Locuiesc între Victoria Socialismului şi Timpuri Noi

4

Zona pe care o descriu nu are un nume consacrat şi nu-i uşor să trăieşti aşa. Mă uit la alţi oameni când vorbesc detaşat despre zona în care locuiesc, aruncând câte un nume concret şi intimidant ca Berceni, Pantelimon, Ozana şi mă simt deja un pic străin de ei. Le răspund că “Stau la o staţie de Unirii, pe la Biblioteca Naţională, deasupra pasajului Mărăşeşti, la o staţie de Unirii înspre Alba Iulia” şi parcă încep să simt deja, difuz, iluzia eului.

 

DSCF6407

 

de Octav Puric

 

Mă gândeam, mai ales când eram mai mic, că ăştia cu cartiere au ceva în plus, parcă le-a fost cumva aranjată personalitatea cu o bază implacabilă la care se vor putea raporta oricând. Eu mă simt ca un pendul, atârnând vag de Unirii, mă definesc printr-un raport şi nu am posibilitatea să arunc ca pe un blazon medieval un nume din ăla greu ca un bolovan, ca să mă tonifiez şi eu: “Sunt din Berceni, frate”. Nu mai zic că nu dispun nici de bagajul mitologic indispensabil cartierelor default, nu am cu ce să răspund la “Coaie, l-au găsit pe Rocky cu ficatu’ scos pe Răţărie!”. Aici la mine nici măcar nu se prea moare.

Cartierele  astea cu nume au ceva în comun, un lucru care pentru mine este halucinant şi nostagic. Blocurile cartierelor sunt uriaşe dormitoare infinite, care se răspândesc fractalic. Străduţele dintre ele ajung să se deosebească pentru ochii unui străin mai mult prin culoarea Loganurilor şi a Renault-urilor parcate în faţa grădinilor baricadate de lângă blocuri. Cu cât avansezi în labirintul lor, cu atât e mai puternică impresia imersiunii într-un inconştient. Blocurile şi străzile, repetându-se aproape simetric, au efectul unui ritm, care te plesneşte dintr-odată cu sentimentul îndepărtării absolute faţă de fluxul vieţii, ca şi cum ai fi pierdut în stomacul după-amiezii ăleia pentru totdeauna. Aceşti coconi nesfârşiţi sunt conectaţi invariabil la o arteră mai mare, probabil o intersecţie, în care tronează o piaţă sau un centru comercial pe care toţi îl ştiu şi cu ajutorul căruia îşi planifică sau indică rutele. Acolo vin oamenii să mănânce shaorme, să cumpere, să facă combinaţii, acolo miroase vara a beton încins, transpiraţie şi suc de pepene vărsat pe asfalt. Vezi cocalari energizaţi, pensionari super lenţi cu plase de medicamente şi ochelari de soare, şi băieţi la 30+  cu soţie, trening şi adidaşi încărcându-şi Renault-ul cu pături pentru picnic. În tot timpul ăsta, se moare şi se naşte în cel mai firesc şi banal mod.

 

DSCF6412

 

Toate astea nu au nici o legătură cu non-zona unde locuiesc eu. Aici blocurile sunt rare, solide şi noi, nu se repetă în pattern-uri de covor şi fiecare are străduţa lui cu propriile curbe şi părculeţe. Ai impresia că, de fapt, toată zona este un mare pit stop pentru ăia care întreţin centrul. Dacă te manevrezi atent, cam pe fiecare stradă din spatele blocului poţi să vezi o arteră principală a Bucureştiului, fie cea care dă spre Timpuri noi – Tineretului, fie cea spre Albă Iulia – Unirii. Nu există centre comerciale, intersecţii cu renume, aglomeraţie şi combinaţii. Aici sunt doar câteva magazine non-stop moderne, care aspiră la franciză şi în care poţi să găseşti bere de ghimbir sau bere nefiltrată şi apă plată la 12 lei. Până şi boom-ul recent de afaceri turceşti, care a împânzit bulevardul de la fostul Connex spre Timpuri Noi cu restaurante, nu ajunge decât pe ocolite şi parcă reticent la shaorma. Cea mai ieftină e 12 lei, ca  pe Lipscani, în rest vând dulciuri şi mâncăruri greu de pronunţat. Singura alimentară old-school care a supravieţuit e fix în spatele blocului meu. E o afacere de familie care a rezistat doar din cauză că proprietarii sunt vecinii clienţilor şi folosesc “caietul”. Oamenii vin şi mai stau la taclale cu vânzătoarea hiperactivă şi binedispusă. Soţul ei se auto-sugestionează constant cât timp ordonează legumele, cu devize despre muncă şi legătura ei implacabilă cu destinul omului. Cu aceeaşi lipsă de atenţie, face remarci amuzate la adresa nevesti-sii, cu mine de faţă, de obicei, că mă ştie: ”Cu cine să te înşel eu pe tine? Că gata, peste patruzeci, femeia … Dacă e să te înşel, te înşel cu cea mai bună prietenă a ta, aşa-i? Aşa îţi fac, mă jur,” i-a zis odată, pe un ton amuzat, aşa, de glumă. Ea tace şi nu-l priveşte, ci se uită la mine cu un zâmbet din spatele căruia radiază o confuzie puternică, eu mă fac că nu aud şi îi cer câte ceva.

 

alimentaraoldschool

 

Singura urmă vagă a cartierelor este întreţinută tragic de foştii băieţaşi. Ăştia au avut destinul cel mai trist. Părinţii lor, muncitori, au ajuns prin nu ştiu ce accident să locuiască aici, iar zilele lor de înflorire naturală s-au stins odată ce au trecut de 20 de ani. Şmecheria care le venea natural s-a diluat repede, că nu erau destul de mulţi, aşa că s-au împrietenit rapid şi, de aici, stagnarea. Acum, ăia mai finuţi, cu cercei cu „diamant” şi ecusoane pe care nu scrie Aspirină sau Karate, ci Marius şi Iulian, manevrează magazinele non-stop de la casa de marcat. Restul lucrează la aprovizionare, cară baxuri. Se întâlnesc cam în fiecare seară în faţa blocului unuia dintre ei şi stau acolo, bagă seminţe şi bere şi vorbesc încet, să nu deranjeze. Sunt cam trişti, l-am auzit pe unu’ odată că se plângea de spate. De când am crescut şi cumva în imaginarul lor am căpătat alt statut, nu mai sunt pradă naturală şi nu mă mai bagă în seamă decât ocazional, cu un salut pe care înainte nu se punea problema să-l primesc. Ca să ajung la magazine, trebuie mereu să trec printr-un gang îngust, ca o strâmtoare, fix unde au ei locul de întâlnire. Am surprins de mai multe ori, în indiferenţa cu care mă tratează, o privire fulgerătoare, uşor maliţioasă, care vede fix pe lângă statutul meu de adult, arătându-mi că ştiu că încă sunt acolo, în spate, numa’ bun de capace, dar asta durează doar o secundă şi după aia gata, ne vedem de viaţă. Restul oamenilor, prea grăbiţi cu munca lor, nu i-au băgat în seamă şi nepăsarea asta le-a oarecum distrus spiritul, i-a făcut să se conformeze, să renunţe la combinaţii şi să-şi ia rolul care li se cuvine în lumea reală, aia cu bani şi educaţie.

 

DSCF6501

 

Pe aici nu vezi pensionari crocanţi cu ochelari de soare, femeile cu pechinez şi păr roşu-sârmos sunt o excepţie, iar ţigani doar în faţa Tribunalului şi pe bulevardul Mărăşeşti, după pasaj, unde nu prea s-a demolat pe vremea comunismului. Cum majoritatea celor care au locuinţa aici sunt băgaţi undeva printr-o corporaţie sau au firma lor proprie, au maşini scumpe şi nu stau la taclale seara în faţa blocului. Singurele locuri de socializare inter-riverană sunt părculeţul de câini în care auzi femei serioase sfătuindu-se reciproc cu haiku-uri din Cezar Milan şi părculeţul de copii, unde mamele binedispuse îşi obligă copiii să se joace între ei. Când se lasă seara şi copiii intră în casă, vin hip-hoperii adolescenţi de bani gata şi fumează iarbă în căsuţele de plastic, unde încearcă să facă rime.

Odată, când aveam vreo 12 ani şi m-a trimis maică-mea să iau lumină de Paşte, Gianny, un ţigan scund şi pătrat, cu ochii permanent roşii, şi Bughi, un lungan cu ochi exoftalmici, m-au acostat beţi în dreptul alimentarei din spatele casei. Bughi mi-a pus un obiect de metal la gât şi mi-a spus să-i dau toţi banii. Gianny m-a întrebat dacă ştiu cu ce obiect mă ameninţa Bughi. Nu a aşteptat să-i răspund, a presupus că nu ştiu şi mi-a zis: “Levier”. Nu ştiam ce e ăla un levier, dar am presupus că nu te joci cu aşa ceva şi mi-am negat impulsul de a rezista. Le-am dat 5 lei şi după aia, vreo trei săptămâni, nu am putut să dorm gândindu-mă cum i-aş fi bătut dacă aş fi ştiut cât de inofensiv era de fapt levierul lor. Mi l-au arătat după aia, era un obiect metalic  cam de 15 centimetri, fără vreo latură ascuţită. Acum mă salută mereu când ne mai întâlnim pe stradă şi nu cred că-şi mai amintesc faza. Cam asta este toată smardoiala de care am avut parte în cei 16 ani de când locuiesc aici.

 

DSCF6444

 

DSCF6454

 

Tot restul de pericol de cartier, împărţit democratic şi variat în alte zone, se concentrează la mine într-un mod complet dubios şi aparte, în “Central Park”-ul pe invers dintre BNU şi fosta clădire Connex. Acolo, pe o zonă cu vreo șase terenuri de fotbal, se întinde fundaţia unei clădiri gigantice care tot refuza să fie. S-au făcut vreo trei planuri cu ce ar putea să se facă, ori cea mai mare parcare din Europa, Catedrala Neamului sau cel mai mare centru de birouri din România. Nu s-a mişcat nici un deget, singura activitate e întreţinută de băieţaşii care vin să-şi filmeze videoclipurile hip-hop, că pereţii sunt plini de graffuri şi na, merge, şi de copii care fac vara baie în găurile cubice din bază, care se umplu de apă. Taximetriştii opresc şi ei regulat deasupra pasajului Mărăşeşti, pe partea cu wastelandu’, şi fac pipi. Un fel de simţ comun le dictează să se pişe în acelaşi loc, ştiu asta pentru că îi văd de la balcon şi aproape oricând te-ai uita, îl vezi pe unu’ parcat acolo, cu variaţiuni de câţiva metri faţă de cel de dinainte. Până acum vreo șapte ani, erau şi cinci macarale gigantice şi ruginite care survolau fundaţia. Când era furtună sau bătea vântul mai puternic, se mişcau lent. Odată cu mişcarea lor fantomatică, blocul de lângă mine, pe atunci în construcţie, se transforma într-un “flaut” sinistru, care scotea toată noapte sunete de Scelsi. Oamenii din zonă se refereau la sunet prin “vrăjitoarele”, sugestie care mă înfiora. Între timp, două dintre macarale au căzut, restul au dispărut pur şi simplu, iar flautul din a opta dimensiune s-a transformat într-un bloc gigantic cu cinci scări şi cinci portari care veghează să întreţină monotonia.

