Lia Perjovschi este unul dintre artiştii români cei mai cunoscuţi pe plan internaţional. A devenit celebră în ţară încă din anii ‘80, iar după ’89 a expus în cele mai prestigioase spaţii din lume dedicate artei contemporane. Pentru TOTB vorbeşte într-un interviu despre Arhiva de Artă Contemporană, un proiect la care lucrează de peste 20 de ani, despre viaţa trăită cu sens şi despre cum pot fi aduse în lumină calităţi, talente şi oportunităţi, dacă învăţăm să trecem dincolo de frici, şabloane şi prejudecăţi – în artă, la catedră sau în viaţa de zi cu zi.
de Camelia Moga
Povesteşte-ne puţin despre Arhiva de Artă Contemporană la care lucrezi de aproape 20 ani, unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale tale, şi atelierul care o găzduieşte. Recent l-aţi mutat la Sibiu. De ce?
Am pierdut atelierul care era în curtea Academiei de Artă. Bucureştiul e prea scump, n-am putut mişca nimic. Ştiam că în această cultură nu există priorităţi sau intuiţii despre ce ar putea fi un proiect bun în timp. Şi am zis: ‘e clar, noi trebuie să facem ceva, cu forţe şi buget proprii’. Şi am găsit un mic teren în Sibiu unde am construit un atelier care găzduieşte arhiva. O poveste de 20 de ani, în care noi am investit foarte mult pentru această cultură. A fost utilă şi va fi şi mai utilă în momentul în care vor înţelege ce este acolo. Acum vom trăi 3 luni la Bucureşti şi 3 luni la Sibiu, plus călătoriile. Eu una ştiu foarte clar dinainte de ’89 că, dacă nu călătoresc, mor, într-un fel. Trebuie să văd, să ies din lucruri, nu-mi place rutina. A fost singura dorinţă şi a rămas.
De ce la Sibiu?
Acolo avem familia, a mea şi a lui Dan. Ne-am născut amândoi la Sibiu. Am zis: unde să ne ducem în ţara asta? Şi te duci unde e familia, îi mai ajuţi, şi ei te mai ajută pe tine dacă e nevoie. Acum am un proiect şi mai îndrăzneţ, vreau să fac un ‘Muzeu al Cunoaşterii’.
Care este scopul lui, ce vor găsi oamenii acolo?
Muzeul ăsta aş vrea să fie un soi de punct de plecare pentru oricine, tânăr, în vârstă, care vrea să se orienteze şi să se reorienteze, să-şi găsească drumul, interesele. Aş vrea să fie o colecţie de lucruri absolut esenţiale pentru un om care trăieşte acum sau peste 5, 20, 100 de ani. În mare, e un fel de ‘walking google’. Poate nu chiar cu atâtea posibilităţi, dar cu informaţii. Aş vrea să fie un ‘short cut’, un rezumat, pentru că nu vreau să adaug, ci vreau să fac ‘paste’ din ceea ce există deja. Oricum este foarte mult. Sunt 7 departamente, din care 3 mai importante: Univers, Pământ, Corp Uman, apoi Cultura, Artă, Ştiinţă şi Cunoaştere la modul general, să-i spunem, sau un punct central din care pornesc celelalte sau din care te întorci.
