Liberul arbitru

0

Una dintre problemele de bază ale metafizicii (se predă și la liceu) este liberul arbitru. Faptul că luăm decizii conștiente este destul de misterios, într-atât încât unii cred că e imposibil. Dilema e aplicabilă întregului Univers. La început de secol XIX, Laplace își imagina un “demon”, un fel de calculator, care cunoștea poziția fiecărei bucățele de lume, precum și sensul și intensitatea tuturor forțelor care acționează asupra lor, la un anumit moment dat. Din aceste date, credea Laplace, am putea calcula întreg trecutul și viitorul Universului, în cele mai mici detalii. Inclusiv destinul fiecărui om care va trăi vreodată. Astfel încât toate evenimentele imprevizibile și toată capacitatea noastră de decizie ar fi doar niște iluzii, rod al ignoranței.

de Vlad Stroescu

 

Astăzi știm că demonul lui Laplace nu poate exista, din mai multe motive. Dar ni-l putem imagina, în continuare. În ceea ce privește omul, problema liberului arbitru rămâne întreagă. Poate că deciziile noastre au un grad de imprevizibil, dar sunt ele într-adevăr decizii? Psihologia experimentală abundă în studii care arată că deciziile conștiente sunt precedate de “decizii” inconștiente, de activări biochimice ale creierului. De fapt, neuroștiințele, în avansul lor remarcabil, încă se lovesc de o problemă mai amplă, cea a conștiinței, un alt fenomen misterios. Nu putem concepe, științific, că acțiunile noastre voluntare sunt independente de niște procese biochimice din creier, cu alte cuvinte nu e corect să lucrăm cu noțiunea carteziană a unei voințe pure, care controlează materia. Tot ce se întâmplă în lume are cauze în lume, nu în afara ei. Ceea ce numim “liber arbitru” trebuie să fie consecința unor fenomene fizice, care la rândul lor au alte cauze, sunt determinate. Ceea ce contravine conceptului de “liber arbitru”.

În același timp, nu putem concepe lumea de azi și nicio societate civilizată fără noțiunile de responsabilitate, libertate și drepturi individuale, ce decurg direct din cea de liber arbitru. Indiferent cât de logic ar părea determinismul, el e în flagrantă contradicție cu intuiția noastră despre noi înșine. Percepțiile noastre primare, bunul nostru simț imediat ne indică prezența unei voințe proprii prin care lumea din jur, materială, poate fi schimbată. Cu alte cuvinte, nu doar că nedeterminarea există, dar e printre cele mai banale lucruri accesibile minții noastre. Pot decide sau nu să mut un obiect, să devin medic sau soldat, să îi respect cei din jur sau să îi ignor, să trăiesc sau să mor. Variabilitatea acțiunilor mele are consecințe măsurabile și imediat resimțite de alte persoane. Sartre spunea că suntem condamnați la alegere în fiecare clipă a vieților noastre.

Că vrea sau nu, psihiatria biologică este în mijlocul pragmatic al acestei dileme. Spunem cu toții că scopul psihiatriei este redarea autonomiei, a libertății de a lua decizii în absența sau în ciuda bolii psihice. Astfel, boala psihică este văzută ca o decădere mai mare sau mai mică din starea de grație a liberului arbitru. Și din punct de vedere legal, psihiatria ajută la măsurarea responsabilității, și deci a libertății umane.

Însă în ceea ce privește unealta prin care psihiatria ar ajunge la un asemenea deziderat, există un alt ideal. Cel al demonului lui Laplace. Cel al elucidării tuturor mecanismelor, genetice, biochimice, neuronale, de rețea, ale creierului. Dacă am face asta – și aici se îndreaptă toate strădaniile cercetării în psihiatrie – am ști pe ce “butoane” să apăsăm ca să vindecăm de boala psihică, adică să-i redăm omului libertatea de sub tirania propriilor dezechilibre fizice cerebrale. E un vechi ideal, propriu psihiatriei, toți marii psihiatri și l-au dorit și l-au crezut aproape. Până și Freud era convins că, dacă prezentul era al psihanalizei, viitorul va fi fost precum cel descris în acest paragraf.

Paradoxul e evident. Și nu e neglijabil, chiar dacă noi, psihiatrii biologici, cei care prescriem medicamente și care uneori ne intitulăm chiar “psihofarmacologi”, îl dăm uneori la o parte, pentru că suntem conștienți că deocamdată nu avem ce face cu el. Dar o bună parte din neîncrederea și nelămurirea pe care publicul o are față de psihiatrie, precum și conflictul aparent dintre psihologic și biologic, de aici vine. De la impresia că psihiatrii disprețuiesc, ipocriți, liberul arbitru. Că sunt niște determiniști cu miezul dur, care cred că totul se rezolvă cu medicamente. În cel mai bun caz, psihiatria e văzută ca o rudă mai săracă a psihoterapiei. Psihicul uman nu e un ficat, nici o glandă endocrină, nici măcar o inimă. El ar fi infinit de subtil și chiar imaterial, și orice altceva contravine cu tot ceea ce credem sau sperăm despre noi înșine. Iar boala psihică ar fi în consecință ceva ce poate fi tratat doar “prin tine însuți”, singura șansă a voinței fiind să renască spontan, ca pasărea Phoenix.

Există și prejudecăți mai benigne, dar în aceeași venă, cum ar fi cea conform căreia dacă te simți mai puțin rău, mergi la psihoterapeut, dacă te simți foarte rău, și doar atunci, mergi la psihiatru.

Realitatea se dovedește a fi alta: și medicamentele, și psihoterapia, funcționează. Cel mai adesea, mai bine împreună decât separat.

Nu știu cum va arăta lumea când paradoxul va fi rezolvat, într-un fel sau altul. Între timp, propriul meu bun meu simț mă îndeamnă să adopt o atitudine „compatibilistă”, să cred că liberul arbitru există și e perfect explicabil fizic, iar dacă nu, este vorba de o limită a cunoașterii, nu a lumii. E o chestiune de metafizică.

Acest text a fost preluat de pe site-ul specialistului în psihiatrie Vlad Stroescu


Leave A Reply