“O idee foarte bună şi necesară, în momentul de faţă. Festivalul este foarte bine gândit, pe tema propusă. Pe mine tocmai spectacole de genul acesta mă hrănesc”; “Pe mine cred că mă hrănesc corporaţiile… Cred că ar trebui să vadă mai multe lume spectacole de genul acesta. Să fie ţinute în săli mai mari sau scoase din spaţiile teatrale, ţinute în spaţii publice.
de Camelia Jula
Sunt sigur că ar avea impact şi în afara cercurilor intelectuale, să le spunem aşa”; “Pe mine mă hrăneşte, şi la propriu, şi la figurat, natura. Sunt un pasionat al ieşirilor în natură, recunosc valoarea acesteia în vieţile noastre, atât din punct de vedere al hranei pe care ne-o oferă, cât şi din punct de vedere spiritual. Cel mai mult mă hrăneşte să văd natura neatinsă sau cât mai puţin afectată de om”; “Eu cred că singura modalitate prin care vom putea supravieţui în viitor este să creăm comunităţi mici care să se autosusţină. Visul meu este să ajung să fac parte dintr-o astfel de comunitate. Asta mă hrăneşte pe mine, să văd viaţa cât mai simplă şi mai integrată în natură”.
Acestea sunt doar câteva dintre opiniile celor care au degustat, timp de zece zile, spectacolele variate şi inedite propuse, la Cluj-Napoca, de către festivalul Temps d’Images, ajuns la a şaptea ediţie, o ediţie care s-a întrebat şi a întrebat, mai departe, publicul, artiştii, invitaţii: “Ce ne hrăneşte?” (la propriu şi la figurat) – o întrebare mai mult decât binevenită în societatea în care trăim. Organizatori, artişti, jurnalişti, sociologi, public, cu toţii au dezbătut, pe durata festivalului, diverse aspecte legate de această întrebare, pornind de la proiecţii de filme documentare, reprezentaţii de teatru, expoziţii sau ateliere de gândire critică.
Festivalul Temps d’Images este mai mult decât un spaţiu în care publicul vine şi priveşte reprezentaţii, filme, teatru sau expoziţii. Este o platformă deschisă schimbului de idei, interacţiunii dintre artist şi public, un loc în care se încurajează dezbaterea, critica, întrebările şi care, astfel, poate naşte, pe mai departe, idei ori poate ridica întrebări importante, cu potenţial de generator al unei schimbări de percepţie ori chiar de mentalitate. Dezvăluirea imaginii timpurilor în care trăim nu se face unidirecţionat, ci interactiv: spectatorul este invitat, încurajat sau chiar “forţat” să devină parte a acestui proces. Publicul, de fapt, nu mai este doar spectactor, pentru că arta interactivă asta presupune: implicarea lui în actul artistic. În cazul Temps d’Images, acest lucru se întâmplă în moduri variate – de la implicarea directă în reprezentaţii, când publicul devine actorul, până la discuţii cu regizori, producători, realizatori de momente artistice. Artistul nu stă pe un piedestal, de unde primeşte aplauze şi flori. Artistul este printre noi, cei care ne hrănim cu arta lui şi ne răspunde; primeşte criticile, îşi explică demersul, oferă informaţii suplimentare, explică procesul realizării actului său artistic, totul cu scopul unei apropieri reale de consumatorul artei sale. Acesta este pariul Temps d’Images şi unul reuşit, de altfel: publicul festivalului îşi ia în serios rolul de consumator activ şi devine parte a dezbaterii, ajutând acel schimb de idei atât de necesar evoluţiei (în artă, în mentalitate, în orice).
Tema generoasă a celei de-a şaptea ediţii a Temps d’Images a fost reprezentată prin acte artistice extrem de variate. “Ce ne hrăneşte?”, s-au întrebat organizatorii festivalului, referindu-se atât la hrana noastră zilnică, materială, cât şi la cea spirituală. Ce ne hrăneşte corpul, ce ne hrăneşte sufletul, ce ne hrăneşte creierul? Răspunsurile nu sunt nici simple, nici definitive, dar artiştii invitaţi în festival au oferit viziuni diferite, menite tocmai să angreneze publicul în a medita serios asupra acestei teme. Astfel, video-expoziţia artistului Ciprian Mureşan a inclus patru filme; fiecare dintre ele propune o meditaţie: asupra modului în care marketingul ne influenţează alegerile alimentare (Choose); asupra nemulţumirilor la adresa societăţii din care fiecare facem parte (Protestez împotriva mea); asupra absurdului cotidian, care face ca imaginile cu oameni ce se hrănesc din gunoaie să nu mai stârnească vreo reacţie celor din jur (Untitled); asupra înfometării voluntare sau involuntare, diete de slăbit sau foame impusă de condiţiile de viaţă (Praxis of Starvation). Instalaţia “Dinner for sexism” a artistei Paula Găzdac a ironizat rolurile de gen şi tradiţionalismul încă prezente acut în societatea contemporană. Artistul Koter Vilmos a propus un performance tulburător, alcătuit din cine (mese) luate alături de animale domestice, cine la care se consuma carne provenită de la tipul de animal aflat la masă cu artistul.
Filme’n Piaţă / Foto: Temps d’Images
Un aspect inedit al festivalului a fost proiecţia de film documentar în pieţe agro-alimentare din Cluj (Piaţa Flora şi Piaţa Hermes, situate în două cartiere diferite ale oraşului). Filmul proiectat a fost “Schimburi ţărăneşti”, care urmăreşte aventura întâlnirii unor mici producători români şi francezi care călătoresc unii în ţările celorlalţi pentru a face schimb de experienţă. “Cu ce se hrănesc doi oameni care iau cina împreună?” a fost întrebarea lansată de performance-ul “Cină în doi”, susţinut de Ana Botezatu şi Corina Bucea, în vreme ce satira “Doggystyle” (regia: Radu Horghidan şi Florin Toma) a pornit de la polemica dintre iubitorii de câini din România şi cei care nu vor să mai vadă aceste patrupede pe străzi. “Eroi ai banalului într-o luptă epică pentru salvarea lui Grivei”, personajele acestui moment artistic pot fi oricare dintre noi, în funcţie de partea pe care o alegem. La finalul spectacolului, oricine din public a putut alege să adopte un căţel, prin intermediul asociaţiilor partenere prezente, care se ocupă de îngrijirea câinilor comunitari. Fenomenul transformării spaţiilor urbane gri, nefolosite, în zone cu utilitate comunitară (grădini verzi, mici petice agricole urbane), a fost analizat de Dan Susman în documentarul “Growing Cities”. Lectura performativă “Foamea” (în regia lui Paul Bargetto) a transformat publicul în actor: încurajaţi să nu vină la spectacol cu burta plină, oamenii sunt împărţiţi în trei categorii – graşi, medii şi slabi. Sub îndrumarea actorilor, publicul citeşte replicile şi “performează”, explorând teme precum foamea, canibalismul, puterea, responsabilitatea politică. Iar, la final, toată lumea ia cina.
O meditaţie interesantă asupra originii hranei noastre (fizice, dar şi spirituale) propune documentarul canadian “Semănătorul” (regia: Julie Perron), care urmăreşte activitatea unui artist mutat în spaţiul rural şi devenit producător de seminţe. Patrice Fortier s-a dedicat conservării biodiversităţii plantelor, cultivând şi distribuind seminţe rare, uitate; dar munca lui îmbină actul de conservare a naturii cu actul artistic sau cu mici “nebunii” inspirate tot din lumea plantelor. Să faci o expoziţie fotografică cu morcovi scanaţi, care apar albi pe fundal negru şi par siluete, ipostaze ale unor tipologii umane, nu stă la îndemâna oricărui cultivator de plante şi nici la îndemâna unui artist care nu simte, cu toată fiinţa lui, legătura cu pământul în care cultivă şi cu plantele pe care le cultivă. De aceea, lui Patrice îi reuşeşte foarte bine. La fel de bine reuşeşte să transmită şi regizorul canadian de origine română Dan Popa, în scurt-metrajul documentar “Taxi pour Deux”, meditaţia asupra sentimentelor care ne hrănesc – de la iubire la speranţă, de la dorinţa pentru o viaţă mai bună la percepţia profundă a rolului nostru în vieţile celorlalţi şi al lor în vieţile noastre. El face asta cu ajutorul poeziei vizuale, purtând spectatorul într-un carusel ingenios construit, care se foloseşte de toate avantajele tehnicilor moderne de filmare.
Moment din spectacolul “7 Promisiuni” / Foto: TOTB
V-aţi pus vreodată întrebarea ce aţi fi în stare să faceţi pentru a contribui, direct, la protejarea mediului în care trăim? Ce anume aţi fi capabili să vă asumaţi, ca promisiune de neîncălcat şi să faceţi, totodată? Spectacolul “7 Promisiuni” vă provoacă să descoperiţi ce consideraţi că sunteţi în stare să faceţi pentru un viitor mai sigur al planetei. Nu vă imaginaţi că sunt lucruri măreţe, imposibile; vorbim de lucruri simple, banale, chiar, pe care cei doi actori, îmbrăcând haina unor predicatori ecologişti, ni le propun spre asumare, cu pecetluirea angajamentului prin datul pe gât al unui shot de votcă. Premisele de la care pleacă “predica” sunt cunoscute, deja: suprapopularea planetei, schimbările climatice, consumerismul excesiv, risipa de hrană etc. Publicului îi sunt propuse şapte promisiuni, în acest context şi fiecare spectator este chemat să îşi asume una sau mai multe promisiuni, semnând cu numele sub promisiune şi dând pe gât o înghiţitură de votcă. Reacţia publicului prezent la spectacol, la Sala Radio din Cluj-Napoca, a fost pe măsură: nu atât pentru paharele cu votcă (nu vă imaginaţi că erau pline!), cât pentru ineditul situaţiei, pentru ironia subtilă şi, de ce nu, pentru reuşita momentului artistic. Iar dacă vă întrebaţi care sunt cele şapte promisiuni care, asumate individual, ar putea ajuta lumea, iată-le:
- Să cheltuiesc cel puţin 35 de lei pe săptămână pentru cumpărături într-o piaţă locală
- Să nu cumpăr nimic o zi întreagă
- Să cumpăr doar haine second-hand timp de şase luni
- Să nu mănânc carne timp de o lună
- Să nu vorbesc o zi întreagă
- Să nu zbor cu avionul timp de un an
- Să nu fac niciodată copii
La care dintre aceste promisiuni aţi fi mers pe scenă, pe care v-aţi fi asumat-o?
Moment din spectacolul “De vânzare” / Foto: Temps d’Images
Momentul artistic central al festivalului Temps d’Images a fost spectacolul “De vânzare” al artistei Gianina Cărbunariu, un spectacol despre care aţi putut citi pe TOTB în luna iunie, într-un interviu cu artista. Gianina Cărbunariu a fost, anul acesta, artistul asociat al festivalului (un concept inaugurat, de altfel, la această ediţie), iar spectacolul său a putut fi trăit de public în două reprezentanţii. Spun “trăit” pentru că “De vânzare” este o experienţă care se simte, se trăieşte, direct, crud, pe viu; ca spectator, nu ai luxul de a sta comod în fotoliu şi a medita, dacă mai meditezi, după ce spectacolul s-a încheiat, ci eşti acolo, lângă personaje, între ele, devenind şi tu un personaj – cu un rol foarte important, de altfel. Discuţiile publicului cu Gianina Cărbunariu au precedat ziua de reprezentaţii şi au continuat şi între reprezentaţii, iar dezbaterea a arătat nu doar interes pentru subiectul propus (tema acaparării de terenuri şi a explorării gazelor de şist), ci şi dorinţa publicului (dar şi a regizorului) de a vedea astfel de spectacole duse dincolo de graniţele spaţiilor în mod tradiţional destinate exprimării cultural – artistice. Cum ar fi să se joace “De vânzare” la sate, în cămine culturale sau în alte spaţii neconvenţionale pentru teatru? Cum ar arăta momentul “7 Promisiuni” jucat în mediul rural, poate cu ţuică ori pălincă în loc de votcă? Cum poate artistul să îşi ducă produsul artistic dincolo de “zidurile” oarecum impuse de instituţii dedicate şi de mentalităţi încă insuficient capabile să înţeleagă faptul că arta nu trebuie să stea să îşi aştepte publicul (care să vină, cuminte, într-un spaţiu consacrat), ci să iasă din spaţiul său de confort şi să meargă spre zone neexplorate de public, avide de informaţie artistică, capabile să ofere alt tip de răspuns şi să genereze alt tip de cerere faţă de artişti? Despre toate acestea am stat de vorbă cu Gianina Cărbunariu, la finalul reprezentanţiilor spectacolului “De vânzare”:
Cum ai vedea duse aceste spectacole (precum spectacolul tău, filme documentare sau diverse tipuri de performance artistic) înspre acel public care, în mod normal, nu ajunge la ele (nu are acces la ele din motive de infrastructură, financiare etc.)?
Mi se pare interesant şi trist, în acelaşi timp, faptul că atunci când lucram în regim independent (zece ani am lucrat astfel), cu resurse foarte puţine, reuşeam să fac un astfel de demers. Am avut un spectacol despre dosarele Securităţii pe care am reuşit să îl duc în cinci oraşe, în campusuri studenţeşti şi să joc pentru studenţi (dar nu numai) cu intrare liberă! Cu discuţii, după. Am reuşit să joc în Târgu-Mureş un spectacol inspirat din evenimentele din martie 1990, cu discuţii după, cu publicul. Cumva, în independenţă, eu am reuşit să ajung la acei oameni care mă interesau, oameni care nu mergeau de obicei la teatru, dar care fie erau interesaţi de temă, fie nu ştiau nimic despre temă, iar eu încercam să le duc informaţia şi să văd în ce măsură ei sunt receptivi la tema pe care le-o propuneam. Din păcate, în teatrele se stat nu există o conştientizare a rolului pe care un teatru, instituţie a statului, îl are în a ajunge la un public. Teatrele de stat din România, mă refer la aproape toate, sunt conduse de oameni care se comportă ca nişte latifundiari. Pe ei nu îi interesează ca spectacolele să ajungă la sate, cum ar fi cazul spectacolului “De vânzare”. Nu îi interesează să ajungă într-un mediu studenţesc. Nu îi interesează să facă proiecte, să gândească proiecte care să faciliteze accesul la cultură al unor categorii nu doar defavorizate, ci direct interesate de această temă. Eu, ca artist, sunt între ciocan şi nicovală, în aceste condiţii: între dorinţa mea de a face un spectacol care să vorbească acestor oameni şi instituţiile de teatru românesc care nu înţeleg această misiune. Pe ei îi interesează să fie populari, să joace în provincie nu ştiu ce comedie, dar eu înţeleg popularitatea altfel: ca artist, trebuie să mă duc la un public şi să îmi fac auzită vocea şi să ajut şi publicul acela să îşi facă auzită vocea. Dar trăim încă într-o mentalitate în care artistul este “emerit al poporului”, iar poporul nu prea contează. Un contract cu o instituţie mă face pe mine, ca artist, să pierd drepturi asupra spectacolului realizat; ce pot face este să îl duc în festivaluri, unde vine mai multă lume, dar cam atât. Şi nu este vorba doar de a lăsa intrarea liberă, ci de a merge cu spectacole, la elevi, spre exemplu, în şcoli, în licee. În anumite teatre din străinătate există acest concept: teatrul este un “birou” unde se pregătesc proiectele, dar spaţiul de desfăşurare a proiectelor este în afara teatrului. În spaţiul public.
Crezi că în România există posibilitatea, premisele, să ajungem la nivelul acesta?
Da, dacă eu am reuşit, ca independent, să fac asta, sigur se poate! Am avut un coleg care a făcut un proiect ce se numea “Turneu la ţară”. Era un spectacol, dus în turneu, care punea problema învăţământului la ţară. S-a jucat în cămine culturale din diferite sate din România. Aşadar, se poate! Şi vorbim de iniţiativa unor independenţi, care fac astfel de proiecte cu bani de la AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional), care sunt… doi lei, pe când un teatru are în spate inclusiv alte mecanisme de a obţine parteneriate, fonduri. Nu cred că este vorba de rea-voinţă din partea instituţiilor, ci mai degrabă de ignoranţă, de comoditate, care vin dintr-o mentalitate perdantă, în care spectatorul este ultima chestie care interesează un teatru. Şi normal ar fi să fie prima! Noi plătim aceste instituţii din taxele noastre. Ar trebui să se gândească la noi atunci când fac strategii culturale.
Până la urmă, vorbim de o schimbare de mentalitate, pe care, cum spuneai şi tu, trebuie să o forţăm să se întâmple. Noi, ca public, societate civilă, cum putem face asta?
Cerând lucrurile astea! Eu, spre exemplu, pot face un proiect şi să fac rost de finanţare, ca spectacolul să plece în turneu. Dar intervine “malaxorul” acesta al industriei teatrale, care spune “noi jucăm nu ştiu ce, care ne aduce nu ştiu ce venit şi nu putem renunţa la veniturile pe sală mare, ca să îţi lăsăm actorii să plece în turneu”. Eu mă simt foarte ciudat în sistemul acesta, în care, deşi sunt invitată şi lucrez în teatre, rămân un outsider, fără o putere de decizie asupra produsului meu. Dar asta este o altă temă, pentru o altă discuţie 🙂
Cel mai bun public este un public care nu merge foarte des la teatru. Eu am avut, în experienţa mea de acest gen, surprize extraordinare. Reacţia acestui tip de public este una foarte onestă, foarte cinstită. Dacă se plictiseşte, se plictiseşte, dacă îl interesează, se vede asta: la discuţiile de după, oamenii pun întrebări, vorbesc între ei, se implică. (Gianina Cărbunariu)
Ţi-ai imaginat cum ar fi să duci “De vânzare” la oamenii cu care ai discutat, ca parte a documentării tale pentru acest spectacol? La ţară?
Da, mi-am imaginat, încă de când făceam documentarea. Şi este frustrant să ştiu că nu pot să fac asta, e o întrebare justă, dar care doare. Sigur că ar fi fost interesant ca spectacolul să meargă acolo, nu neapărat în forma aceasta, cu lumini şi toate celelalte, ci adaptat spaţiilor disponibile, căminele culturale, spre exemplu. Mă consolez cu ideea că, totuşi, mulţi oameni din mediul urban nu au acces la informaţiile acestea (prezentate de spectacolul “De vânzare” – n.a.) şi habar nu au ce se întâmplă la 20 de kilometri de oraşul în care locuiesc. Nu e ca şi cum mediul urban ar fi foarte conştient de ce se întâmplă, ar fi un public deja convins şi informat… Aşa că încerc să fac măcar atât: să lucrez la conştientizarea publicului urban.
Ar putea face o diferenţă (ar putea “acoperi” ruptura dintre urban şi rural) mai multe spectacole de acest gen, mai multe evenimente care să vorbească unuia şi altuia dintre cele două medii despre problemele celuilalt, care să atragă atenţia asupra faptului că problemele unuia sunt şi ale celuilalt, direct sau indirect?
Nu am spus niciodată că teatrul ar putea salva lumea, dar, în acelaşi timp, cred că mai multe voci laolaltă pot face o diferenţă, în timp. În 2010, am făcut un spectacol aici, la Cluj, la Teatrul Maghiar de Stat, despre Roşia Montană. Lumea nu era încă foarte informată, atunci. Au trecut trei – patru ani (2013 – 2014), ca lumea să iasă în stradă şi să spună că nu este în regulă ce se întâmplă acolo. În 2010, am fost surprinsă că oamenii nu erau mai curioşi să vadă spectacolul. Nu cred că spectacolul a avut un rol în trezirea conştiinţei, dar cred că s-au întâmplat mai multe lucruri (inclusiv acesta) care, într-un fel sau altul, au adus în discuţie problema, au schimbat agenda. Noi avem o anumită agendă publică, cu anumite priorităţi. Un spectacol de acest gen poate face asta, poate schimba agenda de discuţie şi, împreună cu alte manifestări, generate de oameni din diferite domenii, care se adună şi fac lucruri, împreună, spectacolul se poate propaga, în medii diferite. Sigur că mă interesează miza estetică, dar nu este important pentru mine ca spectacolul acesta să aibă cronici care mai de care, ci ca el să ajungă la un public cât mai larg, urban sau rural, începând cu publicul din Bucureşti şi… mergând cât mai departe.
Ar putea fi teatrul radiofonic o soluţie pentru transmiterea spectacolului înspre medii fără acces la alte tipuri de resurse culturale, având în vedere că, mai ales la ţară, se ascultă, încă, mult, radioul?
Da, sigur că ar fi, nu ştiu ce radio ar produce un astfel de proiect, dar, uite, în Franţa, spre exemplu, mi-au produs un text la radio şi mi-au spus că gradul de popularizare va fi foarte mare. Cu atât mai mult cred că ar fi la noi, pentru că în mediul rural radioul se ascultă foarte mult. Este o idee la care merită să ne gândim: dacă nu pot ajunge cu spectacolul “fizic”, pus în scenă, poţi, totuşi, ajunge cu el la oamenii care te interesează, la publicul care te interesează, dar sub altă formă.
Moment din spectacolul “7 Promisiuni” / Foto: Temps d’Images
Cele zece zile de festival Temps d’Images de la Cluj-Napoca au reunit multe alte momente artistice interesante şi inedite, precum şi dezbateri ancorate în problemele societăţii cotidiene (întreg programul, cu detalii despre fiecare moment artistic, poate fi încă regăsit aici). Unul dintre aceste momente, care va face subiectul unui material separat pe TOTB, este proiecţia filmului documentar “Paşaport de Germania” (regia: Răzvan Georgescu, producător: Alexandru Solomon), o mărturie emoţionantă despre un fapt poate mai puţin cunoscut din istoria recentă a României: vânzarea saşilor şi şvabilor din Transilvania şi Banat de către regimul comunist către fosta RFG (Republica Federală Germania). Conectat la tema festivalului, documentarul vorbeşte, în esenţă, despre libertate, o aspiraţie care ne hrăneşte pe toţi, într-un fel sau altul. Dar mai multe detalii despre realizarea lui vă oferim săptămâna viitoare, într-un interviu cu regizorul Răzvan Georgescu şi producătorul Alexandru Solomon. Cuvântul de final, pentru Temps d’Images, îl are Miki Branişte, cea care conduce şi coordonează festivalul.
“Pentru mine, personal, a fost o ediţie mult mai tihnită decât de obicei”, mărturiseşte ea; “am reuşit să mă bucur de fiecare moment în parte. În anii anteriori, lucram extrem de mult, pentru că suntem o echipă mică şi avem multe responsabilităţi. Anul acesta am reuşit să deleg mai mult, fiecare a avut bucăţica lui de coordonat şi asta a adus o atmosferă generală bună în echipă. În plus, voluntarii au o energie minunată şi fac o treabă fantastică! Sunt mulţi, între 60 şi 70 şi nu ştiu ce ne-am face fără ei! Artiştii care au participat ne spuneau că atmosfera festivalului li s-a părut foarte frumoasă şi îmbietoare la discuţie, este un context în care se dezleagă limbile, în sensul dorinţei de a schimba idei, de a afla părerea celuilalt. Practic, festivalul nostru este un pretext al întâlnirilor. Asta îmi confirmă faptul că are, în continuare, o funcţie socială şi merită să fie continuat! Publicul, la rândul său, a avut o reacţie foarte bună: s-a implicat în momente, când au fost lucruri de sancţionat, a sancţionat, ceea ce este bine, pentru că poziţiile diferite nasc idei noi. Încă din prima seară, lumea a venit foarte deschisă şi această deschidere se simte în continuare. Este nevoie de evenimente care să aducă publicul laolaltă cu artiştii şi cred că acest context poate fi recreat mai des, nu trebuie să aşteptăm un an ca el să se producă”, consideră Miki Branişte. În opinia ei, dacă tot am avut un festival ce a vorbit despre hrană, a pune artiştii şi publicul în interacţiune îi ajută să se hrănească reciproc. Iar acesta este, fără îndoială, un mare merit al Temps d’Images.
Cum pot fi duse astfel de produse culturale către publicul care nu are acces la ele, în mod tradiţional – public din mediul rural sau din oraşe mici, unde nu există teatru (sau poate nici cinematograf nu mai este), unde arta ajunge mai greu, mai timid sau deloc?
Eu nu sunt de acord că ar exista o dihotomie între elita urbană, care “înţelege” arta şi mediul rural, pentru că şi oamenii de la ţară înţeleg ce fac artiştii (o spun chiar ei sau se vede atunci când există evenimente care îi privesc). A existat un proiect, la un moment dat, făcut de Bogdan Georgescu, “Turneu la ţară”, cu spectacole de teatru jucate în sate şi cred că ar trebui să existe cât mai multe proiecte de genul acesta. Pe mine m-ar motiva, m-ar interesa să ieşim din spaţiul de întâlnire cu publicul care ne cunoaşte, pe care îl cunoaştem şi care vine la spectacolele noastre în mod constant. Cred că întâlnirile pe care le putem avea dincolo de acest spaţiu pot fi surprinzătoare. Ar fi foarte interesant să găsim finanţări pentru a face proiecte de acest gen în spaţiul rural. Şi dacă sunt proiecte mici, nu de mare anvergură, efectele pe termen lung pot surprinde.
Vorbim de finanţări din bani europeni, din bani româneşti? Ar exista resurse?
Sunt din ce în ce mai puţine. AFCN ne-a ajutat să creştem festivalul, spre exemplu şi ar putea finanţa astfel de proiect, dar nu ştim dacă va mai avea fonduri. Chiar dacă artiştii îşi doresc genul acesta de proiecte despre care vorbim, inevitabil apare condiţionarea financiară. Mai mult: proiecte de genul acesta vin mai degrabă din zona independentă. Teatrul de stat nu îşi propune să meargă la ţară – deşi, cine are o misiune publică? Iar fondurile, resursele, se află în aceste teatre de stat. Noi, ca independenţi, suntem în situaţia de a ne asuma totul. La un moment dat, asta poate fi o responsabilitate foarte grea, chiar dacă e motivantă. Reacţiile publicului “netradiţional”, să îi spunem aşa, sunt cele mai autentice reacţii: oamenii reacţionează la subiect mai mult decât la forma artistică. Abia după ce subiectul e dezbătut pe toate părţile se poate ajunge şi la partea artistică. Iar pentru noi, producătorii de evenimente culturale pe teme sociale, acest tip de dezbatere este esenţial.
Putem fi optimişti, să sperăm că, în timp, relaţia dintre artă şi publicul foarte larg ar putea fi alta?
Este nevoie de multă muncă, de specialişti dedicaţi, pentru că nu îi putem cere artistului independent să facă totul. Are nevoie, lângă el, de oameni cu altă viziune, care să dorească să ajungă la un alt fel de public, care să îndrăznească o abordare directă. Ar fi foarte frumos să se întâmple, dar este nevoie de anumite condiţii, de un suport logistic, ideatic, chiar. Pentru o schimbare vizibilă, ar trebui ca scena independentă să se coaguleze un pic mai mult şi să îşi asume nişte responsabilităţi faţă de publicul de care vorbim acum. E o muncă grea, dar care merită efortul; să o faci fără resurse, însă, ar fi o luptă cu morile de vânt.
Temps d’Images s-a desfăşurat la Cluj-Napoca în perioada 6-16 noiembrie şi a hrănit publicul cu momente artistice inedite, cu emoţii puternice, cu provocări şi cu teme de dezbatere. Ce anume vor pregăti organizatorii festivalului pentru ediţia de anul viitor, care va fi tema pe care o vor propune, urmează să aflăm în 2015. Detalii despre festival, desfăşurarea din acest an şi noutăţile de până la ediţia viitoare puteţi afla pe site-ul festivalului sau pe contul de Facebook.
Foto main: Spectacolul “Nu toți sunt eroi” / Temps d’Images