Mă interesează să nu ne scape lucruri esenţiale. Aş vrea să ştie toată lumea, de exemplu, despre homeopatie. Se poate schimba viaţa foarte simplu şi natural, fără bani grei şi fără să te intoxici cu pastile. Aş vrea să existe informatii utile undeva acolo. Să nu scape lucruri de genul – cum arată Pământul văzut de Voyager. Mie îmi plac lucrurile interdisciplinare, adică să gândesc interdisciplinar şi îmi place foarte mult panorama, privirea aceasta generală, ca să te poţi orienta. Apoi, sigur, aprofundezi unde vrei. Nu vreau să fie un muzeu ‘total’, care să le ‘inghita’ pe toate celelalte, ci vreau să fie unul de la care porneşti şi te duci la celelalte, să poţi aprofunda. Cercetarea mea interdisciplinară se bazează pe obiecte cumpărate din magazinele muzeelor vizitate peste tot în lume, oarecum jucării între inteligente şi mai puţin, dar acelea care sunt mai puţin inteligente sunt evidente pentru că pun în chestiune tot felul de întrebări, iar cele inteligente mă gândesc că sunt informaţii, fie şi într-o carte sau jucărie care aparent pare naivă sau mică, dar sunt inteligente. Sigur că într-un muzeu ele vor fi înlocuite treptat de instalantii mai importante. Bine, nu aş face singură, ar fi o colaborare între artişti şi oameni de ştiinţă.
Cum a fost acest proiect primit în afară (Budapesta, Spania…) şi cum crezi că va fi el primit în România?
Ce-am avut la Budapesta şi în alte locuri sunt un fel de machete. Mă comport ca un arhitect care îşi prezintă macheta, în funcţie de spaţiu. Dacă e o expoziţie de grup, am un spaţiu mai restrâns şi atunci mă desfăşor doar pe o masă şi eventual pe pereţi, dacă primesc un fel de încăpere. Dacă sunt singură, atunci am galeria sau muzeul la dispoziţie şi mă desfăşor şi pe jos, şi-n alte încăperi.
Lucrurile nu sunt complicate dacă eşti curios şi dacă vrei să ştii. Recunoşti când cineva îţi oferă ceva ce te ajută. E ca atunci când primeşti o carte. Într-un fel o căutai şi, prin urmare, te bucuri, verifici. Anumite lucruri poate nu-ţi convin, ai pune altceva. Tot ce mă interesează este cum pot câştiga oamenii o viaţă mai cu sens, cum pot fi mai creativi. Pentru că cheia viitorului va fi creativitatea. Asta nu înseamnă imaginaţie, să pui la pahar fundă sau bulină sau orice altceva. Nu asta-i creativitate. Creativitate înseamnă să creezi ceva oarecum nou, dar pentru asta trebuie să ştii ce a fost înainte, să fii cât mai flexibil şi curios. Şi propui ceva nou în funcţie de bagajul pe care îl ai.
Ce înseamnă pentru tine o viaţă cu sens? Voi (tu şi Dan, soţul tău) v-aţi urmat calea voastră, de autodescoperire permanentă, în pofida criticilor sau piedicilor ivite în drum. Aţi rămas fideli artei de cercetare, călătoriţi enorm pentru a o promova, arăta, preda…
Demult am vrut ca viaţa mea să aibă sens. De mică mi-am dorit să fiu o bilă albă. După ce se consumă viaţa asta pe Terra să fiu o bilă albă undeva, atom dacă vrei. Am vrut să schimb lumea. Normal că încercând să schimb lumea m-am schimbat destul de mult pe mine. Şi nu abandonez, vreau să schimb lumea, pentru că am convenit că nu-i în regulă lumea :). Şi asta nu neapărat că nu-mi convine mie, dar suntem de acord cu toţii că tot timpul poate fi mai bine. În sensul ăsta aş vrea să pot contribui cumva la această schimbare. Depinde foarte mult de scopul pe care îl ai: am vrut să călătoresc, am vrut să fiu un om independent. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii inteligenţi, buni, care nu-ţi demonstrează cât de puternici sunt, pentru că dacă eşti puternic nu trebuie să demonstrezi. Demonstrează cei care n-au şi insistă foarte mult. Şi cred că am vrut din ce în ce mai bine. Nu vreau exagerări. Apoi, lucrurile se complică din ce în ce mai mult. Ba obţii, ba nu obţii ce vrei. Te zbaţi. Cam aşa am aflat un sens vieţii mele. N-am vrut o viaţă banală, nu-mi place să pierd timpul. E o energie. Ori ţi-o canalizezi, ori o pierzi. Nu există jumătăţi de măsură. Nu vreau să regret. În momentul în care aleg ceva, am ales, e clar.
Călătoreşti mult, predai la universităţi în afară şi totuşi de fiecare dată revii acasă. Ce te aduce înapoi?
Să fim serioşi, e foarte scump acolo. Adică ar fi mai cumplit decât este în România să trăieşti ca artist. Presiunea asupra ta ar fi mult mai mare. Aşa noi suntem între: stăm aici, mergem în afară, suntem luaţi pentru arta oarecum critică pe care o practicăm (asta înseamnă viziune critică asupra vieţii, asupra ta, asupra contextului profesional, etc). Foarte mulţi spun că noi ne-am făcut carieră criticând România. Cred că cel mai puţin, pentru că pe nimeni nu interesează. Şi oricum, ce să le spun eu despre România. În momentul în care am fost întrebată, normal că n-ai ce să minţi, că se vede cu ochiul liber. Şi nu doar am criticat, încercăm să găsim şi soluţii.
Dacă ar fi să trăim în Occident, am fi împinşi în a ne susţine financiar tot mai mult. Am fi împinşi într-o artă comercială de care fug. Pe mine mă interesează o artă de cercetare. Eu una nu mai pot să accept galeria în viaţa mea. Deşi colaborez, dar în termenii mei. Nu-mi spuneţi ce ar trebui să fac. Eu îţi dau ce fac, dacă se vinde bine, dacă nu, nu. Şi trăiesc făcând expoziţii, predând, făcând scenografie în România. Avem formule alternative din care facem bani de supravieţuire, pentru că mai mult mergi în comercial.
Sunt foarte mulţi tineri artişti care ar avea nevoie de oameni ca voi, inclusiv la catedră. În afară predai, de ce nu şi în România?
Nu, pentru că le este frică. Vorbeam de cretivitate mai devreme. Orice şcoală, companie sau instituţie care vrea să o ducă bine are nevoie de creativitate, de idei creative, dar pe de altă parte le e frică de schimbare. Şi atunci nu-i apreciază pe cei care le dau idei. În învăţământ le e frică de noi. E foarte clar. Dar pe de altă parte noi nici n-am fi vrut să predăm tot timpul. N-am fi putut pleca de câte ori era necesar în afară. Şi atunci am preferat mai bine workshopurile. 20 de ani am vorbit din păcate 1 la 1.
Schimbarea te sperie şi ai impresia că va fi tot timpul mai rău. Deşi, dacă ne gândim e tot timpul mai bine. Ar trebui să ne relaxăm. Pe de altă parte, eu zic că este o problemă în această cultură cu clişeele transmise din generaţie în generaţie. Nu se ascultă pe ei.
Arta de cercetare nu are instituţii care să o susţină şi promoveze în România şi, în general, arta de calitate nu se bucură de condiţii prea roz. Ce soluţii ai vedea pentru ca lucrurile să intre pe o pantă sănătoasă, ascendentă, propice dezvoltării artei şi creatorilor ei?
De prin anii 2000, piaţa de artă, sistemul comercial de artă se tot întăreşte. A apărut şi se articulează tot mai bine. Cu alte cuvinte, stăm mai bine la arta comercială decât la cea de cercetare. Şi asta pentru că nu avem instituţii, care să o finanţeze cumva neutru, adică de stat. Ar trebui măcar două, dar şi una ar fi de ajuns. Cum numim noi un ‘white cube’, adică o galerie fără accidente, în care să vezi lucrarea, ca într-o ramă, fără bruiaje, ca să înţelegi demonstraţia. Pentru că este un univers în care se poate pătrunde, dar nu poţi pătrunde oricum, numai aşa, aruncând o privire. Te alegi cu ceva, dar nu destul. Deci, ar fi trebuit ca Bucureştiul să finanţeze o astfel de galerie. Nu trebuie să fie mare sau super mare, trebuie să existe. Şi apoi să existe măcar în oraşele mari: Cluj, Iaşi, Timişoara…
Arta de cercetare nu poate fi finanţată, nu poate fi prezentată, nu poate fi văzută, analizată, penalizată sau premiată pentru că nu avem aceste spaţii unde să o vedem. Toată normalitatea care aduce un spaţiu e pierdută. Nu vezi artiştii, nu le vezi ideile, lucrările. Ei lucrează pentru galerii private. Nu e rău, dar comercialul distruge arta, într-un fel, pentru că se adresează unui gust comun. E riscant. Noi ar trebui să lucrăm pe tot palierul, dar ca orice cercetare, nu tot inventezi becul, te duci mai departe, la computer, şi dincolo de el şi aşa mai departe.
Pentru cei care nu ştiu – ce este arta de cercetare?
Arta de cercetare e o tatonare a oricărui punct din Universul nostru mic sau mare. Dacă ar fi să fac o istorie a artei pe scurt, aş spune aşa: s-a născut în peşteri. A fost un act creativ legat de viaţă. Au inventat focul şi dintr-o dată şi-au văzut siluetele proiectate pe pereţi. Şi nu era destul să deseneze silueta, ci vedeau poate şi ceva mai mult. Iată deci, au răspuns la o chestie pe care o trăiau. După care arta a devenit finanţată de biserică, regi. Şi, sărind direct la dadaişti, în mijlocul primului război mondial, au realizat că ceva e defect în mintea umană, pentru că au creat un război. Ideea era de a interveni folosind arta şi spunând, oarecum în termeni estetici, că e timpul să gândim. Şi nu e o artă de vânzare, ci o artă de atitudine. Pentru că au lucrat cu xeroxuri, cu colaje. Erau figuri strivite, desfigurate de război. N-au vândut nimic, pentru că nu aveau nimic de vânzare. Din păcate a urmat un alt război care a desfiinţat total corpul – bomba atomică a lăsat corpul ca o umbră pe caldarâm. A venit arta conceptuală, tot de atitudine…
Asta e arta de cercetare – nu uiţi că trăieşti, ai de plătit factura, şi nu lucrezi pentru dorinţele niciunui colecţionar. Nu-i opreşti, dacă vor să cumpere, şi s-a şi întâmplat. Într-un fel i-a modificat şi pe colecţionari. Foarte mulţi au cumpărat ‘nimic’ – conceptul unei lucrări. El a avut satisfacţia că a cumpărat o lucrare pe care nu o poate ţine în mână, dar pe care o poate povesti. Pe de altă parte, într-un fel, arta spune că cel mai important nu e atât obiectul (lumea asta e instabilă, suntem fragili), cât ideea. Ea rămâne mai mult, poate rezistă, lucrează în mintea mea şi mintea mea o dă mai departe. Cam asta e evoluţia artei. De aceea o numesc de cercetare. Perioada anilor ‘60-‘70 a chestionat foarte multe. De exemplu, o lucrare ar fi cea creată de Linda Montano şi Tom Hitch. Nefiind cuplu, s-au legat cu o sfoară de doi metri şi au trăit un an de zile legaţi. Cu alte cuvinte, condiţionaţi el sau ea, să trăiască cu cineva de sex opus un an de zile. Să vezi ce înseamnă să fii bărbat, să vezi ce înseamnă să fii femeie, ce înseamnă toleranţa, dialogul. Asta a fost lucrarea lor. Se cheamă ‘performance art’.
Şi tu ai făcut performance art, chiar din studenţie. Este această formă de artă mai bine reprezentată în ţări unde oamenii au fost cumva împinşi de condiţiile politice şi economice să ia atitudine?
Perioada performance-lui s-a consumat în Occident prin anii ’70, dar a devenit tot mai mult spectacol. Şi bineînţeles în zone ca ale noastre unde există presiune şi sărăcie foarte mare. Eu am început să fac experiment neştiind ce e asta. Efectiv am tatonat. După Revoluţie am descoperit că era performance art sau instalaţii. A fost şi bine şi rău. Am avut confirmarea că fac artă. Pe de altă parte a fost ca şi cum am inventat masa, dar ea era deja inventată şi avea tot felul de forme. Cumva penibil. De exemplu am avut un performance în care mi-am legat colegii de mâini şi de picioare. Am vrut să văd în ce măsură oamenii realizează relaţiile dintre noi şi condiţionările. În ce măsură realizăm că ne condiţionăm unii pe alţii, că depindem şi suntem legaţi unii de alţii.
Şi, spre surprinderea mea, oamenii vroiau oarecum să fie legaţi. Şi-au suferit foarte mult când cineva la un moment dat, accidental, a făcut o mişcare mai bruscă şi i-a încurcat pe toţi, pentru că a început să-i strângă. Cineva a sărit, cineva a vrut să îndrepte şi când a început să devină de nesuportat, unii au decis să se desprindă, alţii căutau să se lege la loc. Într-un fel, starea a fost cât mai naturală pentru că au avut foarte mult timp (8 ore) să intre în stare. Aşa am tatonat o zonă pe care altfel n-o puteai tatona.
Ai reuşit să pui la un loc toate aceste experienţe într-o lucrare, o carte…?
Am încercat să fac un catalog, dar l-am putut face abia în ’95, în schimb le aveam p-acolo… În ’92 am avut şansa să vină o profesoară de istoria artei din America care a întrebat ce-am făcut. I-am arătat schiţe şi câteva fotografii şi asta a fost şansa mea şi începutul carierei. Erau lucruri acoperite de viaţă, sincere şi de aceea au şi rezistat.
Câţi oameni au putinţa să privească şi să primească cu adevărat mesajul artei voastre? Trebuie să ai o anumită deschidere, sinceritate…
Nu înţelegi nimic dacă nu faci jumătate din drum. Nu trebuie neapărat să ştii unde, dar să ştii că vrei ceva. Dacă ei nu sunt nişte căutători, nu prea cred că pot să înţeleagă. Pe de altă parte, nu cred în superioritatea artistului şi a nimănui. Eu nu am Adevărul suprem. Chiar dacă cred în lucruri foarte importante, totuşi nu vreau să le ţin în cheie personală şi atunci le detaşez cumva de mine cu mici modificări, ca să fie relevante pentru cât mai mulţi. Ideea din spate este că vreau să schimb lumea. Îmi plac oamenii, foarte mult, şi aş vrea să îi fac mai puternici. Îi trec strada câteodată cu forţa :), dar sunt şi curioasă ce vor ei şi să identific problemele.
Oamenii, din comoditate sau frică, nu vor să vadă şi problemele sau umbrele din ei. Cu greu fac paşi spre tranformare, dacă nu sunt motivaţi sau nu-i forţează viaţa…Reuşeşte arta în zilele noatra să aibă acest rol de catalizator?
Ăsta ar fi rolul educaţiei şi aş vrea să asimilăm aici şi perioada de critică a educaţiei din ani ’70. Ştiu din experienţă că educaţia e foarte importantă. Să fim serioşi, noi de fapt învăţăm tot timpul, vrem nu vrem: viaţa, mediul, mass-media, tot. Toţi ne învăţăm pe toţi. Dacă avem gunoi în cap, îi dăm altuia gunoiul din cap. Dacă avem puţină logică, dăm logică. Dacă avem poezie, dăm poezie. Şi unii ştiu să aleagă, alţii nu. Învăţăm să fim buni sau răi, să avem sens, să-l găsim, toate acestea. Ştiu din experiență că nu am văzut lucruri până când nu mi-au fost arătate. Cu toată curiozitatea mea, cu toată neliniştea şi noncomformismul meu şi dorinţa mea infinită de a afla lucruri. Nu le-am văzut şi erau în faţa mea. Ştiu că uneori, cu tot riscul (poţi să fii insistent sau penibil), dacă crezi în lucruri absolut importante, spui: “e apă în paharul ăsta, poate durerea ta de cap o să dispară dacă bei apă, fiindcă ştii că asta se întâmplă”. Şi o să-l tot muţi până când cineva o să-l vadă, o să-l înţeleagă.
De aceea cred că este foarte important să ai şi oameni care spun, şi într-un fel asta ar fi iarăşi un rol al artei – să pună degetul, să fie mai uşor pentru privitor să-şi găsească lucrurile la care cumva n-are timp să gândească. Pentru că, de fapt, noi ca societate, nu mai avem timp să gândim. Şi atunci avem nevoie de oricine e în stare să gândească. Şi autoeducaţia e foarte importantă. Poate cea mai importantă. Curiozitatea.
Eu nu inventez nimic în acest moment. Lucrurile sunt un lanţ, sunt contribuţii. Şi unii se pot concentra mai mult şi primesc premiu sau sunt în timpul în care cineva le dă premiu. Dar e un lung şir de contribuţii. De aceea toţi suntem utili, toţi suntem importanţi şi putem face lucruri importante. Nu numai pentru noi. De exemplu, primul om care a păşit pe Lună n-ar fi avut nicio dovadă dacă nu era fotograful, al doilea om care a păşit pe Lună, şi nu se mai puteau întoarce cu nicio dovadă dacă nu era al treilea om care a rămas în modul.
Te-ai format ca profesionist atât în afară cât şi aici, în România. Prin comparaţie, de ce crezi că aici acasă mulţi oameni talentaţi nu reuşesc să se facă văzuţi, auziţi, inclusiv în artă?
Sunt foarte mulţi oameni inteligenţi, dar nu prea înţeleg lipsa lor de energie. Oriunde te duci prin ţară e imposibil să nu găseşti oameni de excepţie. Pe de altă parte, ce fac cu excepţia lor?! Ar trebui să facă mai mult. Nu depinzi numai de cineva să te vadă. Mai trebuie şi tu să găseşti o strategie de a te face vizibil. Nu-ţi place nimic din ce se face, se scrie, atunci faci, scrii tu. Numai aşa, să comentezi, te pierzi. Poţi să pierzi timp cu toate datele perfecte. În Occident, n-au pierdut timpul, au progresat în timp normal, şi-au pus lucrurile la punct. Sigur că nu sunt perfecţi, dar e perfectibil.
Metodele de predare aplicate în şcolile şi facultăţile româneşti au fost deseori criticate şi considerate ineficinte prin comparaţie cu cele din afară văzute mai favorabile interesului, creativităţii şi libertăţii de exprimare a studentului, elevului. După experienţa predării la New York, Salzburg, ce poţi să spui în acest sens?
Deşi toată lumea ştie că, în mare, stăm bine cu învăţământul, de fapt nu stăm bine. Nici până la clasa a 12-a, nici la facultate. Poate cu mici excepţii. Pe de altă parte, în America, de exemplu, unde am predat cel mai mult şi am putut să înţelegem un pic, mi-a plăcut cum combină ei cele două – major cu minor. Adică dacă studiezi matematici, iei şi lecţii de teatru, pentru că probabil nu ştii foarte clar ce calităţi ai, la ce eşti bun, iar dacă nu merge una, să meargă cealaltă, pentru că dacă nu-ţi place, nu faci nimic nici cu meseria. Apoi, au biblioteci fabuloase, la zi. Bine, costă. Noi am fost la Duke University – 45 de mii de dolari/an costă facultatea. La banii ăştia ori împrumuţi, ori îţi dau părinţii. E un efort şi nu poţi să o iei în glumă.
Acolo am fost foarte surprinsă cât de matur vorbeau, cel puţin. Tineri de 20 de ani. Biblioteca universităţii era deschisă non-stop şi erai ca la tine acasă. Tot timpul veneau laureaţi de premiu Nobel din diferite domenii. Ei se duc şi la grădiniţe. Nu contează cât de supersofisticat e domeniul tău, dacă nu ştii să transmiţi esenţialul unor oameni care poate nu au nicio treabă cu domeniul tău, nu eşti bun. Mie îmi place foarte mult sistemul ăsta. Dezbateri peste dezbateri. Doctoratul e absolut serios. Aveau de citit mormane de cărţi într-o săptămână.
Dacă ţi s-ar propune să faci un curs în România sau să modifici ceva, cu ce-ai începe?
În mare, aş începe cu ideea că celălalt e egal, nu pe direcţia profesor-student. Pe discuţii, dezbateri. Nu lucruri prăfuite, ci la zi. La Duke University am avut 10 zile ‘drop off’ – era dreptul lor ca în 10 zile dacă nu i-ai convins să plece de la cursul tău şi tu rămâneai fără serviciu. Le-aş da puţin putere studenţilor. Pe de altă parte şi profesorii au putere. Dar ideea este că tu ca profesor nu eşti Dumnezeu şi nu-l nenorecești pe celălalt. Vine timpul când şi tu eşti judecat. Trebuie să fii tot timpul updatat, flexibil, curios. E o meserie grea. E foarte grea oriunde o faci.
Ce apetit există acum pentru arta de cercetare în România, în rândul artiştilor?
Au fost valuri. Pentru că nu au de niciunele – s-au pierdut galerii, ateliere, nu există instituţiile, nu au suport financiar. Cei care vând, oarecum supravieţuiesc. Cei care propun ceva trebuie finanţaţi. Dar nimeni nu ştie că există din moment ce nu sunt instituţii. E un cerc vicios. Acum e un val mai critic, cu propuneri interesante. N-au nimic de făcut şi observă greşelile. Şi încet, încet au înţeles că şi asta e o artă. Deci e un val oarecum mai tânăr, de critici. Celălalt val, la vreo 30 de ani, sunt mai comerciali. Au fost furaţi de firmele de artă sau de galerii de aici sau de afară.
Într-un fel au fost critici la început, pentru că vorbă cuiva: ‘daca nu eşti critic când ai 20 de ani, după aceea nu mai ai nicio şansă’. Pe de altă parte, s-au înmuiat. Sau n-au înţeles foarte bine ce se întâmplă, nu s-au ştiut să se orienteze. În şcoală înveţi într-un anumit fel, eşti încurajat pentru o anumită direcţie. De fapt, peste tot interesul e să fim cuminţi, în banca noastră, să consumăm, să învârtim roţile. Să nu deranjezi, să ai 2-3 celulare. Cumperi, cumperi, cumperi, iar unii câştigă foarte mult. De parcă noi n-am putea trăi fără să facem lucrurile acestea. De fapt putem trăi foarte bine pentru că se pot găsi soluţii.
Revenind la Arhiva pentru care lucrezi de ani buni, cum a apărut ea şi cum vrei să o dezvolţi pe viitor?
Arhiva a apărut ca o soluţie la ce nu aveam. Şi nu doar să critic, ci să construiesc. Am zis: bun, nu avem instituţii, fac eu una. Va fi în dosare. Totul e să o avem repede, să ne raportăm la teorie, idei, etc. Adică să fim profesionişti şi fără să avem un ‘white cube’ fizic. Va fi unul mental, dar construit din lucruri adevărate. Am colecţionat din ’90 tot felul de materiale selectând, uitându-mă ce găsesc frecvent în instituţiile mari, ce mă interesa pe mine: performance, instalaţii, video, media, etc, încercând să particip la orice eveniment şi festival de performance din România, documentând, pentru ca nimeni nu o făcea. Şi a tot crescut, am organizat-o din ce în ce mai bine. Nu am vrut să fie o intenţie anume de la început. Am vrut numai să ştie cât mai mulţi ce ştiam şi eu. Să ajungem odată să putem dezbate.
Din păcate, atelierul nostru avea contract tot pe un an şi în 2005 ne-au tăiat lumina, apa. Era în curtea Academiei de Artă şi deci semnalul era foarte clar că nu se mai poate sta. Am încercat o formulă să fie publică, s-o donăm, cu condiţia ca cineva să ne garanteze că va fi deschisă, că nu se fură cărţile, că vor rezista până rămâne o foaie, şi un om acolo. Nimeni nu ne-a dat chestia asta. Au vrut să o cumpere în Occident, dar ştiam că o fac pentru această cultură, nu are valoare de genul acela. În 2007 am primit o hârtie oficială de la Academia de Artă. Trebuia să părăsim locul. La presiunea “zgârie norului” de lângă Catedrală. Adică erau ameninţaţi cu demolarea şi atunci au sărit târându-se de clădirea în care aveam şi noi atelier, pentru că e patrimoniu. Sunt dezamăgită de atitudinea asta pentru că puteam fi doi în lupta asta: şi Academia de Artă şi artiştii. Şi sunt dezamăgită că, dacă Academia a luat un atelier care găzduia o chestie absolut utilă pentru studenţii lor şi nu numai, e o declaraţie clară că nu le pasă.
Când am fost dată afară, oarecum, din ţară, m-am dus afară şi m-au văzut, iar interesul a fost tot mai mare. Acum e un iureş, primesc tot felul de oferte să prezint o mică colecţie din arhivă, pentru că de fapt sunt materiale care motivează, orientează. În România sunt ofticaţi, mi se reproşează că eu nu sunt decât subiectivă. De parcă cineva ar putea fi obiectiv sută la sută. Nici o instituţie nu poate fi obiectivă. Ideea e că în Occident, mai ales în fostul bloc estic, sunt curatori mai ambiţioşi decât ai noştri, care conduc instituţii şi care şi-au dat seama că o mână de artişti pe ici pe colo au făcut ce n-au făcut ei ca instituţii. Şi, într-un fel, le-au salvat istoria recentă, pentru că noi, arhivând, avem dovada lucrurilor întâmplate. Nu se inventează prea mult şi poţi reconstitui şi înţelege cum s-a intmplat tranziţia asta: s-au preluat lucruri şi s-au suprapus sau s-au preluat ca nişte instrumente şi s-au modificat ca să se poată opera local, în fostul bloc estic.
Cum reuşiţi să o purtaţi cu voi peste tot unde sunteţi chemaţi, de pe un continent pe altul?
Costă şi astea…foarte multă oboseală. Lucrurile nu sunt ceea ce par. Nu e turism. N-am avut concediu din ’90, dar măcar facem ce ne place. Descoperim lucruri. În rest, noi nu putem plăti. Ne vor, plătesc. Uneori de când e Institutul Cultural Român (ICR) ceva mai activ şi cu zona asta am acceptat să primim bani de la ei pentru că într-un fel făceam reclamă şi ţării şi abia am aşteptat să vedem şi noi pe steaguri şi pe toate lucrurile publicitare şi România. Pentru că vedeam Polonia, Ungaria şi îi invidiam pe artiştii aceia că au în spate ţara lor şi cultura lor. E cu două tăişuri. Într-un fel e riscant să fii finanţat oficial, pentru că imediat instituţiile te pot considera oficial şi nu-mi prea place să discut oficial. Îmi place să fiu un om liber. Pe de altă parte, sunt de acord cu această putere. Nu doar cea politică, dar şi a ICR. Cred în oamenii aceştia, care încearcă să facă ceva. Şi atunci am acceptat. E un ajutor reciproc. Le asigurăm o scurtătură, pentru că îi aducem în zone unde noi am pătruns acum 20 de ani.
Foto: Arhiva personala Lia Perjovschi