Lupta continuă în stradă. Despre oameni care ne schimbă, pentru că ei cred

0

“Lupta continuă în stradă” este un titlu care le aparţine, de fapt, oamenilor care fac lucrurile să se întâmple. Oamenilor care se conectează în toate felurile posibile cu o cauză (sau chiar mai multe), în care cred pur şi simplu, fără motivaţii ascunse. Activi online, dar prezenţi şi în stradă, oamenii de acest fel sunt cei care mişcă roţile înţepenite ale conştiinţelor adormite sau indiferente. Sunt puternici şi în mediul virtual, şi în lumea reală. Pot lupta cu toate armele puse la dispoziţie de internet, dar pot fi inventivi şi când vine vorba de un protest pe viu, de o acţiune care să atragă privirea străzii. Nu se ascund, numele lor sunt la liber pe grupuri din social media sau pe alte medii virtuale. Ştiu mereu ce se întâmplă în legătură cu cauza asumată şi viteza lor de reacţie scutură inclusiv autorităţile din amorţeala lipsei de civism cu care erau obişnuite.

 

 

de Camelia Jula

 

Pentru mulţi dintre noi, activismul se rezumă la a semna petiţii online sau a disemina informaţie. Este un început, dar nu este de ajuns. Mediul virtual a ajutat revoluţii în prezentul imediat, dar lupta reală pentru facerea acelor revoluţii s-a dat în stradă, pe viu. Autorii Martha McCaughey şi Michael D. Ayers au definit activismul online ( în Cyberactivism: Online Activism in Theory and Practice) ca aflându-se „în mijlocul luptei dintre elita puterii şi public, unde elita doreşte control, iar publicul opune rezistenţă”. Teoriile din domeniul cyberactivismului au catalogat internetul drept un instrument folosit fie pentru creşterea notorietăţii unei cauze, fie ca sprijin pentru activităţi de lobby, fie ca şi canal adiţional de comunicare sau spaţiu de coordonare mai eficientă a unor acţiuni concrete. Totodată, internetul foloseşte drept sursă alternativă de informare, când alte canale sunt controlate de părţi interesate, ajută la crearea unei reţele ce poate fi ulterior folosită în acţiuni, în diseminare de informaţie, atrage opinia publică, oferă un raport timp – cost foarte bun şi, nu în ultimul rând, are rolul de a chema oamenii la acţiune offline.

Pentru Alan Rosenblatt, un „veteran” al cyberpoliticii (director asociat al departamentului de Online Advocacy din cadrul Centrului American pentru Progres şi fondator al Internet Advocacy Center, un think-tank virtual preocupat de analiza impactului tehnologiilor digitale asupra metodelor de propagandă şi lobby, asupra mijloacelor de comunicare în masă şi asupra politicii), rolul internetului în activismul de tip nou este clar: informează oamenii, activează oamenii şi organizează oamenii în comunităţi dedicate îndeplinirii unui scop. Iar social media, în acest context, este mediul cel mai propice pentru a conduce indivizii către conţinut de foarte bună calitate (informare directă, coerentă, context, conexiune în timp real cu alte acţiuni etc.). „Activiştii nu vor doar să facă, ei vor să facă parte dintr-o comunitate care aduce schimbarea”, remarca Rosenblatt. Şi comunităţi de acest tip avem, deja, din ce în ce mai multe – la o simplă privire pe Facebook, regăsim aici toate cauzele care nu şi-au prea găsit loc în presa clasică sau dezbaterea publică, instituţionalizată, din România, în ultima vreme (chiar ultimii ani): de la Roşia Montană la problema exploatării gazelor de şist, de la ACTA la chestiuni care privesc ecologia fiecărui oraş din ţară. Comunităţile acestea au reuşit să devină vizibile şi offline, până în punctul în care nu au mai putut fi ignorate nici de autorităţi, nici de media.

Statul a învăţat să se folosească de existenţa acestor comunităţi, acestor grupuri. Le urmăreşte pentru a afla unde are loc următorul protest, cine ce mai discută, care cum arată, pentru o eventuală „identificare la faţa locului”. Însă oamenilor nu le mai este frică de acest mod de a acţiona al statului. Cu ani în urmă, ajungând pe un forum al românilor plecaţi în străinătate (pe vremea când social media nu exista), am remarcat spaimele – sechele ale comunismului, transpuse în atenţia la ce spunem, protejarea identităţii reale şi amăgirea naivă că discuţiile ar fi protejate de spaţiul „sigur” al căsuţei poştale electronice. Acum, lucrurile s-au schimbat. Identităţile oamenilor sunt exprimate, convingerile, la fel, cu toată libertatea de opinie. Cu poftă de a se face auziţi, aş spune. Cu intenţia clară de a nu se lăsa călcaţi în picioare, de a nu lăsa cauza să fie înghiţită de uitare sau manipulată de autoritatea interesată. De a nu mai accepta rahat, pe româneşte spus. Şi aceşti oameni nu rămân în faţa unui ecran de unde nu i-ar ridica nimeni, ci vin în stradă, acolo unde confruntarea poate deveni violentă, acolo unde Constituţia poate fi încălcată şi unde drepturile unei persoane, în România lui 2012, pot să nu mai însemne nimic. Sunt oamenii care se preocupă să aducă mereu informaţiile necesare, proaspete, utile cauzei (exemplu: ştirea despre căderea acţiunilor companiei RMGC la bursa canadiană, după decizia Curţii de Apel Alba, respectiv, despre creşterea uşoară după declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu, a apărut în grupul Save Roşia Montană, alături de link-ul la care se putea urmări evoluţia bursei, abia apoi ajungând şi în presa românească); sunt oamenii care reacţionează imediat când se întâmplă ceva conex cauzei (exemplu: organizarea rapidă a celor mai recente proteste, declanşate de aceleaşi declaraţii ale preşedintelui ţării, în Cluj, Bucureşti, Timişoara); sunt oamenii care gândesc moduri inedite de acţiune, oamenii care fac acţiunea, care mobilizează pe alţii, iar apoi fug din confortul căminului lor în frigul sau ploaia de afară, pentru că ei cred. Şi prin asta ne schimbă pe toţi ceilalţi, puţin câte puţin.

 

Creativitatea, o “armă” greu de combătut

 

Am pus câteva întrebări unor astfel de oameni, pe care îi văd activi zilnic în grupuri precum Save Roşia Montană (un exemplu devenit caz de studiu, în opinia mea, urmat, acum, de problema Chevron în România şi exploatarea gazelor de şist; sau Bucureştiul este eco sau altele, în acelaşi ton) şi, din răspunsurile lor, am aflat un lucru teribil de frumos: le pasă de ţara în care trăiesc. Câţi dintre noi mai pot spune, cu adevărat, aşa ceva? Îi las pe ei (pe câţiva dintre cei mulţi) să vă pună pe gânduri prin ceea ce spun. Azi, Mihnea Blidariu (Cluj) şi Claudia Apostol (Bucureşti) – prezenţi în Save Roşia Montană, mai cu seamă (dar nu numai aici).

 

Ce anume te motivează (personal) pentru a te implica, atât online, cât şi direct, în mişcări dedicate unor cauze (cu miză foarte mare, mai ales)?

Mihnea Blidariu: Motivaţia e simplă: îmi pasă! Îmi pasă de România, de români, de viaţa mea, de prezent şi de viitor, dar şi de modul în care înţelegem să ne respectăm trecutul şi să învăţăm din greşelile lui. Sunt conştient că deciziile politice ne afectează în mod direct şi nu privesc lumea politică drept ceva paralel cu lumea noastră, a cetăţenilor. Dimpotrivă, cred că cetăţenii trebuie să facă un efort comun, să-şi regăsească solidaritatea şi să acţioneze împreună pentru influenţarea deciziilor politice.

Claudia Apostol: Auzim zilnic zeci de clişee în jur, multora le cădem pradă, le lăsăm să ne modeleze fără măcar să realizăm. Unul dintre cele mai periculoase este acela că noi nu putem face nimic, că totul e vândut, decis, amanetat, iar ceea ce aş putea face eu, individual, este insignifiant. Ca parte în campania „Salvaţi Roşia Montană”, aud asta zilnic – mulţi ne bat pe umăr părinteşte, aproape ne compătimesc pentru energia şi timpul pe care cred ei că ni le irosim pentru o cauză de mult pierdută şi ne asigură că zarurile sunt aruncate. De câte ori am ocazia, le repet că lupta pentru apărarea Roşiei Montane a început undeva acum 15 ani şi astfel de lozinci erau prezente şi atunci, iar, dacă cei care au demarat această luptă ar fi plecat urechea la aceste clişee, azi la Roşia Montană am fi avut un mare lac de cianuri şi patru cratere în loc de munţi, istorie şi patrimoniu. Asta mă motivează – o mentalitate defectă şi contagioasă care trebuie corectată.

 

Cum reuşeşti să fii mereu prezent/ă online şi, în egală măsură, să urmăreşti ce se întâmplă în media şi pe scena politică ori economică în legătură cu cauza / cauzele în care eşti implicat/ă?

Mihnea Blidariu: Nu e aşa de greu! Sunt muzician, deci, în principiu, am destul timp liber. Plus că, de cele mai multe ori, urmărind ce se întâmplă în mediul politic şi economic, ştiu, laolaltă cu ceilalţi oameni implicaţi în campanie, ce acţiuni să facem, când şi unde. Iar prezenţa în mediul online e absolut necesară, deoarece aici se creează legăturile între grupuri (de exemplu, în cazul gazelor de şist, tinerii comunică aproape exclusiv în online…, deocamdată) şi aici există informaţia alternativă care, de multe ori, e mai curată şi mai coerentă decât cea transmisă pe canalele oficiale.

Claudia Apostol: Nu reuşesc. Dar am marele noroc să fiu parte a unei campanii care a adus alături oameni din diferite medii, cu diferite specializări. Comunică unii cu alţii şi au încredere în expertiza fiecăruia. Ne sfătuim, luăm decizii împreună, ne punem în temă.
Revenind la prezenţa noastră online, ea este o necesitate. Presa scrisă, televiziunile, radioul, toate se află sub un embargo instituit de compania minieră (RMGC – n.r.) prin contracte de publicitate, aşa că internetul a rămas singurul mediu prin care putem ajunge la oameni, prin care îi putem mobiliza şi informa. În aceste campanii de informare şi mobilizare se implică, astfel, toţi susţinătorii Roşiei Montane, mesajul nu moare după o primă „difuzare”, el trece mai departe din om în om, iar acesta e, poate, unul dintre marile avantaje ale unei reţele de socializare în promovarea unei cauze. Este ceea ce banii companiei miniere nu vor putea cumpăra niciodată!

 

 

Activitatea grupului de pe Facebook, spre exemplu, pare cea a unei echipe foarte bine organizate – nu vă scapă nimic, tot ce se întâmplă şi se declară este postat, analizat, discutat, aveţi reacţii imediate; există o coordonare între voi, membrii unui grup, pentru asta sau pur şi simplu lucrurile merg de la sine?

Mihnea Blidariu: În cazul grupului mare Save Roşia Montană, lucrurile merg cam de la sine. Există, să ştii, şi mult balast – unii oameni pun informaţii care nu au legătură cu cauza şi nu o dată a trebuit să stau să fac curăţenie pe wall, eu sau alt admin. Principiul de bază e că informaţia TREBUIE să circule şi să se împrăştie cât mai mult. Grupul de Facebook poate fi motorul de pornire, apoi fiecare se străduieşte să ducă informaţia la cât mai mulţi. Dincolo de acest grup mare, există grupuri pe oraşe, mai mici, iar în acele grupuri oamenii se întâlnesc, discută şi analizează şi faţă în faţă.

Claudia Apostol: Dacă din exterior suntem astfel percepuţi, asta este minunat! Nu cred că am realizat până acum că, de fapt, da, lucrurile merg de la sine, oamenii sunt interesaţi în mod autentic şi ţin să ia parte în mod activ la discuţii, la campanii, la acţini, este o stare la care s-a ajuns în timp. Ceea ce ne adună, însă, nu este neapărat coordonarea (care nu lipseşte, însă), dar mai ales pasiunea şi dragostea pentru Roşia Montană. Roşia Montană a devenit ca o a doua casă, ca o familie, iar ce se întâmplă la Roşia Montană este ca o oglindă a societăţii, cu toate bunele şi relele, tocmai de aceea foarte multă lume rezonează cu această campanie.

 

Lupta începe online, dar continuă şi în stradă, însă, de multe ori, nu toţi cei care promit, virtual, că vor fi undeva, mai şi ajung acolo. De ce crezi că există această pasivitate când vine vorba de un act concret, real, de stradă, a celor care, online, sunt implicaţi, chiar vocali?

Mihnea Blidariu: E o chestiune de curaj, neîndoielnic. Dar nu numai: există persoane care muncesc, nu au timp să vină la proteste, au copii şi aşa mai departe. În afară de asta, protestul are o viaţă în sine: porneşte cu avânt, are un punct de climax, apoi se potoleşte. În urma protestelor din ianuarie-februarie, s-au coagulat noi grupuri, aş îndrăzni să spun că e vorba chiar de o nouă societate civila; oamenii s-au întâlnit, au dialogat în stradă şi aceste dialoguri s-au concretizat. Există acum multă iniţiativă, organizarea e mai bună şi asta constituie un exemplu şi pentru alţii. Cei care azi dau numai like, mâine citesc câteva articole, poimâine merg la o dezbatere şi e foarte posibil să-i găsim în stradă săptămâna viitoare.

Claudia Apostol: Eu nu văd neapărat lucrurile în termenii aceştia. Fiecare dintre noi se implică în măsura în care o poate face. Am avut ocazia să întâlnesc oameni, în campania de strângere de semnături, care aveau posibilităţi extrem de reduse ca timp sau mobilitate – studenţi, părinţi, pensionari, chiar oameni cu diferite dizabilităţi, care s-au oferit să se implice activ. A fost o lecţie foarte importantă pentru mine, care mă face să apreciez fiecare gest de sprijin pe care îl face cineva, chiar dacă acesta înseamnă doar un „join” sau „share” pe Facebook. În definitiv, ne ajută să promovăm un mesaj şi dacă cel care a făcut acest gest nu ni se va putea alătura în stradă, poate un cunoscut de-al său o va face. Oricum, implicarea societăţii civile în general în această problemă, a Roşiei Montane, dar şi în altele similare, pe mine, cel puţin, mă copleşeşte şi îmi dă speranţă.

 

Un grup virtual care creşte constant: Save Roşia Montană

 

Dacă nu existau Facebook, Twitter sau alte astfel de reţele, cum crezi că ar fi decurs lupta pentru asemenea cauze în prezent? Cât de mult ajută mediul virtual o cauză?

Mihnea Blidariu: Este esenţiala existenţa internetului, în aceste cazuri. O reacţie rapidă la declaraţiile politice ar fi fost imposibilă fără Facebook, Twitter şi celelalte (vezi, de exemplu, ultimul marş spre Cotroceni, rezultat al presiunilor făcute de Băsescu la investirea domnului Korodi la Mediu). Şi acest lucru serveşte nu doar la organizarea internă, ci şi la găsirea de sprijin şi suport moral în afara ţării. Campania „Salvaţi Roşia Montană” se află în legătură cu campanii similare din Grecia, Bulgaria şi Turcia.

Claudia Apostol: Lupta nu a început online. Iniţial, Alburnus Maior – grupul de rezistenţă din Roşia Montană, nucleul campaniei „Salvaţi Roşia Montană” – comunica prin poştaşul satului. În 2002, când Alburnus Maior nu avea internet, a determinat Banca Mondială să se retragă din investiţia în minerit la Roşia Montană folosind ca mijloace de informare ziarul şi, pentru comunicare, telefonul. Apoi, din 2002, ani de zile campania a comunicat printr-o conexiune dial-up care funcţiona ca împinsă la manivelă. Ştiu de la colegii mei veterani din campanie ca dura 2 ore să trimită un e-mail, iar întreţinerea site-ului rosiamontana.org era o muncă teribilă. Să nu uităm că la Roşia Montană se organizează festivalul FânFest, care ajunge anul acesta la a şaptea ediţie. Ani buni a fost şi este, în continuare, o ocazie pentru localnici să îşi facă auzită vocea în mod direct, mesajul campaniei este transmis nemijlocit celor câteva mii de oameni care participă an de an la acest festival. Reţelele sociale sunt o noutate şi se pliază ca o mănuşă pe dinamica „Salvaţi Roşia Montană”, însă nu ne-am limitat niciodată la aceste forme de comunicare – ele ne ajută să informăm, să ne coordonăm de multe ori, să promovăm acţiuni şi evenimente.

 

Cum este trecerea din online în stradă, când vine vorba de susţinerea unei cauze? Cum a fost să te întâlneşti cu oameni pe care îi ştiai de pe Facebook şi care au venit la un protest, oameni pe care nu îi cunoşteai până la acel moment?

Mihnea Blidariu: Uneori e un şoc! La primul protest anti-ACTA, erau 25.000 de oameni „attending” la Cluj. Au venit 2.500. Bine, nu mă gândeam că or să vină chiar 25.000, dar mă gândeam că vin măcar un sfert, adica vreo 5.000. Dar, pe de altă parte, a fost foarte fain! În stradă se stabilesc, cu adevărat, legături puternice, acolo vezi cu cine ai afinităţi, felul în care oamenii reacţionează, cât de determinaţi sunt, ce experienţă au… Există oameni alături de care aş înfrunta oricând un cordon de jandarmi!

Claudia Apostol: Am cunoscut, într-adevăr, mulţi oameni în felul acesta, mulţi dintre ei au străbătut sute de kilometri pentru a se alătura unui protest în stradă, la Bucureşti, alţii îmi erau vecini, dar nu ştiam.

 

Relaţionezi, ulterior, cu oameni cunoscuţi prin intermediul cauzelor şi acţiunilor directe, dar pornite online (în sensul unei interacţiuni care să nu rămână doar online)?

Mihnea Blidariu: Da, bineînţeles! Chiar acum, de 1 mai, o să cunosc la Vama Veche nişte oameni cu care am discutat despre gazele de şist doar pe Facebook.

Claudia Apostol: Da, după cum spuneam şi mai înainte.

 

Care consideri că ar trebui să fie principala caracteristică (pot fi şi mai multe) a unui activist prezent online, dar şi pe stradă?

Mihnea Blidariu: Cred că 3 caracteristici principale ar fi: curajul, răbdarea (Salvaţi Roşia Montană durează de 15 ani…) şi echilibrul interior. Experienţa vine în timp, dar dacă nu ai răbdare să înveţi din greşeli, să asculţi opiniile celorlalţi, n-ai rezolvat nimic. E greu să nu cazi în extreme şi, de multe ori, un gest extrem necugetat poate să dăuneze cauzei în sine; de aceea, echilibrul interior e vital. Şi, sincer, din când în când (nu prea des…), e bine şi să faci un pas în spate şi să arunci o privire de ansamblu: te ajută să menţii o atitudine obiectivă şi să identifici probleme interne, dacă există.

Claudia Apostol: Dacă e să privim înapoi, în trecut, remarcăm cum marile schimbări din istorie au fost generate nu neapărat din dorinţa unor politicieni de a schimba lucrurile în mai bine pentru oameni, ci pentru că nişte curajoşi au cerut acel „mai bine” în stradă. Cred că ceea ce caracterizează un activist acum, fie el din stradă sau de pe Facebook, este pasiunea şi perseverenţa, aşa cum i-au caracterizat şi pe cei care au produs marile schimbări din istoria umanităţii. Colegii mei mai „serioşi” îmi spun, însă, că în practică orice activist care se respectă trebuie să aibă la îndemână câteva unelte de acţiune directă, din care aş enumera: imaginaţie, hârtie, fax, pânză, vopsea, aparat foto, contactele unor jurişti. Acţiunile curajoase făcute la momentul potrivit pot amenda guverne, pot schimba mentalităţi şi, mai nou, pot provoca prăbuşiri spectaculoase la bursă. Sunt sigură că un om creativ poate face toate astea şi cu mâinile goale, dacă lucrurile pentru care luptă îl motivează suficient.

 

În stradă

 

Care ar fi dezamăgirile cele mai mari pe care le-ai avut, legat de cauzele în care te-ai implicat, atât când a fost vorba de online, cât şi când a fost vorba de acţiunea directă şi care ar fi momentele sau lucrurile preferate, care te-au bucurat (la fel, online, dar şi în acţiunea directă)?

Mihnea Blidariu: În mediul online, m-a dezamăgit extrem de tare existenţa manipulărilor de tip securisto-comunist. E foarte trist să fii numit bolşevic, eco-terorist, agent străin, pentru că îţi aperi ţara şi îţi pasă de semenii tăi. Şi e foarte trist să descoperi cum RMGC are zeci de postaci plătiţi care repetă, la nesfârşit, aceleaşi 5-6 textuleţe, postate drept comentarii. Şi cel mai trist e că postacii ăştia sunt oameni mai tineri ca mine…
În stradă, m-a dezamăgit atitudinea jandarmilor, mai ales a celor din Bucureşti. De altfel, sunt aproape singulari în felul lor de a acţiona: la Cluj n-am avut probleme de genul ăsta şi nici în alte oraşe n-am auzit să fie. Dar represiunea la care se dedau jandarmii bucureşteni este o ruşine pentru o societate care se pretinde democratică. Mai mult decât atât, acest stil de a acţiona va duce la o intensificare a urii faţă de autoritate, a tinerilor în special; după părerea mea, dacă lucrurile vor continua aşa, nu va mai trece mult până când patrulele de jandarmi vor ajunge să fie atacate, în cartiere, iar maşinile lor, incendiate.
Am o singură mare bucurie, indiferent că vorbim de online sau de stradă: revoluţia, mişcarea, revolta, cum vreţi să-i ziceţi, a început! Şi, oricât de inconstantă ar părea, oricât de lentă ori haotică, ea va continua şi va ajunge, în cele din urmă, să-şi împlinească destinul.

Claudia Apostol: Din nou sunt nevoită să discut mai ales despre campania „Salvaţi Roşia Montană”, pentru că de aceasta sunt mai apropiată. Aş vrea să punctez, totuşi, că nu văd „implicarea online” ca fiind diferită de cea directă, o văd în completarea acţiunilor directe, efective. Ea este o necesitate tocmai în contextul în care alte căi ne sunt nu doar interzise (presă, televiziuni), dar sunt şi complet viciate prin prezenţa reclamelor la compania minieră. Ajung, astfel, la marea dezamăgire – legată tocmai de un mediu care ar trebui să vegheze la libera exprimare şi să încurajeze şi să construiască societatea civilă: presa.
Însă asta ne-a îndârjit, ne-a făcut mai creativi şi am ajuns să exploatăm într-un mod ingenios mediul care ne-a primit cu braţele deschise – am combătut online şi în stradă cu resurse zero ceea ce firma minieră plăteşte prin publicitate şi PR cu zeci de milioane de euro. Roşia Montană a adunat mai mulţi susţinători activi, motivaţi, autentici decât poate obliga şi şantaja vreodată compania în rândul propriilor angajaţi sau în rândul politicienilor amanetaţi în campanie electorală. Sunt convinsă că Roşia Montană va rămâne liberă!

 

Surse foto: campanie MindBomb – Acţiunea Minciuna de Aur Ucide, grupul Save Roşia Montană, grupul Roşia Montană în UNESCO World Heritage


Leave A Reply