Mai aproape de natură, la țară sau de confort, la oraș?

A ne muta sau nu la țară – asta pare să fie întrebarea pentru tot mai mulţi orăşeni sătui de ritmurile străzilor agitate, stres şi tot ceea ce aduc aglomerările urbane. Viața la ţară are, e drept, o aură în care încap un stil de trai mai sănătos, cu hrană care, la oraş, se vinde pe bani mulţi în numele unei diete bio, cu aer fără noxe, cu un ritm mai firesc şi lipsit de nevoile artificiale create de viaţa la oraş.

 

Pe de altă parte, înseamnă muncă serioasă, înseamnă un alt fel de relații sociale, o piață de muncă deloc ofertantă pentru un orășean obișnuit cu diversitatea – mulți dintre acești factori pot fi invocați pentru explicarea exodurilor masive din lumea rurală spre marile capitale sau măcar spre orașele ma prospere din apropiere. În același timp, pe măsură ce mulți țărani dau viața învățată de generații pe confortul orașelor, din ce în ce mai mulți urbani dau la schimb aceste ”condiții” pentru o alternativă ce pare să capete proporții și să anunțe, poate, cât de curând, o schimbare radicală a ceea ce înseamnă viața la țară.

[coloana]

Viaţa la ţară: măsura lucrurilor pe care le faci tu însuţi

de Camelia Jula, editor TOTB, autoare a serialului Iarna pe uliţă

 

M-am mutat la ţară (ca mod de viaţă, cel puţin pentru o vreme, nu ca şi vacanţă) din mai multe motive, dar unul dintre ele (important, pentru mine) a fost că nu mai găseam sens vieţii în oraş. Un oraş e un oraş, peste tot la fel, fie el şi capitală de stat, cu multe lucruri de făcut în fiecare weekend sau în fiecare seară. Dar, oriunde te uiţi, betonul e beton, maşinile, tramvaiul, sirenele salvărilor, pompierilor, poliţiei, aglomeraţia … le ştiţi prea bine. Da, este mai comod să stai la oraş, am simţit acest lucru timp de foarte mulţi ani (din care 15 trăiţi în Cluj-Napoca şi Bucureşti). Însă, în atâta comoditate, am pierdut, cumva, valoarea lucrurilor simple şi necesare.

Recunosc că, dacă nu aş fi avut o slujbă care să îmi permită acum această schimbare de tipar, probabil ar fi trebuit să mă angajez ca bibliotecară la bibliotecă din comună (nu că asta ar fi fost rău; dar este necesar să precizez că am situaţie oarecum privilegiată, ce nu îmi cere să fiu 8-10 ore pe zi într-un birou – am lucrat şi într-un astfel de sistem şi am ajuns, într-un final, să îmi dau seama că nu obţineam nimic, decât nervi, frustrări şi mici pseudo-victorii care a doua zi nu mai contau). Aşa că, de aproape o lună, reînvăţ cum este să trăieşti în mijlocul naturii şi încerc să uit de rutina betoanelor. Lecţia cea mai importantă a vieţii la ţară este că aici vezi cum şi cât contează lucrurile făcute cu mâna ta. Valoarea a ceea ce ştii sau înveţi să faci este palpabilă. Dacă ai pus bine roşiile, dacă le îngrijeşti şi le uzi, pofta cu care le vei mânca, atunci când sunt coapte, va fi înzecită. Iar gustul lor, real, nu sintetic.

Dacă vrei căldură, ai nevoie de lemne, care apoi trebuie tăiate, stivuite, aduse zilnic în casă, iar focul trebuie întreţinut, nimic nu vine de la sine pe ţevi, dintr-o centrală oarecare. Dacă vrei o baie caldă, trebuie să îţi faci din vreme căldură în baie. Dacă vrei pătrunjel proaspăt iarna, faci o mică seră. În fiecare clipă ai ceva de făcut, că e vorba de ordine prin cămară sau de pregătiri pentru masă ori în grădină. Televizorul nu te mai atrage, pentru că spectacolul naturii este mult mai interesant – plus că e pe viu. Sâmbătă noaptea, spre exemplu, pe la 1 şi jumătate, fratele meu m-a scos din casă pentru a-mi arăta o lună aproape plină, cu un halou imens în jurul ei, la mare distanţă, un eveniment celest deseori interpretat în lumea rurală drept prevestitor de secetă. Lumina de la lună şi haloul ei era atât de intensă, încât, deşi era noapte, afară părea a fi 8 dimineaţa. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, dar m-aş trezi în fiecare noapte pentru un astfel de spectacol.

Viaţa la ţară nu trebuie să însemne izolare, pustinicie. Nu este obligatoriu să te muţi la sute de kilometri distanţă de un oraş mare ca să beneficiezi de avantajele unei gospodării proprii. Dar cred că este o experienţă care îţi arată adevărata ta măsură: ce poţi să creezi cu mâinile tale are altă valoare. De multe ori, aşa (re)descoperi ce eşti în stare să faci. Nu este mai simplu să trăieşti la ţară, dar este o provocare mai frumoasă decât viaţa la oraş. Nu este mai comod la ţară, dar satisfacţiile sunt mai mari. Iar câştigurile se simt în aspectele care contează: sănătatea (fizică şi psihică), pofta de mâncare, somnul, metabolismul, rezistenţa organismului, pofta de viaţă, zâmbetul de pe faţă, reapropierea de natură în mod direct, nu prin documentare tv. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu dorinţa de a vedea cum arată cerul în noua zi, ce păsări mai vin prin curte, aştept ca un copil să dea primăvara şi să pornesc la căutat de flori prin pădure ori să fotografiez iepuri şi căprioare.

Dincolo de planul sentimental, trecând în partea pragmatică: costurile vieţii se reduc semnificativ, la peste jumătate faţă de viaţa la oraş. Mâncarea e sănătoasă datorită sursei ei, nu pentru că aşa spune vreo campanie de marketing. Ce nu produci singur, poţi oricând cumpăra de la cineva care produce în zonă. Rămân anumite lucruri pe care oricum le poţi lua din cel mai apropiat supermarket, dacă vrei (acum există unul în fiecare localitate mai răsărită), dar, per ansamblu, a trăi la ţară te costă mai puţin decât la oraş. Cât despre partea cu distracţia şi evenimentele – este suficient ca o dată pe lună, spre exemplu, să pleci pentru câteva zile în orice oraş doreşti. Faci „plinul” (le vei gusta şi cu mai mult interes) şi revii la liniştea de la poalele pădurii. Pentru mine, cel puţin, asta ar funcţiona pe termen lung. După ce am gustat şi luminile oraşului, cu oportunităţile profesionale şi sociale specifice, am descoperit că universul rural este mai lipsit de ipocrizia şi interesul care însoţesc, inevitabil, viaţa urbană. Aici, ziua-bună se dă din suflet, nu din obligaţie.

[coloana]

Prea multă liniște la coada vacii

de Răzvan Toma, student la automatică

 

De la o vreme, aud din ce în ce mai mulți oameni spunând, cu suspine și priviri visătoare ”Doamne, ce m-aș mai muta la țară…”. Publicitari sătui să facă superstaruri din margarină, artiști boemi, care de cele mai multe ori n-au prea călcat strâmb în afara orașelor decât în cine știe ce tabere de creație sau vacanțe hippioate, ONG-iști care cred că vor schimba lumea trăind ”eco” în cine știe ce colț uitat de lume, iar lista o puteți, cu siguranță, continua voi, după caz și cunoștințe. Acest ”la țară” pare însă să fie mai degrabă o proiecție a unor minți romantice, desenată în culori și impresii pășuniste, departe de starea de fapt pe care o putem verifica oprindu-ne în cam orice sat, cătun sau comună autohtonă. Dacă migrația asta imaginară sau chiar pusă în practică – deși în majoritatea cazurilor e o utopie pur retorică, alimentată de frustrările generate din belșug odată cu gazele de eșapament de către urbele țării – mizează pe paradisul pierdut al naturii, sunt convins că, puși în fața faptelor împlinite, cei mai mulți dintre acești țărani aspiranți ar da bir cu fugiții.

Mediul rural din România este, după cum bine știm, adesea foarte aproape de ce am numi ”troglodit”. Dacă există apă și curent, atunci drumurile sunt cu siguranță proaste, iar pe vreme neprielnică, nu i-aș vedea pe urbani lăsându-și Converșii pe galoși. Dacă primarul s-a ocupat de toate, atunci cu siguranță componenta socială a vieții la țară arată prea bine că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Majoritatea locuitorilor din sate funcționează, după cum e și firesc, după niște legi străine prințipurilor de intimitate, discreție, democrație pe care cei mai mulți dintre orășenii boemi le prețuiesc. Țăranii sunt băgăcioși și asta e legea după care funcționează, alimentând natural cea mai eficientă ”agenție de știri” locale: gura satului. Desigur, pentru oameni obișnuiți să iasă la bere prin cine știe ce baruri sau terase, la șuete interminabile, un tur la birtul sătesc te poate face să-ți schimbi părerea despre acest obicei. Să nu uităm, nu-i așa, nici, componenta pe care am putea-o numi sexistă a acestei lumi aparte: femeia ”emancipată”, obișnuită cu relaxarea orașului, n-ar putea ieși prea relaxată duminica la o cafea în bodega comunală, decât dacă ar reuși să stârnească vreo revoluție locală și să se-nconjoare de o cohortă de mămăi care au dat pas la slujba religioasă.

Lăsând la o parte componenta umană, deși nu e deloc neglijabilă – după părerea mea, e unul dintre principalele impedimente pentru care n-aș da în ruptul capului viața la oraș pentru cea la țară -, intervine o altă problemă-cheie: munca. Apoi, munca la țară e fundamental diferită de munca orășeanului obișnuit să dea nu cu sapa, ci cu tastatura. Întreținerea ogrăzii, a grădinii, sau chiar chestii mai simple, cum ar fi asigurarea hranei sau aranjarea focului, scosul apei din fântână, toate acestea au mari șanse să-l trezească pe orășeanul visător la realitate prin simplele eforturi pe care le presupun. Viața la țară este, cu tot parfumul clișeistic, grea. Nu degeaba dau toți țăranii bir cu fugiții spre marile orașe sau își abandonează ocupațiile tradiționale. Pentru că e vorba de sudoare, nene. Poate că n-are rost să menționez, însă dacă n-ai un job mobil, care să-ți permită să câștigi bani de la distanță, adio șanse de angajare în mediul rural, unde bătaia pe locuri de muncă e mare, iar profesorii de sport ajung să predea și fizică sau geografie, doar ca să-și facă norma și banul.

Pentru unul ca mine, cu o viață destul de activă, viața la țară mai e și al dracului de plictisitoare. După o lună, două, când ai epuizat cam tot farmecul vechilor ocupații, al apropierii de natură, după ce ai inspirat tot aerul proaspăt și ai băut tot laptele cu caimac fără E-uri, îți cam vine să-ți iei lumea-n cap. Nu mai încape vorbă că n-aș concepe viață la țară fără Internet, dar chiar și legat fiind de lume prin conexiunea ta virtuală, tot ajungi să-ți reduci fluxul de idei, să te uiți în gol și să devii, de regulă, un tip destul de simplu. Absența stimulilor exteriori, a schimbului real de informații, a ciocnirii de opinii, pot dăuna grav tonusului mental. Dacă ești obișnuit cu rimtul orașului, cu scurtăturile lui, care te ajută să-ți faci viața mai ușoară, cu bucuria împărțirii spațiului public, cu răsfățuri urbane, mutarea la sat coincide cu o suspendare a acestor funcții.

Nu mă-ndoiesc că pentru spirite mai ”zen” pajiștea e oricând preferabilă unei nebunii semaforizate și claxonante, însă în ceea ce mă privește mă declar orășean înrăit. Îmi place diversitatea, apreciez eforturile înaintașilor mei de a construi un oarecare confort în așezările urbane, îmi plac băile calde și dese, mâncarea variată, îmi plac cinematografele și locurile de pierzanie, unde o discuție poate valora mia mult decât redobândirea legăturii pierdute cu ugerul arhetipal. Și încă ceva, îmi plac butoanele. 🙂

[coloana]