Lemnul, dragă, e mai valoros ca aurul

0

Un bătrânel cărunt stă pe un scaun mic de lemn și privește pe geam. Își sprijină mâna și bastonul de lemn pe un pat acoperit cu un așternut de lână. Mă privește cu niște ochi de un albastru deschis, ca cerul într-o zi senină de primăvară. Anii care i-au colorat sprâncenele cu alb și i-au desenat riduri pe față nu s-au atins și de ochi. Lumea din Breb, satul din Maramureș pe care îl numește acasă, îl știe ca pe meșterul Petru Pop – sculptor în lemn.

Bărbatul s-a născut la poalele muntelui Gutâi pe 9 noiembrie 1931. Spune că e din epoca pâinii de mălai, dar că a trecut prin mai multe perioade – „eu am mâncat și pâine de ovăz în ’42, în timpul războiului, când a fost înghețat porumbul.”

Acum are 86 de ani, dar își amintește că s-a împrietenit cu lemnul când avea șapte ani și mergea cu vitele și oile familiei pe câmp. Ca să nu adoarmă, a început să cioplească. La scurt timp, meșterea spărgătoare de alune, fusuri cu zugralăi, machete de avioane.

R0016279

L

a 19 ani s-a despărțit de lemn pentru că a plecat în armată la Brașov, apoi s-a întors acasă, s-a căsătorit și a început să lucreze în agricultură. „Un băiat e potrivit să se căsătorească după ce face stagiul militar.” Pe nevasta sa o știa din sat. Aveau multe în comun, inclusiv pasiunea pentru lucrul manual – ea făcea cerje (pături) din lână, așa cum învățase la lucru manual la școală, unde mai făcea și mănuși, ciorapi.

În armată a lucrat cu armamentul, dar „când m-am întors acasă, m-am întors la lemn”. Uneori se mai gândește la câte un cântec din armată, i se face dor și cântă ce-și mai amintește.

Avea 30 de ani când a început colectivizarea și preotul satului, un bun prieten, l-a sfătuit să se apuce de  meserie, să nu lucreze la colectiv, că va fi plătit de mizerie. Atunci a scos briceagul din nou și a început să facă căluși, spărgătoare de nuci, dopuri, căuce –  cană de băut apă pe care ciobanii și haiducii și-o prindeau la brâu. Mai lucra și cruci la morminte sau în portițe, dar doar la comandă. A lucrat în mai multe esențe de lemn – în paltin, prun, salcie, cireș. Cel mai mult i-a plăcut paltinul, pentru că e cel mai ușor de meșterit.

R0016220

În anii ‘70 a fost invitat la Sibiu, la prima ediție a târgului meșterilor. De atunci a străbătut țara și a expus la mai multe târguri, dar Sibiul a rămas un loc special pentru el, acolo s-a simțit ca într-o familie.

Are o familie mare – doi băieți și două fete, mame și tați la rândul lor. Petru Pop spune că sunt din ce în ce mai puțini cei care se ocupă să mai rămâie tradiția. Doar unul dintre băieții lui și un nepot au urmat drumul lemnului trasat de Petru, restul și-au scris propriul drum. Meșterul spune că „surceaua nu sare departe de la tăietori, dar e mai bine la agricultură”.

P

etru Pop știe însă un lucru pe care modernitatea pare să-l ignore. „Lemnul, dragă, e mai valoros ca aurul. Aurul se folosește într-un singur mod, ca podoabă, lemnul se folosește în 15.000 de forme.”

El îl folosește în mai multe moduri și în viața personală. Are un baston de lemn care îl ajută să meargă în casă, iar când iese afară pe timp de iarnă se sprijină în două bastoane. „Asta e originală, așa e crescută din pământ”. Spune că mulți îl critică pentru că nu folosește un baston sculptat, frumos. Le răspunde că ăsta original e cel mai frumos. Merg împreună de zece ani, de când e șchiop și fiecare pas înseamnă durere.

R0016260

Se uită la toiag, apoi la picioarele pe care și le-a înghesuit într-o pereche de cizme de munte și spune o ghicitoare: „Pe cei tineri îi pedepsește și pe cei bătrâni îi însoțește.” Bastonul. Cel care îl însoțește pe el e din alun.

De când are nevoie de însoțitor pentru a păși, Petru Pop și-a mutat atelierul în casă. Ține sub pat o cutie dreptunghiulară de lemn în care sunt cuțitele și tot ce îi trebuie ca să cioplească mici accesorii. Numește cutia „atelierul”.

