Mai are sens să lucrăm 8 ore pe zi?

8

“Ceasul circadian” este instrumentul care coordonează procesele biochimice, fiziologice sau comportamentale ale entităţilor vii în cadrul unui ritm de 24 de ore. În 2009, cercetătorii de la University of Pennsylvania şi de la Salk Institute for Biological Studies, SUA, au observat că există gene care se activează o dată la 12 sau 8 ore (ciclurile ritmului circadian) şi au sugerat că programul de muncă de 8 ore ar putea fi imprimat în codul genetic (la fel ca şi capitalismul, după părerea unora) şi că 12 ore de muncă pe zi ar sfida natura. Cu toate acestea, în realitate vedem că această ipoteză nu se prea susţine. Exploatarea şi excesul de zel, pe de o parte, şi nevoia reducerii orelor de muncă, pe de altă parte, transformă programul standard de 8 ore într-un mod de organizare defunct sau chiar într-un mit.

 

 

de Ionuţ Dulămiţă. Fotografii de Mădălin Nicolaescu

 

„Opt ore nu sunt chiar opt ore. De cele mai multe ori, sunt nouă sau zece ore. Orelor de prestat pe ogoarele patriei li se adaugă alte ore pierdute cu drumul spre serviciu sau în întâlniri în afara biroului”, spune A. (30), din mediul ONG-ist. „Ce vorbesc eu aici, am tras şi 16 ore pe zi”. Acest scenariu pare să trimită la începuturile Revoluţiei Industriale, când o zi de muncă dura în jur de 10-18 ore, în încercarea întreprinderilor de a-şi maximiza producţia cu costuri reduse (traduse, printre altele, în salarii de nimic acordate muncitorilor).

Lucrurile au început să se schimbe odată cu secolul XIX. Socialistul britanic Robert Owen pare să fi fost primul care a sugerat reducerea programului de muncă la 8 ore, astfel încât muncitorii să aibă parte de o zi în care să lucreze, să aibă timp liber şi să doarmă, în mod egal. Propunerea sa a fost preluată în cadrul convenţiei de la Geneva din 1866 a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor. Succesul ei a venit abia după lupte sociale de jumătate de secol. „Faptul că astăzi se munceşte 8 ore pe zi standard e rezultatul unui proces dialectic în care, pe de o parte, muncitorii (ajutaţi istoric de un strat mic al burgheziei liberale)”, ne scrie antropologul Florin Poenaru, „au luptat pentru drepturile lor şi pentru condiţii mai bune de muncă, iar pe de alta, şi în egală măsură, 8 ore de muncă lasă destul timp liber pentru consum, pentru întoarcerea banilor muncitorilor primiţi ca salarii la capitalişti”.

 

„Banii se mişcă atât de repede, încât fac să pară că timpul stă ferm”


Producătorul de automobile Henry Ford, de exemplu, credea că muncitorii, care erau şi principalii consumatori ai produselor pe care le fabricau, aveau nevoie de un răgaz adecvat pentru a consuma aceste produse şi pentru a-şi deprinde astfel nevoia de a le consuma. Această schemă, spune Florin Poenaru, a fost tipică modernităţii industriale şi în special epocii fordiste, oferind o putere destul de mare muncitorilor în raport cu capitaliştii. „Dar începând din anii ’70, nu mai oferă suficiente beneficii pentru capitalişti, care îşi văd profiturile în scădere. Asta e o poveste întreagă, cu delocalizarea, externalizarea etc. care produce șomaj imens în Vest şi exploatare majoră în periferii, incluzând aici distrugerea zilei de muncă de 8 ore”. Distrugerea înseamnă depăşirea acestui orar, care persistă şi astăzi, deşi Antropocenul se află într-o perioadă de automatizare şi informatizare masivă, în care informaţia circulă repede şi productivitatea a crescut semnificativ, în care putem munci mai mult într-un timp mai scurt. Multe dintre joburile de birou pot intra în această schemă, după cum o spune mai jos C. (32), funcţionar în sistemul bancar:

Stau în faţa monitorului 8.30 ore pe zi. Eu lucrez cu cifre şi text, caut date despre fenomene pe care nu le înţeleg pe deplin şi scriu despre procese la care nu asist niciodată. Sunt un filtru conştient dintr-o reţea tehnologizată prin care se transmit biţi cu viteza luminii. Jobul îmi reţine atenţia pentru jumătate din timpul petrecut în birou, în medie, asta acceptând regula tacită că ar trebui să fiu aici din capul locului şi nu acasă, sau pe stradă, sau oriunde în faţa laptopului. Deseori, când mă uit  la colegii de birou, mă întreb cum ar vedea un job din sistemul bancar un călător dintr-o lume străină nouă. Cum şi-ar explica aparenţa oamenilor ca terminaţii nervoase ale monitoarelor pulsante, lipsa dialogului, inerţia totală, nemişcarea membrelor, privirea fixă ca într-un oracol. Pentru cel din spatele calculatorului însă, această inerţie este echivalentă cu o înşiruire de proceduri şi operaţiuni extrem de precise care dau sens unui fapt demult (de)construit: banii sunt informaţie şi se mişcă atât de repede încât fac să pară că timpul stă ferm şi nimic nu se întâmplă. Restul e plictiseală şi rutină pentru funcţionarul obişnuit, plictiseală care asigură continuarea “businessului as usual” pentru restul participanţilor implicaţi într-un fel sau altul în reţeaua de schimb.

 


 

„A avea o slujbă e un privilegiu, nici nu mai contează câte ore”


De altfel, unii economişti, precum cei de la thinktank-ul britanic New Economics Foundation (NEF), spun că reducerea orelor de muncă ar putea atrage cu sine o serie de beneficii. Mai exact, dacă cele 40 de ore de muncă standard prevăzute pentru o săptămână (opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână) s-ar transforma în 20, ar exista mai multe joburi, angajaţii ar petrece mai mult timp cu familiile lor, iar consumul de energie care ameninţă planeta s-ar reduce considerabil. „Trăim doar ca să muncim, muncim doar ca să câştigăm şi câştigăm doar ca să consumăm?”, întreba retoric, în cadrul unei conferinţe, economista Anna Coote, de la thinktank-ul mai sus amintit, pornind de la ideea că politicienii şi economiştii ar trebui să se gândească mai puţin la creşterea economică. „Nu există nici o dovadă că dacă orele de muncă sunt situate sub normă, vei avea o economie mai puţin înfloritoare, e exact invers”. Un alt economist NEF, Robert Skidelsky, mai spunea că, chiar şi atunci când criza economică se va sfârşi, schimbările tehnologice rapide vor face să existe mai puţine joburi în anii următori, „răspunsul civilizat” fiind aşa-numitul work-sharing. Însă argumentul uniformizat rămâne în continuare următorul: suntem în criză financiară, aşa că trebuie să muncim mai mult şi să ne mulţumim cu cât câştigăm până ajungem la creştere şi redresare economică.

Florin Poenaru dezvoltă:

Problema pe care o vad astăzi este una dublă: pe de o parte, care sunt acele forţe sociale care se pot coaliza în vederea luptei pentru condiţii de muncă decente (incluzând aici 8 ore de muncă, sau chiar mai puţin). Din păcate, asta lipseşte complet. Oamenii sunt bucuroşi acum dacă au un loc de muncă şi punct. Cei mai mulţi nu au, mai ales în Europa şi în zone urbane întregi din America de Nord şi Canada. Ceea ce mă aduce la următorul punct, mai larg, despre noile relaţii de producţie capitaliste. Aici văd două tendinţe majore: pe de o parte, sistemul capitalist global pare că se chinuie din ce în ce mai mult să genereze bani, profit, creştere. Sigur, există creştere în unele zone, precum în China sau India, însă şi acolo pe termen scurt şi cu alte costuri enorme asociate, nu intru în detalii. Aşadar, pare că la nivel global capitalismul a atins un fel de limită a propriei dezvoltări pe care nu o mai poate depăşi. Măsurile de austeritate din întreaga lume nu sunt decât nişte non-răspunsuri din partea unor politicieni complet aserviţi intereselor de business şi care nu pot face altceva decât să promoveze o politică a morţii (tăieri din sănătate, asigurări, etc.). În condiţiile astea, a avea orice fel de slujbă e un privilegiu, nici nu mai contează câte ore.

Pe lângă această limită obiectivă la care capitalismul se pare că a ajuns, însuşi modul de producţie şi acumulare de astăzi presupune tot mai mult lipsa muncitorilor. Muncitorii, în forma lor clasică din timpul Revoluţiei Industriale, nu numai că au devenit irelevanţi după 1970 în Vest, dar acum au devenit irelevanţi cu totul la scară globală. Pur şi simplu nu mai e nevoie de labor în producţie: din ce în ce mai multe activităţi de producţie sunt făcute de maşini şi roboţi. Prin urmare, vechii muncitori se scufundă în zone lumpen şi complet precare în care munca ia forma vieţii în lagăr (deci nici vorba de 8 ore şi alte drepturi) iar noii muncitori sunt burgezii salariaţi care nu pot fi încă înlocuiţi de roboţi şi maşini (adică imensa birocraţie de stat şi din privat care lucrează în birouri şi online). Pentru aceştia există 2 tipuri de muncă: una complet dezumanizantă de la 18 ore în sus, însă bine plătită (cum e cazul bancherilor, avocaţilor etc., adică al administratorilor de capital); alta complet flexibilă şi precară, un tip de activitate intermitentă, temporară, pe bază de proiect sau activitate, din ce în ce mai specifică unor profesii precum jurnalism, artă, mediul academic etc., adică zonelor dedicate consumului şi distracţiei deţinătorilor de capital.

 

 

Lupta pentru pauze şi plata orelor suplimentare


Astfel, programul de muncă de 8 ore a devenit un lux pe care mulţi nu şi-l mai permit şi după care tânjesc (deşi alţii aleg să muncească peste program de unii singuri, din exces de zel sau din pasiune, în ciuda riscurilor documentate asupra sănătăţii fizice şi psihice), după cum o arată unele din materialele publicate în cadrul seriei „Noua Iobăgie” de pe Critic Atac. Dacă unii angajaţi petrec doar o parte din programul standard de 8 ore îndeplinindu-şi sarcinile şi îşi rezervă restul timpului pentru alte activităţi la locul de muncă, în timp ce alţii se bucură de un program mai flexibil (precum cei care au luxul de a lucra de acasă), o altă categorie de oameni ai muncii poartă lupte pe pauze şi pe plătirea orelor suplimentare (pe care sunt obligaţi să le presteze deşi contractul lor prevede un program de muncă de 8 ore pe zi), nicidecum pe scurtarea programului de muncă.

Două exemple:

Eu consider că 8 ore de muncă [pe zi] sunt OK. De fapt, chiar 10 ore de muncă sunt OK, cu condiţia să se respecte măcar legea actuală, o oră pauză de masă – sfântă şi alte pauze în timpul zilei. Raportat la orice mediu, 8-10 ore de muncă pe zi e normal. Problema este că nu se respectă pauzele, nu se notează, recompensează orele suplimentare. Eu aş fi de acord să muncesc 10 ore cu 2 pauză la prânz, să-mi rezolv chestii administrative, sa merg la o întalnire la prânz etc. Eu sunt lipită de birou, înnebunesc. Asta e problema mea cu munca. Sincer, nu cred [că aş putea munci mai puţin de 8 ore]. Şi nu mă refer acum doar la mine. Mă uit în jur. Nu cunosc pe nimeni care să lucreze în corporaţii multinaţionale, concerne etc. şi care să nu facă ore suplimentare. În urma crizei au fost disponibilizate foarte multe posturi, iar proiectele au fost împărţite. De muncit se munceşte la fel, cu mai puţini oameni. Dacă micşorează programul legal, ar fi doar o scuză pentru patronate să mai taie puţin din salariu. În loc să modifice căcatul ăla de lege la infinit, mai bine ar avea grijă să fie respectat aşa cum este sau să îl modifice la condiţiile contractuale obligatorii ale angajatorului şi drepturile angajatului, dar să fie clar şi simplu. Acum e ambiguu şi orice angajator se poate pişa pe tine de la o zi la alta. Legal. (D., 27 de ani, lucrează într-o multinaţională)

 

Atîţia oameni care zic mersi pentru orice fel de job”


În ianuarie, paralel cu manifestaţiile cunoscute din Bucureşti şi din ţară, la Electrolux Satu Mare debuta greva generală. Patronii suedezi i-au scos pe muncitori afară, nu i-au lăsat să protesteze la locul de muncă (cum e legal). Aşa că vreo trei săptămîni, pe un frig polar, oamenii au protestat paşnic şi legal la porţile întreprinderii. Pînă la urmă au obţinut ce au vrut. În jur de 100 de lei (pe an!) în plus la salariu. Şi, foarte important, au obţinut dreptul la o pauză de 7 minute jumate, în loc de 5 minute cît voiau să le-o facă managerii. Se lucrează la bandă, deci acele minute de pauză (pe lîngă pauza de masă) erau foarte importante. Tu mă întrebi de cele 8 ore şi te gîndeşti dacă nu cumva au devenit desuete. Dar iată ce probleme “desuete” apar înca în zona manufacturieră, încă prezentă în România şi, în perioada asta de criză, din nou “pe val”.

Sînt zone în care cele 8 ore nu mai au sens, mai ales în rîndul “profesiilor liberale”. Dar de multe ori e pură propagandă. Cînd zic propagandă mă gîndesc la o strategie deja tradiţonală de bagatelizare a drepturilor angajaţilor. Nu “se mai poartă” cartea de muncă. Nu se mai poartă sindicatele pentru că ar veni dintr-o lume moartă. Noi sîntem “evoluaţi”, nu mai putem pretinde aşa ceva, ni se spune. Dar, după un timp, vedem că avem mai puţine drepturi la locul de muncă decît demodaţii noştri părinţi. Să ne uităm la jurnaliştii de tip nou, practic tot lucrători la bandă, dar cu drepturi minime, mai puţine decît la Electrolux, fără carte de muncă, cu taxe mai mult sau mai puţin plătite de angajator etc. Aşa că eu zic că discuţia cu cele 8 ore încă are un sens foarte important, dar de reducere nu poate fi vorba acum. Pe de altă parte, văd ce e în jur, te apucă fatalismul: e atîta muncă la negru sau la gri (de exemplu, drepturi de autor sau 8 milioane pe cartea de muncă şi restul la negru), atîţia oameni care zic mersi pentru orice fel de job încît rişti să-ţi iei un cap în gură chiar de la ei dacă începi să-i baţi la cap cu drepturile lor. (Costi Rogozanu, jurnalist, co-fondator al platformei Critic Atac)

Lucian Ștefănescu, jurnalist la Radio Europa Liberă, spune:

Întrebarea e complicată, pentru că azi ziua de lucru de opt ore nu se aplică la toate tipurile de „munci”. O zi de lucru diferă în ore în funcție de profesie, de job-ul în sine, de locul unde este prestată munca şi mai ales de tipul de contract. Referindu-mă strict la munca pe care o fac eu (sînt jurnalist, web editor şi scriitor de ştiri, toate aceste funcţiuni în regim de colaborator extern), întrebarea e chiar suprefluă, pentru că sintagma „program de lucru de opt ore” pur şi simplu nu există, cel puțin din punctul de vedere al remunerației, singurul, cred, care contează.

Ca jurnalist sînt plătit la „bucată”, iar ca web editor şi scriitor de ştiri sînt plătit după numărul de zile lucrate într-o lună. Nici o legatură cu opt ore de lucru pe zi, deci. Poţi scrie n „bucăţi” pe zi în trei, patru, cinci etc. ore, sau poţi scrie doar una singură, iar ziua de web se poate întinde de la trei la peste 12 ore, în funcţie de cît eşti de odihnit şi mai ales de evenimente. Dată fiind natura profesiei mele, nici atunci când am lucrat ca jurnalist cu contract noţiunea de „program de lucru de opt ore” nu era aplicată. Ce-i drept, era menţionată în contract (40 hours a week), dar în realitate nu era aproape niciodată respectată – erau zile când lucram 12 ore pe zi, altele în care lucram 4, în funcţie, iarăşi, de evenimente.

Dacă criza economică este folosită ca argument în favoarea prelungirii orelor de muncă, textul de mai jos prezintă o altă viziune:

 

 

Să nu dăm vina pe criză

 

Nu cred că ar trebui să punem problema abuzurilor faţă de angajaţi, inclusiv cu programul de lucru prelungit peste 8 ore, în contextul crizei economice. Ce se întîmplă acum e doar acutizarea a ceea ce se întîmpla şi înainte. Sigur, sînt unele domenii care au căzut mai rău ca altele (cum ar fi chiar presa) şi unde oamenii au rămas complet expuşi în faţa abuzurilor, pentru că e greu să faci faţă şantajului „sînt 20 care abia aşteaptă să-ţi ia locul”. Aşa că, de exemplu, marea majoritate a ziariştilor puşi să scrie hectare de pagini şi să stea pînă noaptea tîrziu nu mai au nici o bază de pe care să poată protesta.

Totuşi, la nivel fundamental problemele de acum sînt aceleaşi cu cele dinaintea crizei şi, cu siguranţă, cu cele de după criză. Criza nu poate fi o justificare pentru a li se cere angajaţilor să lucreze mai mult din solidaritate cu compania. Avem tendinţa, din cauza mitizării concurenţei şi competitivităţii, să credem că afacerile sînt o chestie foarte delicată şi că e nevoie de multă inteligenţă, talent şi creativitate ca ele să fie profitabile sau chiar numai să supravieţuiască.

Nu e aşa. Sînt nenumărate firme care funcţionează foarte bine în condiţii de neglijenţă, slabă administrare şi organizare şi lipsă completă de talent, inventivitate etc., şi care nici măcar nu fac afaceri cu statul. Aşa că nu e deloc evident de ce eficientizarea ar trebui făcută pe seama angajaţilor. În plus, orice firmă are perioade de profitabilitate foarte diferite, din multiple cauze. Orice firmă serioasă e pregătită pentru perioade de pierdere, iar criza economică globală poate fi asimilată acestor perioade care oricum intervin regulat din alte motive. Aşa cum profiturile foarte mari din perioadele bune nu se regăsesc decît în mică măsură sau deloc în veniturile angajaţilor, la fel, pierderile din perioadele proaste nu ar trebui să se regăsească decît în mică măsură sau deloc în condiţiile lor de muncă.

Evident că, din păcate, nu există soluţii prea bune pentru asta şi probabil că nici nu vor exista ceva timp de acum înainte. În condiţiile în care sindicatele cu adevărat funcţionale rămîn o mare excepţie, practic singura soluţie viabilă rămîne tribunalul. Dar e, evident, o soluţie foarte costisitoare la nivel individual şi foarte contraintuitivă, încă, în climatul social şi cultural de acum. Piaţa muncii de acum creează, într-adevăr, condiţii excelente pentru abuzuri (cum se vede şi din seria de interviuri cu angajaţi din seria „Noua iobăgie” pe care le-am publicat pe CriticAtac), dar, cum spuneam, acestea există întotdeauna, indiferent de condiţii. Singura soluţie, acum şi în viitor, e exploatarea cît mai organizată posibil a reglementărilor şi ameliorarea acestora printr-un efort comun. (de Ciprian Şiulea, publicist, membru al echipei Critic Atac)

 

În loc de încheiere, am ales concluzia lui Florin Poenaru: „Oricum ar fi, ziua de 8 ore de muncă (cu tot eşafodajul din spatele său), este şi va fi de domeniul trecutului, precum cărbunii sau linia de asamblare fordistă”.


8 comentarii

  1. excelent articol. desi eu, pus in fata perspectivei dizolvarii jobului meu actual, sunt din ce in ce mai tentat ca decat sa ma umilesc in cautari pe bestjobs.ro si pentru 200 – 300 euro lunar, sa imi iau un echipament outdoor bun si sa intruchipez unul dintre noii salbatici, cei despre care tot pe totb.ro am citit.

  2. Noii salbatici sau reintoarcerea la pamant si mama natura. Chiar sa traiesti ca salbatic dupa ce au avut grija altii sa te “educe” parca nu se face, internetul a devenit mai mult sau mai putin indispensabil.
    Decat platit cu 200-300 E lunar si care de cele mai multe ori reprezinta valoarea unei chirii mai bine “palmas” dar e “eco” si foarte sanatos, fara prostiile ce ni se vand zilnic la tv sau in magazine. Se poate trai si fara ele, n-a murit nimeni fara, din cate stiu.

  3. sa inteleg ca nu stiti despre The Venus Project ? unde va explica cat de “sclavi” suntem banilor si monopolului deja creat…The Venus Project (repet)

  4. ion din balon on

    E ciudat cum chiar domnul Florin Poenaru, care acum cativa ani, revenit pe plaiurile mioritice dupa ce banii lui Soros la Budapesta au suferit un scurtcircuit temporar, vorbeste despre programul de 8 ore. Asta in conditiile in care recunostea deschis ca nu a muncit o sigura zi in viata lui, ci doar a produs dosare pentru tot felul de burse si ca nu stie sa faca nimic practic si ca nu l-ar angaja nimeni, mai ales pe criza care tocmai incepuse atunci si care ii diminuase bursa si ii crescuse chiria la Budapesta.
    E cel putin ciudat sa vorbeasca despre programul de 8 ore atat de categoric, dar se stie, hartia si ,mai nou, internetul, suporta orice.

  5. Pingback: A nyolc órás munkanap a múlté? » Think Outside The Box

  6. Pingback: Thomas Edison ne-a făcut grași | TOTB.ro - Think Outside the Box

  7. Let states collapse, minimum wage and social benefits disappear! Capitalism has nothing to do with statism. Socialism, on the other hand, has very much. Let everybody earn as much as they deserve.

Reply To Per aspera ad astra Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger