"Litera noastră". Singura revistă în alfabet Braille pentru nevăzătorii din România

Mihai Dima se ridică de la computer şi întinde mâna în aer, perpendicular faţă de braţul meu întins să-l salute. Poartă un pulover gri cu negru, de sub care iese un guler cenuşiu, şi ochelari de soare cu lentile negre, mate. Componente electronice şi grămezi de cărţi legate cu sfoară inundă redacţia cu iz socialist. Revista Litera noastră se mută într-un sediu nou, modern, tot în cadrul Aşezământului Vatra Luminoasă. Născut fără vedere, Mihai Dima conduce din 2006 revista, singura din ţară în alfabet Braille, cu subvenţie de la stat (pentru salarii şi aparatură) şi un abonament modic ce acoperă cheltuielile poştale.

de Ionuţ Dulămiţă. Fotografii de Tiberiu Cimpoeru (Litera noastră)

În tipografia Braille de sub vechea redacţie, aflată lângă Stadionul Naţional din Bucureşti, în cartierul Vatra Luminoasă, au rămas doar maşinăriile electromecanice folosite odinioară, la care se tipărea manual. Un om dicta şi altul imprima punctele ce formează literele pe două foi de metal, din zinc sau aluminiu, rând cu rând, punctele imprimate fiind calculate în aşa fel încât unul de pe foaia de sus să nu se suprapună cu altul de pe foaia de jos. Hârtia era aşezată între cele două foi şi presată. În cazul scrisului de mână în sistem Braille, punctele erau imprimate pe o tăbliţă, un soi de mapă formată tot din două foi de metal, una perforată şi una plină, prinse în balamale mici. Hârtia se închidea în tăbliţă, între cele doi foi de metal, moment în care intra în schemă punctatorul, un instrument cu vârf metalic ataşat unui mâner de lemn cu care se perfora hârtia, de la dreapta la stânga, punctele ieşind în relief pe partea cealaltă. Când hârtia era întoarsă, textul putea fi citit de la stânga la dreapta.

Astăzi, însă, se tipăreşte digital, cu lucioasele maşinării instalate în sediul nou. Textele revistei Litera noastră sunt redactate pe computer, atât de redactori văzători, cât şi de jurnalişti nevăzători. Mihai Dima îşi fixează buricele degetelor arătătoare pe literele F şi J ale tastaturii de computer, singurele care au două puncte ieşite în relief (dacă nu aţi observat până acum). Cele două taste fac parte din ceea ce se cheamă “rând de bază” în dactilografie şi reprezintă reperele după care celelalte litere se ordonează în mintea unui om. Redactorul-şef îmi pasează căştile lui şi deschide în Word un curs de istorie al lui Ioan Scurtu. O voce nazală începe să citească sacadat, ca un robot, conţinutul paginii, cuvânt cu cuvânt.

„E un soft care redă vocal din partea stânga sus a monitorului până în dreapta jos tot ce apare scris pe monitor”, spune Mihai Dima. „Cu softul acesta se folosesc toate programele care nu utilizează imagini – mail, Word, Excel etc. Orice mişcare pe care o faci din tasatură este urmată de o consecinţă audio”. Când jurnalistul scrie ceva în editorul de text, softul îi citeşte pas cu pas produsul, care, odată finalizat, este trimis unui tehnoredactor. Acesta foloseşte un alt soft pentru a converti textul în „format Braille” şi o imprimantă care printează în acelaşi sistem de scriere. Ideal este ca foaia imprimată să cântărească între 140 şi 160 de grame pe metru pătrat pentru a rezista presiunii şi a nu fi străpunsă – „găurile” care alcătuiesc punctele sunt doar adâncituri în relief, nu perforează pagina.

Ce e totuşi cu aceste puncte? Sistemul i se datorează, mai întâi de toate, unui căpitan din armata lui Napoleon, Charles Barbier, care a creat aşa-numita „scriere nocturnă” şi a gândit alfabetul în relief pentru agenţii de spionaj, astfel încât aceştia să circule noaptea şi să transmită informaţii care să nu poată fi interceptate de inamic. Apoi a venit Louis Braille, care a simplificat acest cod punctiform în 1829. „La Barbier, o literă putea să aibă maxim 8 puncte, în timp ce la Braille poate să aibă maxim 6 puncte”, explică Mihai Dima. „Numărul de puncte care alcătuiesc o literă trebuie astfel gândit încât litera să poată fi cuprinsă integral cu buricele degetelui. Asta te ajută să citeşti mult mai repede”. O pagină Braille reprezintă în jur de un sfert dintr-o pagină A4 scrisă la un rând şi se poate citi într-un minut. O pagină A4 scrisă de la un cap la altul în sistem Braille se citeşte în circa patru-cinci minute.

Litera noastră apare atât în sistem Braille (350 de exemplare), cât şi „în scris obişnuit”, pentru slab văzători şi văzători (500 de exemplare), lunar, respectiv trimestrial, fiind subvenţionată prin Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. „E scump să scoţi aşa ceva [pe cont propriu]”, spune redactorul-şef, „nu se poate face profit”. Revista este un produs al Asociaţiei Nevăzătorilor din România, care îşi are sediul în aceeaşi clădire. Pe uşă intră chiar preşedintele ei, scriitorul Radu Sergiu Ruba (foto), purtând aceiaşi ochelari cu lentile negre, mate. Întinde mâna în aer, perpendicular faţă de braţul meu întins să-l salute. Simte ezitarea şi mă îndeamnă: „Hai, curaj!”. Şi-a pierdut total vederea la 11 ani, însă pare mai limpede şi mai sigur pe el decât mulţi dintre cei care văd.

„Prima revistă pentru nevăzători a fost Vatra Luminoasă”, spune el. „A apărut între martie 1908 şi decembrie 1909, scopul ei fiind de a colecta fonduri pentru Aşezământul Vatra Luminoasă, a cărui construcţie a început pe 18 octombrie 1908”. Era tipărită „în scris obişnuit”, cum îl numesc nevăzătorii, deci nu în sistem Braille. Doi ani mai devreme, Regina Elisabeta înfiinţa Societatea Orbilor „Vatra Luminoasă”, de care a aparţinut apoi aşezământul mai sus amintit şi de la care vine numele cartierului ce găzduieşte Stadionul Naţional. „Este singurul cartier din Europa care poartă numele unei instituţii pentru nevăzători”, spune Mihai Dima. Societatea a funcţionat până în 1947, iar în paralel cu ea a fost tipărită revista Braille, prima din România redactată în sistemul cu acelaşi nume, între 1926-1947. Aceasta a fost finanţată de American Braille Press for War and Civilian Blind pentru aliaţii americanilor din Primul Război Mondial.

A venit comunismul, a desfiinţat toate structurile de tip asociativ şi a înfiinţat altele, pe baze noi. Nu şi pentru nevăzători, nevoiţi să aştepte până în 1956, când statul le-a facilitat o asociaţie – aceeaşi care funcţionează şi în zilele noastre – mânat de modelul sovietic. Doi ani mai devreme, însă, începuse să fie retipărită revista Braille, sub un alt titlu, Viaţă nouă, graţie eforturilor unui grup de iniţiativă care a făcut propagandă în paginile ei pentru strângerea nevăzătorilor într-o asociaţie. Revista a fost subvenţionată de stat încă de la înfiinţarea ei. Asociaţia Nevăzătorilor a transformat-o atunci, în anii ’60, din trimestrial în lunar (cum e şi acum), iar în 1966 a înfiinţat un studio pentru înregistrarea audio de cărţi integrale, audiobook-urile de astăzi. Acestea au fost trase pe bandă magnetică până în anii ’90, pe casetă din ’90 până în 2004 şi pe CD din 2004 până în prezent.

Studioul de înregistrări

Astăzi, toate filialele din ţară ale Asociaţiei Nevăzătorilor primesc astfel de audiobook-uri pe CD, în format mp3, iar oamenii le împrumută în regim de bibliotecă. Pe lângă aceste cărţi rostite, înregistrate în studioul audio al redacţiei, mai există şi publicaţia audio Impact (100 de abonamente), ale cărei materiale sunt preluate în mare parte din „presa obişnuită”, cum o numeşte Mihai Dima, şi însoţite uneori de „ilustraţie muzicală”. De cealaltă parte, Litera noastră, noul titlu al revistei Viaţă Nouă după ’90, publică articole legate direct de lumea nevăzătorilor sau despre lucruri care i-ar putea interesa, scrise de redactori şi de colaboratori din întreaga ţară, „reflecţii pe marginea vieţii nevăzătorilor”, traduceri ale unor articole din publicaţii străine care au ca subiect nevăzătorii sau articole despre nevăzători preluate din „presa obişnuită”. Se merge mai mult pe ştiinţă, curiozităţi, istorie.

Mihai Dima (foto) îmi spune că aş putea să citesc cursiv în Braille până mâine dacă aş fi interesat, ceea ce nu prea pare a fi cazul tinerilor nevăzători de astăzi, care preferă lecturile audio şi softurile de computer. Mare parte din cunoscătorii alfabetului Braille trăiesc în mediul rural, sunt oameni în vârstă. Pentru cei interesaţi să înveţe există însă şcoli speciale pentru nevăzători, şapte la număr în România: două la Bucureşti, una la Buzău, una la Cluj, una la Arad, una la Timişoara şi una la Târgu Frumos, în judeţul Iaşi. „La Bucureşti sunt două pentru că şcoala generală şi liceul nu sunt în acelaşi sediu, ca în toate celelalte părţi. În orice şcoală de nevăzători există profesori care sunt la dispoziţia comunităţii, care învaţă Braille pe oricine are nevoie, chit că este sau nu elev al şcolii respective”. La cursuri pot merge oameni de toate vârstele, în funcţie de momentul în care şi-au pierdut vederea.

În Aşezământul Vatra Luminoasă se află un liceu pentru nevăzători şi o şcoală postliceală de balneofizioterapie şi masaj – una dintre puţinele meserii pe care le poate avea un om care şi-a pierdut vederea complet este cea de maseur. Ar mai fi munca în cooperative manufacturiere, la produs perii, cutii de carton sau mături, cea de profesor (cum a fost şi Mihai Dima, care a predat limba română la Şcoala gimnazială pentru deficienţi de vedere din Bucureşti, după ce a absolvit Literele), cea de muzician (o tânără speranţă se anunţă a fi clujeanul Ionel Man) sau cea de asistent de programare în informatică. Mai există şanse de afirmare în şah, Dacian Pribeanu fiind deja unul dintre cei mai buni şahişti nevăzători din lume – şahul e de altfel singurul sport în care nevăzătorii se bat de la egal la egal cu văzătorii. Cu toate acestea, însă, doar 10% din cei aproximativ 115.000 de nevăzători din România (dintre care 40.000 au handicap grav, adică nu văd deloc) au locuri de muncă.

Tablă de şah pentru nevăzători

Pentru ca cei mici să aibă şanse multe în această lume, Asociaţia Nevăzătorilor mai publică manuale, cărţi de beletristică cerute în programa şcolară sau cărţi de poveşti care îi ajută să depindă alfabetul Braille. Pe lângă asta, punctele inventatorului francez se combină pentru a forma dicţionare sau cărţi de bucate, „lucruri care necesită contactul intim, direct al omului cu textul”, din câte spune Mihai Dima. „Textul audio nu îţi permite să revii asupra lui oriunde vrei şi oricând vrei fără dificultăţi. Sunt texte care nu se pot citi audio, o reţetă de exemplu. Cum citeşti o reţetă audio? Dai înapoi, cât zicea zahărul ăla? Aşa, dacă o ai în Braille, o consulţi tot timpul aşa cum o consultă vizual orice gospodină. În plus, nu se poate face programare audio; este un cod, trebuie citit linie cu linie, caracter cu caracter. Nu există soluţii audio pentru matematică. Nu există soluţii audio, în termeni de performanţă, pentru poezie. Receptarea poeziei necesită interacţiunea cu textul necondiţionată de factori tehnici. E un plus atunci când cineva citeşte un text, orice text. El îţi impune propria sa grilă de lectură şi de înţelegere”.

Puteţi citi şi:

Învingător în faţa neputinţei: Florin, biciclistul nevăzător