 

DSCF6401

 

Partea stângă a wasteland-ului este, complet contrastant, o mică junglă urbană, un fel de pădurea blestemată. Poţi să vezi de la balcon, prin desişul de oţetari şi alte buruieni, mici aşezări omeneşti populate de no-longer-homeleşi. Căbănuţele făcute din beţe şi cârpe, aşezate în formă de cerc cu deschidere spre centru, îţi dau impresia că te uiţi la un documentar despre efectele negative ale poluării asupra ultimelor triburi din America de Sud. În jurul acestor aşezări exotice şi efemere (căci primăria se ocupă să le dărâme din când în când), sunt inepuizabilele haite de câini care au intrat într-o simbioză lipsită de prejudecăţi cu no-longer-homeleşi şi care patrulează noaptea pe străzi, uşor confuzi dacă să considere şi strada parte din teritoriul lor. De aia parcă te latră mereu un pic nesigur, preventiv.

Staţia de autobuz dinspre Unirii înspre Alba Iulia se află fix la începutul zonei împădurite. Acolo, seara, dacă eşti atent şi ai un pic de noroc, poţi să vezi printre frunze unul sau chiar doi bărbaţi (am văzut maxim trei deodată) care se masturbează în picioare, uitându-se la tine. Dacă te văd că te uiţi, se super activează şi încep să se masturbeze frenetic. Eu m-am holbat odată la unu’ cât timp aşteptam autobuzul şi el, văzând asta, a început să-i dea super sălbatic. M-am urcat în autobuz şi, din mers, l-am observat întinzându-și gâtul, ca să menţină contactul vizual cu mine. Am empatizat cu el şi am simţit un uşor regret faţă de faptul că nu l-am aşteptat să termine. Câţi o să mai găsesască el care să se uite aşa? Va trebui să se mulţumească să ciguleasca priviri care observă, verifică, ignoră şi mai verifică o dată, totul foarte scurt şi nevrotic, pe când eu îi dădeam atenţia mea completă, neîntinată.

 

DSCF6450

DSCF6459

 

Wasteland-ul ăsta e un fel de pact cu diavolul. Toată zona din jur se dezvoltă repede, e în plină expansiune, dar parcă doar atâta timp cât nimeni nu construieşte ceva acolo. În afară de exotismul dubios pe care-l oferă wasteland-ul, zona este liniştită şi relativ curată. Are un ritm dinamic, neatent şi-ţi dă mereu impresia că nu poţi să-i vezi locuitorii adevăraţi, care se mişcă agitat între job-casă-vacanţe. Singurii constanţi sunt câţiva moşuleţi alcoolici care se adună la ghenă sa bea Neumarkt la butelcuţă şi sunt mereu în toane bune (în afara de beţivul cartierului, independent şi de-a dreptul orgasmic). În rest, ai senzaţia că deţii oarecum cartierul, străzile sunt goale şi luminoase, cu un aer de grădină japoneză. Eu am crescut aici şi am ramas cumva dependent de zona asta şi de ce-ţi oferă. Dacă ieşi în spate, ajungi într-un templu zen, protejat de zidurile înalte create de blocuri, în care poţi să te plimbi (circular, că e mică zona) până când simţi că te-ai iluminat. Dacă o iei prin faţă, în șapte minute ajungi în centru, pe care îl resimți ca pe o sală de distracţie conectată organic  la teritoriul tău, din cauza faptului că nu există repetiţii, întinderi moarte şi redundante. Noaptea se lasă o linişte densă pe străzile din spate, doar non-stopurile mai activează, împărţind calm şi constant role OCB şi bere tinerilor bine îmbrăcaţi care se echipează pentru after-party.

 

Citiți și:

Baicului. Un cartier modest și liniștit, fără trancane 

Drumul Taberei, cartierul evitat de prieteni 


4 comentarii

  1. Asa zici ca suntem? Hiphopperi de bani gata care incearca sa dea rime? :)) credeam ca ne sti mai bine de atat! Ai facut o descriere foarte la suflet, dar te inseli in unele privinte!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger