Les Poissons Voyageurs, călătorii unei muzici fără sfârşit

0

E de ajuns să te uiţi în talpa lui Papi ca să îţi dai seama cât drum a cântat. Şiretul lui atârnă prin cauciucul bascheţilor ca şi cum vrea să gâdile asfaltul. La cealaltă chitară, Florian (a se citi cu r franţuzesc) se strâmbă şi cântă frumos. La acordeon, Chantal dă din şosete cu viteza degetelor de pe claviatură. Îl ţine mândră sprijinit pe fusta înflorată. Când nu-şi plesneşte contrabasul, Jean spune poveşti. În fumul beciului în care au cântat de 3 ori în patru zile, băutorii de bere lasă sticla jos şi se lasă purtaţi pe firul narativ. La întunericul pleoapelor aproape închise, zeci de tineri se odihnesc din dans cu poveşti de peşti călători.

 


de Oana Moisil

O zi mai târziu, sunt în bucătăria hostelului clujean în care s-au cazat ei, Les Poissons Voyageurs (Peştii Călători) . Se vorbeşte încet, doarme Jean. „E cel mai bătrân, tot timpul doarme”, explică în glumă vocea de 21 de ani a lui Florian. Dintr-un borcan etichetat în italiană, bea vişinată. La informaţiile de pe Facebook, citatul lui preferat e „cu cât bei mai mult, cu atât se-aude mai bine”. Împărţim. Se potriveşte cu povestea. .

Les Poissons Voyageurs vin de departe şi pleacă departe. Au cu ei muzica tradiţională, pe care o descoperă cu fiecare cultură în care poposesc preţ de câteva zile. Începutul primăverii i-a prins în România. Au cântat „Floare albă, floare neagră” în franceză şi un „hop-şa-şa!”- primul strigăt românesc pe care l-au învăţat Chantal şi Papi, aflaţi pentru a doua oară aici. Între casa părintească a celor doi şi România e Oceanul Atlantic. Pentru ceilalţi peşti călători, distanţa este până la Turnul Eiffel. Cum au ajuns doi canadieni şi doi francezi un grup de prieteni trubaduri? S-au cunoscut toţi pe aceeaşi stradă, la distanţă de ani. Strada peştilor călători este Rue Lafayette, Grenoble, Franţa. Primii care s-au întâlnit acolo sunt Jean şi Florian. Câţiva ani mai târziu, tot acolo, au apărut Papi şi Chantal. A fost dragoste la prima cântare şi aşa a luat naştere bacul călător.

Cuvântul acasă e rar pronunţat de Chantal, Papi, Florian şi Jean. Cea căreia îi spun casă este dubiţa albă transformată în rulotă primitoare. Au plimbat-o prin toată Europa – mărturie stă harta colorată cu roşu a trubadurului lor itinerar.

Când îi cunoşti, ai senzaţia întâlnirii unui nomad rătăcit în timp. N-au ceasuri, n-au agende, n-au GPS, n-au bani. Ce câştigă dau pe mâncare, motorină şi, în România, pe mărţişoare. Au cumpărat câte-au putut să ducă şi au avut ocazia să şi creeze câte unul de căciulă. La „fabrica de mărţişoare”, Chantal a dat lecţii de muzică lăutărească – doar ea ştia de „Grea mi-e, Doamne inima” a lui Gabi Lunca. În concentrarea de-a crea mărţişorul perfect, Les Poissons Voyageurs povestesc cum au descoperit câte-o „Floare albă, Floare neagră” în tot atâtea ţări în câte au fost. În sârbă, melodia vorbeşte despre Dumnezeul care a uitat de ţigani. Ei nu au uitat. Îi iubesc cu un fel de nostalgie, ca şi cum în altă viaţă ei ar fi fost nomazii din filmele lui Tony Gatlif. Încercând să explice de ce sunt îndrăgostiţi de cultura romani, n-au găsit cuvintele potrivite. Jean glumeşte că „îi plac dinţii de aur”. Poate că aşa e, dragostea nu se explică în cuvinte.

Dacă ar fi fost vară, i-ai fi descoperit pe stradă. Spectatorul lor preferat e omul care se opreşte din drumul spre serviciu să-i asculte. Spun că întotdeauna e despre dăruire. Oferă fericire conştient şi primesc miraţi, la fel cum au primit şi în Cluj: „Aţi fost minunaţi, aţi cântat, aţi dansat, ne-aţi încărcat de energie”, spune emoţionat Florian, cu o seară înainte să părăsească împrejurimile Someşului. Vin, cântă, pleacă. La lumina becului închiriat pentru ultima noapte, Florian se uită tăcut în vişinată. Ridică privirea şi spune aşa, ca pentru el, „Întotdeauna e despre despărţire”. Bagajul lor e sufletesc, de aceea iau doar amintirea oamenilor de care se îndrăgostesc. De la ora discuţiei, mai era un singur răsărit până să plece. Iar.

Dor de nomad

Cum e cu dorul de casă? Florian zice că plânge, după care abdică spunând că glumeşte. De 4 ani mănâncă mic-dejunul gătit de Jean. El e bucătarul peştilor călători. Jean spune că nu duce dorul Le Mans-ului, pentru că e obişnuit cu depărtarea. A predat literatură engleză în Australia şi franceză în Arkansas, SUA. De la cadru universitar la artist nomad e pas mare, dar explicaţia e simplă: „Acum fac ce îmi place”. Chantal şi Papi duc dor de părinţi uneori, dar noţiunea de acasă şi-a pierdut greutatea. Spun că ce-au găsit în călătorie n-ar fi avut niciodată sub acoperişul din Quebec.

Ce e fericirea? „Grancereale!”, zice Florian. E numele biscuiţilor pe care-i înmoaie în iaurt de când am început discuţia. „Grea întrebare”, completează Chantal. Se străduiesc, totuşi. După câteva „well, it is about… ăăă.. ăăă..”, aflu că fericirea lor e o adunare între: biscuiţii cu cereale, plajele Irlandei (când e cald), alegerile făcute la insistenţa inimii, revederi, oameni care cântă cu ei, zâmbete, străzi însorite, dubiţa, îndrăzneală, curaj să plece şi, cel mai nou motiv de fericire, mărţişorul. La pălăria de Charlie Chaplin a lui Jean, stă arborat un mărţişor colorat.

„Nu poţi să oferi fericire cu altfel de meserie”

S-au decupat din mersul societăţii. Nu au oră de trezit, nici de culcare. Împart cu drag mâncarea vegetariană (gătită aşa de dragul lui Chantal). Râd cu gura până la urechi de Monster Cookie, adică de Papi. Spun că primul cuvânt pe care l-a rostit el vreodată e cookie. Florian spune că nu îi pasă de bani. Chantal îşi notează numele lăutarilor români, ca să-i asculte în drum spre viitoarea destinaţie. Jean născoceşte poveşti despre trandafirul prins în griful contrabasului. Dubiţa se încarcă de mărţişoare.

Au venit. Au cântat. Au plecat. În urma lor, nişte oameni visează acum. Se imaginează desculţi pe plajă, fără urme de slip, cu telefonul îngropat în nisip de căţelul nedresat şi grăbit să înoate în mare. Cu o carte în mână, la umbra unui cort în care miroase a viaţă, în muzica unei lumi adunate într-o melodie fără sfârşit. Acesta e efectul Les Poissons Voyageurs. În urma lor, oamenii se vor liberi. Vorba lui Florian, probabil că ”nu ar putea oferi fericire cu o altfel de meserie”.

 

 

 

 

 


Leave A Reply