Mai are vreun sens monarhia?

În ziua în care Regele a împlinit 90 de ani, am pus ca status pe Facebook o trimitere la o poveste mai veche care încă nu s-a elucidat; n-a comentat nimeni nimic, ceea ce poate însemna că oamenii au simțit ca fiind indecentă o astfel de discuție într-o zi aniversară. Petru Romoșan, cel care a făcut publică povestea, nu a vrut să o comenteze pentru totb tocmai atunci din același motiv.

de Dan Sociu

Despre oricare alt personaj ar fi fost vorba, jena de a redeschide această discuție ar fi fost mai mică. Cu acest tipă de deferență sunt tratați în general oamenii care nu prea mai contează în jocul social sau morții, despre care ar trebui să se vorbească numai de bine. În acest caz nu e vorba de un mort ci, spune scriitorul Bogdan Lipcanu, de o fantomă a istoriei. De cealaltă parte, Liviu Mihaiu amintește un fragment dintr-un interviu acordat de Regele Mihai – “Astăzi, mai mult ca oricând, monarhia constituțională poate garanta evoluția democratică a țării mai bine decât orice alt regim politic”.

Ce ne-ar aduce monarhia? Sau, cu o sintagmă a lui Habermas, ce legitimitate argumentativă mai poate avea un sistem de guvernare monarhistă? O statistică din 2007 arată că numai 6% dintre români sunt monarhiști, dar aniversarea recentă a Regelui e posibil să mai fi crescut puțin numărul românilor care s-ar vrea supuși ai Coroanei.

Vă invităm la dezbatere!

[coloana]

Fantasma regelui

Bogdan Lipcanu, scriitor

Figura regelui ține, pentru cei mai mulți dintre noi, de absență. De altfel, înfățișarea lui taciturnă pare că îl predestina pentru asta. Un rege absent, care a guvernat peste un vid istoric, ar zice Cioran.

Cînd eram copii ne întîlneam în casele noastre cu o monedă care avea pe ea un profil impecabil, ce parcă iradia prin metal: Mihai 1 Regele Românilor. Această imagine scurtcircuita în mod straniu cunoștințele noastre numismatice, pentru că noi aveam de-a face cu banii aceia ca de aluminiu, mult mai ușori, de 5, de 25 de bani, de 5 lei, cu spice, tractoare, sonde.

Dacă întrebam pe cineva din casă cine e tipul, ni se răspundea vag, iar varianta oficială era că a fost obligat să abdice și să plece în exil. Ca și copii simțeam că ceva nu e în regulă cu explicația asta, dar mai multe nu ni se spuneau, oricum. Și atunci, așezați pe banca din fața blocului, unul dintre noi a izbucnit: ”Ehee, regele e în Elveția. (nu aveam nici cea mai vagă idee ce putea însemna Elveția asta, cu siguranță era ceva foarte îndepărtat, așa cum era însuși acest rege, atît de ireal, care, surprinzător, mai trăia.) Și dacă regele vrea, apasă pe un buton și toată România sare în aer. Numai că nu vrea!” Vorbea serios, iar noi am fost extrem de impresionați de această putere peste putințele noastre de înțelegere, pe care regele părea să o aibă.

Au trecut anii și regelui îi era greu să intre în țară, era întors pe aeroport, revenea în 1992 și era întîmpinat de un delir pnțcdisto-liberal, cu veterani de război înfășurați în cocarde tricolore, avînd pieptul plin de insigne, cîntînd beți de fericire la fluiere sau intonînd Trăiască Regele. Bătea palma cu Iliescu, se împroprietărea, afacerea era încheiată. Revenit în țară, regele devine neinteresant.

În fapt, regele guverna de decenii în absență și o absență. Ca și cum ai stăpîni o țară de spectre, o împărăție fantomatică.

De fapt, regele nu a avut niciodată ce să ne spună. Părea o întrupare spectrală, o fantomă blîndă. Nu cerea sînge, ca fantoma ce i se arăta lui Hamlet, însă parcă ar fi vrut să comunice ceva, dar nu îndrăznea.

Cînd evreii erau beliți la Odesa, regele era rege, cel puțin în calendare. Cînd evreii suportau tratamente nedemne, regele își lustruia mașinuțele de teren. O guvernare doar în efigie, doar în monedă. Regele era absent și în prezență. Îmi vine greu să cred că regele a făcut ceva de 23 august, mai degrabă a fost îndemnat să facă.

Cu ce ar mai fi putut ajuta România o domnie spectrală peste o găunoșenie morală fără margini? Ce mai poți guverna după ce delirul istoriei se sfîrșește?

A fost surprinzătoare însă reacția multor intelectuali români la discursul fad al regelui ținut în fața Parlamentului. Ca de obicei, regele nu a spus mai nimic, producînd doar vagi moralizări fără obiect. Însă, pentru moment, intelectualii noștri își găsiseră din nou steaua pe care să o aduleze, redescoperindu-și vechiul și nesatisfăcutul instinct servil. Într-un timp în care sistemul capitalist actual e zgîlțîit de o criză financiară și de legitimare morală, Claude Karnoouh observa pe Facebook, în româna lui simpatică: ”Ce Fac Românii? Papagalesc despre monarhie, regele ba, nu, BOR, ba nu…Tinerii cred că o expoziție de artă contemporană este o acțiune politică, ceilalți vor să facă ceva pe piața Unirii, tot se termină ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimica… desigur, în continuare mămăliga nu explodează.” Iar Roger Griffin, prezent pentru cîteva zile la București, remarca la un curs: ”I’m afraid King Michael still believes he’s a king.”

Poate că nu sîntem altceva decît un popor de fantome, guvernați cu adevărat de o nălucă. De către Cel-ce-nu-spune-nimic.

 

[coloana]

Din culisele Securității Constituției “decât” republicane..

Liviu Mihaiu, jurnalist

Pentru cine nu e familiarizat cu anii ’90 și dezbaterile sale romantice și iacobine ale acelor vremuri, cu abuzurile serviciilor secrete și ale clasei sale politice feseniste, ar trebui să știe că monarhia a fost unul dintre marile motive ale scindării societății de-atunci. Pe de-o parte, cei cu Iliescu și camarila sa, Vasile Ionel – Nicolae Văcăroiu- Virgil Măgureanu, și, pe de altă parte, intelectualii civici de la GDS, presa făcută de marii ziariști ai deceniului al X-lea și cercul fenomenului Piața Universității (cel mai frumos eveniment de stradă al societății civile din ultimii 65 de ani!). „În spiritul Constituției din 1923, regele este în serviciul națiunii, apărător al păcii și al drepturilor fundamentale ale tuturor cetățenilor, factor de stabilitate politică, de progres moral. Astăzi, mai mult că oricând, monarhia constituțională poate garanta evoluția democratică a țării mai bine decât orice alt regim politic.” ( Regele Mihai, interviu România Liberă, 1990). Cu diferența că pe vremea aia puteai s-o și încasezi fizic dacă îți exprimai public opțiunea monarhică. Pe-atunci, redacțiile ziarelor erau sparte, mineriadele erau în toi și-n roi iar strada fierbea de muncitori imgb-iști care nu-și vindeau țara (foto jos).

Odată cu abandonarea de către presă și de către intelectualii civici a chestiunii anticomunismului ca fiind “nerentabilă” și “desuetă”, monarhiștii au cam încetat, pe o nescrisă cale de consecință, să mai viseze… Până într-o zi, când urechea Statului captiv serviciilor secrete a făcut ce știa din școala elementară: o Acțiune de Poliție Politică! Iar Președintele, piratul de pe coverta agențiilor de informații românești, a făcut ce știe el mai bine să facă: să dea foc la istorie și să se răzbune! Rezultatul? O nesperată gură de aur dată celor care visează la Vechea Monarhie și o cale pentru toți republicanii fatalmente dezamăgiți (“acum îmi dau seama ce-am pierdut în ultimii 21 de ani – republican convins, după discursul Regelui din Parlament).

De unde a plecat iureșul antimonarhist?

Sub lupa permanentei supravegheri operaționale, Prințul Duda, de departe cel mai antipatizat membru al Familiei Regale, a făcut cu antitalentul său pentru intrigi mai multe greșeli menite să-l stârnească pe Popeye-ul Andreei Pora: prima a fost neinvitarea președintelui Băsescu la Nunta de Diamant a cuplului regal românesc – unde a fost, însă, prezent Ion Iliescu… Răspunsul lui Băsescu a fost  prompt și de un autentic prost gust diplomatic intern: nășirea copilului bastardului Paul de România, cel mai mare inamic al Casei Regale. A doua a fost o tipică  colportare a principalului serviciu secret pe care se bazează Președintele și care l-a îngrozit pe antonescianul marinar la zvonul intenției că Opoziția (Voiculescu și Duda) ar putea să orchestreze în timpul discursului regal din Parlament pe 25 octombrie cererea reinstaurării de drept a Monarhiei Constituționale, fapt neîntâmplat și raportat de către credinciosul câine informativ drept dejucat, deci un real succes al “sistemului”, care era, vezi Doamne, în iminent pericol anticonstituțional.  Dincolo de asta, rămâne dezabaterea onestă asupra formei de guvernământ pe care, în 47, n-ar fi schimbat-o nimeni în ruptul capului decât cei 987 de comuniști republicani asezonați de tancurile sovietice…

 

[coloana]