei şi 1 leu şi 50 de bani.

Banii de zi cu zi. O categorie interesantă pe care am întâlnit-o în interviuri ar fi bancnotele cu valoare mică sau intermediară. Aici se încadrează bancnotele de 1, 5, 10, 50 de lei. Aceştia sunt banii de folosinţă zilnică „să-mi iau ceva de mâncare, să merg la film, să-mi plătesc taxi-ul, călătoria cu mijloacele de transport” (A.S., 27 de ani).

Bani mari. De la bancnotele de 50 sau 100 de lei în sus. Sunt folosiţi pentru achitarea cumpărăturilor substanţiale. Respondenţii mei au menţionat plata utilităţilor, achiziţionarea de electrocasnice şi cumpărăturile săptămânale de la supermaket între utilizările de plată pe care le atribuie banilor mari. Asta nu înseamnă că au o destinaţie fixă şi certă. Sunt folosiţi şi ca bani de zi cu zi, în absenţa unităţilor divizionare, iar odată divizaţi, decad din statutul de bani mari.

Banii mari au un ascendent evident valoric asupra celorlaltor categorii descrise mai înainte. În relaţiile de schimb imediat, se întâmplă de multe ori ca banii mărunţi să devină mai importanţi decât valoarea nominală şi chiar să blocheze, prin absenţa lor, folosirea banilor mari. Situaţia este des întâlnită mai ales în cazul buticurilor sau magazinelor de cartier unde rulajul monetar nu este la fel de închegat ca în cazul supermarketurilor.

„Vă rugăm să aveţi bani ficşi”: Bancomatul, puşculiţa şi criza de mărunt

În vitrinele multor magazine din Bucureşti am văzut anunţuri prin care clienţii sunt avertizaţi că trebuie să plătească folosind suma exactă. Comercianţii nu dispun mereu de unităţi divizionare pentru a da rest de la bancnote. Uneori, lipsa măruntului pentru rest dă naştere unor situaţii parţial hilare, parţial iritante. Revelatoriu e tot un exemplu personal. Într-o noapte, m-am văzut pus în situaţia de-a ieşi la cumpărături într-un cartier pericentral al Bucureştiului, încercând să plătesc cu o bancnotă de 500 de lei, singura pe care o aveam. Şapte magazine din cartier mi-au refuzat bancnota, pe motiv că nu aveau să-mi dea rest de la o asemenea sumă. Cum mijloacele de transport în comun nu mai funcţionau la acea oră, am încercat să tocmesc un taxi să mă ducă până la un supermarket. Trei taximetrişti la rând m-au refuzat din acelaşi motiv: că nu au rest. Puterea de cumpărare a banilor mari a fost anulată de lipsa banilor mărunţi. În acea noapte, m-am culcat nemâncat.

Anecdota de mai sus e, desigur, un caz extrem, agravat de circumstanţe nefavorabile. Asta nu înseamnă însă că ar fi un caz singular. Fiecare dintre respondenţi mi-au povestit cel puţin un exemplu când s-au găsit, din această cauză, în imposibilitatea de-a plăti pentru cumpărăturile făcute. Alyssa Grossmann (2010)[3], de pildă, a realizat o etnografie comprehensivă a lipsei de mărunt şi mărunţiş în Bucureşti şi s-a declarat iritată de faptul că aproape niciodată nu primea rest dacă era vorba de monede. Potrivit calculelor ei, în decursul şederii ei în Bucureşti, restul neprimit echivala cu 20 de sticle de apă minerală, produsul pe care îl cumpăra cel mai des de la magazinul de la parterul blocului în care locuia. Cercetătoarea britanică pune fenomenul pe seama reformelor monetare care au transformat valorizarea obişnuită a banilor şi au creat dificultăţi în înţelegerea cupiurii. Totuşi, în prezent, situaţia descrisă de Grossman e mai degrabă marginală. Arareori se înâmplă ca preţurile să mai fie exprimate de clienţi şi vânzători în moneda veche, cu mai multe zero-uri. Cu toate acestea, penuria de mărunt şi mărunţiş continuă să fie o stare de fapt. Lipsa mărunţişului din casele de marcat a determinat şi apariţia unui fenomen conex – stabilirea de monedă ad-hoc. Monedele datorate sunt adeseori înlocuite cu produse de valoare mică (o gumă, o bomboană, o caramea, un plic de zahăr). Aceste produse sunt ţinute pe tejghea în imediata apropiere a casei de marcat. Cum pot fi explicate cauzele acestei penurii de mărunţiş şi mărunt?

Majoritatea familiilor din mediul urban au drept principală sursă de venit salariul (pentru populaţia activă) sau pensia. Marii angajatorii, fie că e vorba de stat sau de firme private, virează salariile pe cale bancară, sumele fiind accesibile salariaţilor prin intermediul bancomatelor. La fel se întâmplă şi în cazul pensiilor. În Bucureşti, bancomatele sunt la tot pasul. Suma cea mai mică ce poate fi retrasă de la bancomate este de 10 lei, însă se poate ca acest minim să fie mai mare (50 sau 100 de lei). Am încercat să obţin de la mai multe bănci o explicaţie pentru practica alimentării cu bancnote mari a aparatelor ATM, însă am fost refuzat de fiecare dată, motivaţia fiind că informaţiile ce ţin de operaţiile monetare sunt secrete. Singura informaţie ilustrativă vine din partea angajatului unei bănci, responsabil cu aprovizionarea cu bani a bancomatelor, pe care l-am întâlnit chiar în timp ce alimenta un aparat într-un pasaj de metrou. Bărbatul mi-a spus că, în cazul băncii la care lucra, nu exista o politică oficială în acest sens, dar că angajaţii preferă să folosească bancnote mari pentru că aşa pot fi transportate sume mai mari, iar casetele sunt mai puţin grele şi uşurează munca angajaţilor.

O altă cauză care poate contribui la relativa absenţă a măruntului, dar mai ales a mărunţişului,  rezidă tocmai în valoarea redusă care le e asociată de utilizatori. Fiecare dintre intervievaţi mi-a destăinuit că are acasă un recipient (borcan, casetă, pungă sau puşculiţă) în care depozitează monedele primite peste zi. Mai mult sau mai puţin conştient, indivizii le scot astfel din circulaţie pentru perioade destul de îndelungate. În aceste puşculiţe improvizate se strâng adesea sume ce depăşesc câteva zeci de lei. De regulă, puşculiţele sunt folosite ca sursă de bani numai în lipsa alternativelor. Evitarea plăţii cu mărunţiş este adeseori motivată de ruşine.

O a treia cauză o poate reprezenta avansul automatelor  de la care pot fi cumpărate diverse produse alimentare. Acestea se găsesc pretutindeni la metrou, la chioşcurile din staţiile de autobuz , gări sau autogări, şi în sediile multor firme din Bucureşti. Aceşti vânzători mecanizaţi funcţionează cu monede sau bancnote nu mai mari de 10 lei pentru că presupun eliminarea interacţiunii umane dintre cumpărător şi vânzător. Adesea, automatele nu dau rest, iar când îl dau, sunt programate să o facă standardizat, numai în monede de 50 de bani. Aşadar, automatele fagocitează măruntul şi mărunţişul care ar putea facilita schimburile comerciale directe la magazine sau supermarketuri. Un respondent mi-a povestit că foloseşte zilnic automatele instalate în clădirea în care lucrează. În estimarea lui, în fiecare lună cheltuieşte astfel aproximativ 150-160 de lei.

„Sume rotunde”: Banii şi conceptul de ordine

Care sunt motivele pentru care schimburile directe sunt altoite de practica suplimentării cupiurii plătite pentru facilitarea unui rest întreg? Am enumerat o serie de explicaţii potenţiale pentru existenţa acestei practici. Fluidizarea succesiunii clienţilor, comoditatea, avansul bancomatelor şi a automatelor, precum şi stocarea mărunţişului şi măruntului pot fi contabilizate drept cauze ale penuriei de unităţi monetare divizionare de pe piaţă.  O altă cauză mi-a fost descrisă de casieriţa unui supermarket. Ea mi-a spus că cere clienţilor să suplimenteze cupiura achitată pentru ca să strângă mărunt şi mărunţiş în casă pentru tura de dimineaţă, când fluxul monetar este mai redus. Explicaţia se susţine, însă nu întotdeauna. La fel ca celelalte cauze potenţiale înşirate mai  sus, e parţială, nu completă. Practica restului întreg se petrece la orice oră, fie că la magazin e coadă sau nu, fie că în casa de marcat se găseşte sau nu mărunt sau mărunţiş.

Explicaţia pe care voi încerca să o schiţez în continuare ţine de cadrele mentale care modelează acţiunea umană şi expresiile ei culturale care influenţează şi inclusiv schimburile economice circumscrise teoretic paradigmei alegerii raţionale. Mai precis, voi discuta conceptul de ordine şi felul în care binomul ordine-dezordine structurează valorizarea banilor. Voi arăta cum banii mari sunt asociaţi ordinii şi simplifică schimbul direct, iar banii mărunţi, cu precădere mărunţişul, e asociat cu dezordinea şi complexifică relaţiile de schimb. Urmând cursul acestor argumente, practica restului întreg e o metodă de-a ordona valoarea monetară şi de-a limita posibilitatea unor eventuale erori în interacţiunea de schimb.

Valoarea monetară superioară atrage şi o valorizare personală din partea utilizatorilor. I-am întrebat pe intervievaţi cum îşi păstrează banii pe care-i au asupra lor. Bancnotele mari sunt puse aproape mereu în portofel. Fiind considerate mai puţin importante, bancnotele mici (în special cele de 1 leu) şi monedele sunt adeseori tratate cu mai mare neglijenţă decât banii mari. Îşi găsesc locul prin buzunare sau prin cotloanele rucsacurilor, poşetelor şi genţilor.

Adesea, indivizii ocolesc divizarea bancnotelor mari şi preferă fie să achite în altă formă, fie să amâne plata sau să convingă pe altcineva să achite în locul lor, în schimbul unei contraprestaţii ulterioare. Asta pentru că banilor mari le sunt adesea asociate utilizări precise. Dacă sunt divizaţi, deci coerenţa lor materială e destrămată, devin adesea bani de zi cu zi, ce sunt cheltuiţi cu mai mare lejeritate. Divizarea antrenează o formă de dezordine privită din prisma cumpătării consumului. O bancnotă de 100 de lei se cheltuieşte mai greu decât aceeaşi valoare monetară exprimată în bacnote mai mici şi monede.

Mărunţişul şi măruntul nu au parte de acelaşi tratament. Depozitarea lor diferă, aşa cum subliniam anterior, faţă de modul de depozitare a bancnotelor valoroase. Un respondent mi-a povestit că, în fiecare seară, când ajunge acasă, îşi goleşte buzunarele de hârtii, chitanţe, bonuri de casă şi mărunţiş:

Am o pungă, o pungă de la Sensiblu în care pun mărunţişul. [Şi când pui bani acolo?] Atunci când îmi golesc buzunarele seara, că monedele îmi rup căptuşeala şi zornăie după mine toată ziua (râde) Dar nu îi pun imediat în pungă, ci de obicei se strâng pe masă sau ce o fi aia pe care stă televizorul. Când mizeria e prea mare, îi mut. [Şi cu banii mari ce faci, îi laşi tot aşa, să zacă?] Nu. Pe ăia-i ţin în portofel. Dacă am mai mulţi cash, din orice motiv, îi ţin într-un plic, în sertar. (D.D. 31 de ani)

Mărunţişul, aşadar, poate reprezenta mizerie în buzunare sau în locuinţă. Strângerea lui e un act de curăţenie, de ordonare. Totuşi, nu e aruncat laolaltă cu gunoiul, cu mizeria, pentru că are valoare ascrisă. Pe undeva, monedele se află într-o balanţă în care materialitatea contează mai mult decât abstracţia monetară, fără a o anula însă.

Practica negocierii pe marginea cupiurii cu care se achită un produs are drept scop facilitarea unui rest rotund, exprimat în bancnote cât mai mari. De exemplu, dacă un produs costă 7 lei, iar plata se face cu o bancnotă de 10, vânzătorul(oarea) solicită 2 lei şi returnează 5. Similar se întâmplă şi când sunt implicate sume mai mari. Am cumpărat mai multe produse de la un supermarket din centrul Bucureştiului şi aveam de plătit 62,30 lei pentru care am folosit o bancnotă de 100 de lei. Prima dată, vânzătarea mi-a cerut 12,3 lei, ca să-mi returneze o bancnotă de 50 de lei. Apoi, 2,3 lei, ca să-mi returneze 40 de lei. Într-un final, s-a mulţumit cu 30 de bani şi mi-a dat rest 38 de lei. Procedura ar fi fost mult mai scurtă dacă ar fi numărat 37,7 lei. Dar atunci restul ar fi fost prea puţin rotund.

Ideea de rest rotund, de rotunjire, trimite la cerc şi sferă, forme perfecte, expresii ale ordinii în geometria plană şi spaţială. Prin rotunjire, valoarea monetară se pune în ordine, numărătoarea se simplifică. Monedele, de cealaltă parte, sunt asociate dezordinii din pricina naturii lor divizionare şi a zgomotului pe care-l fac.

Concluzie

Pentru multă vreme, paradigma economistă, potrivit căreia pieţele şi, implicit banii, sunt invulnerabile în faţa influenţelor sociale a făcut legea chiar şi în sociologia economică (Granovetter, 1985[4]; Zelizer, 1989).  Banii, aşadar, nu puteau fi înţeleşi prin prisma sociologiei întrucât erau conceptualizaţi drept „cel mai abstract şi impersonal element al vieţii umane” (Weber, 1971: 331).  „Caracterul comunist din punct de vedere calitativ” al banilor (Simmel, 1990[5]) neagă orice distincţii între tipurile de bani, ştergând orice nuanţe privind calitatea lor în favoarea măsurării cantitative. Banii, ca expresie inodoră a raţiunii profitului, umbresc socialul.

Revirimentul teoriilor lui Karl Polanyi a deschis calea către o înţelegere socială a banilor. Aşa cum notează Zelizer, banii au existenţă şi în afara limitelor pieţei şi sunt supuşi influenţeor sociale şi culturale, fără a-şi pierde dimensiunea de unealtă raţională a pieţei economice, de mediator abstract al valorii şi schimbului. Banii din piaţă (market money) sunt doar un tip de bani care circulă şi sunt conceptualizaţi alături de alte categorii.

Am arătat, pe parcursul textului, că banii pot fi înţeleşi diferit în funcţie de materialitatea lor, de contextul folosirii lor, de natura relaţiei de schimb şi de cheltuielile pentru care sunt dedicaţi. Practica restului rotund, ce iese din limitele relaţiei reci de schimb imediat, şi se apropie mai degrabă  noţiunea de dar (Mauss, 1954[6]; Caille, 2010[7]), prin grefarea unei interacţiuni mediate monetar, dar lipsite de scopul profitului imediat, e un argument în plus în favoarea teoretizării prin prismă socială a banilor.

Penuria de mărunt şi mărunţiş poate fi pusă în seama sensului redus al valorii sau cauzată de imperativul economic al fluidizării schimbului, dar niciuna dintre aceste explicaţii nu acoperă motivaţiile practicii restului rotund. Conceptul de ordine, am arătat mai sus, poate fi o unealtă teoretică în măsură să explice mai bine de ce banii nu se confundă mereu cu valoarea lor nominală.

 

Puteţi citi şi:

Arta bacșișului: Cât se dă, cui se dă, cum se dă, de ce se dă?


[1] Zelizer, Viviana. 1996. “Payments and Social Ties” în Sociological Forum, Vol. 11. Nr. 3, Special Issue: Lumping and Splitting. (Sep.), pp. 481-495;

[2] Zelizer, Viviana. 1989. “The Social Meaning of Money: <Special Monies>” în The American Journal of Sociology. Vol. 95, Nr. 2. (Sep.). pp. 342-377;

[3] Grossman, Alyssa. 2010. „Money, Materiality, and Memory”, prezentare susţinută la A VII-a Conferinţă Naţională a SACR, Septembrie;

[4] Granovetter, Mark. 1985. “Economic Action and Social Structure: The Problem of Embeddedness” în American Journal of Sociology 91 (3): 481–510;

[5] Simmel, Georg. 1990 [1900]. The Philosophy of Money. London: Routledge. pp. 204-280;

[6] Mauss, Marcel.1954 [1925]. The Gift. Forms and Functions of Exchange in Archaic Society. New York: Free Press;

[7] Caille, Alain. 2010. “Gift”. In Hart, Keith, Laville, Jean-Louis, and Cattani, Antonio David (eds.) The Human Economy. A Citizen’s Guide, pp. 180-185. Cambridge and Malden: Polity Press.


4 comentarii

  1. Foarte interesant. Aceeasi practica am intalnit-o s in Olanda si in mai multe tarisoare, venind din Franta unde iti dau restul pana la ultima centima in Olanda am ramas ca pacala la casa sa imi dea 3 centi in timp ce casiera trecuse deja la urmatorul client
    Deci ce e sub 10 centi nu are trecere acum 10 centi aproximativ 50 de bani.
    Practica restului rotund am vazut-o siin statele vestice dar in general vine din cererea cleintului, foarte putine vanzatoare negociaza restul rotund.

  2. In realitate practica cereri de maruntis ca sa dea resat intreg, generata de “criza” de maruntis in casieri e normala in Italia si Germania si in Austria, pe unde ma plimb des, deci nu e un obicie romanesc, si pun pariu ca e normala si in bulgaria unde nnu calc de 20 de ani, dar pe vremuri era exact asa, si la fel in Ukraina si Moldova.
    Deci nu suntem unici si ciudati, dar vrem sa credem ca suntem….. Sa avem si noi faliti nostri!

Leave A Reply