Nu regretă că nu mai are mult nisip în clepsidra vieții, dar îl doare să vadă că se pierde istoria, că oamenii nu o să vadă și peste 100-200 de ani cu ce s-a lucrat lemnul.

„Sunt lucruri valoroase care se pierd, că nu sunt băgate în seamă și nu se păstrează.” A început el să strângă unelte, dar simte că e târziu acum, el e prea bătrân.

R0016210În fața ferestrei, pe un scaun, lucrează o zi, o zi jumate la un fus sau la o cruce de lemn. El face totul manual, chiar dacă spune că acum tendința e ca totul să fie mecanizat. Își trece buricele degetelor de mai multe ori peste fiecare unduire a lemnului și e mulțumit abia atunci când nu mai simte niciun nod.R0016204

Odaia în care are patul e și bucătărie. În partea cealaltă a casei are dormitorul, dar s-a obișnuit aici. Nevasta stă cu el și lucrează împreună. Într-un colț e el cu lemnul, în celălalt, nevasta sa cu lâna. Căldura vine de la plita pe care stau patru oale. De pereți sunt atârnate mai multe împletituri de ceapă și sub plită e locul sacilor de porumb. Pe pervaz are biblia. Biblia și un almanah din ‘83 sunt cărțile lui de suflet. Dar nu mai poate citi prea des, pentru că îl dor ochii și i „se amestecă literele, chiar și cu ochelari”. Când nu cioplește, stă pe prispă și se gândește la cum a trăit, la cei care nu mai sunt și cum se va duce și el, că așa e viața. Apoi își dă seama că nu îi e dor de nimic, doar de sănătate. – „Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”, spune el.

Petru Pop și-a pus amprenta pe mai multe porți din Maramureș, iar la biserica nouă din Breb a făcut tocul ușii. Pe tot ce a cioplit se semnează cu numele de familie. Crestează în lemn câte un POP, dar în chirilice, „să creadă unii care nu știu că e parte din sculptură”. Vrea ca peste ani, cei care îi vor descifra semnătura din chirilice să spună „măi, ceva Pop de pe undeva o făcut lucrul ăist. Asta o să fie dovada că am existat. Pruncii, vecinii, prietenii, te uită, dar lucrurile documentează existența ta.”

P

entru el există trei lucruri, cele mai vechi obiecte de artă din Maramureș, pe care le și  face: fusul cu zurgălăi, funia pe care o aplici pe cruci sau porți (ca un spic sau împletitură din lemn) și rozeta care reprezintă soarele. De-a lungul vieții, a făcut câteva sute din fiecare. Chiar și după 80 de ani de muncă, nu ar putea trăi altfel. „Munca e norocul omului”. Spune că el a fost înzestrat de la Dumnezeu cu sculptura, că a primit „dar să facă și să valorifice lemnul”.

Scoate de sub pernă un caiet dictando, plin de versuri pe care le-a scris din auzite, să nu se piardă și să nu le uite. Pune perna la loc peste niște mandarine care sunt și ele acolo. Îmi dă caietul. Îl deschid la un cântec din armată, îi citesc primul rând și începe să recite versurile ca pe o poezie. Îi plac toate – de dragoste, de supărare, de voie-bună.

În timp ce recită, nevasta se ridică de pe pat, lasă ghemotocul de lână din mână și merge cătinel către prispa unde apa clocotește într-o oală. O domolește când toarnă câteva castroane cu mălai. Amestecă de câteva ori și se întoarce la fuior.

R0016256

R0016294

R0016301

Meșterul termină de recitat versurile cântecului, pune caietul la loc și vrea să îmi arate și atelierul cel mare din curte. Încearcă să se ridice. Încet. „Stați încet cu mine, până îmi iau demarajul”. Încearcă să șuiere un alt cântec. Nevasta sa râde și îi spune „mai bine îți pui dinții și apoi șuieri”. Împart un zâmbet complice, ca între prieteni care au împărțit totul mai bine de 50 de ani, apoi ieșim din odaie.

Străbatem curtea, pentru a ajunge la atelierul cel mare, care e și un fel de muzeu cu obiecte făcute de el. Casa și atelierul sunt față în față. Înainte de a intra să îmi arate munca lui, își scutură cizmele de zăpadă. Munca lui din lemn e împrăștiată prin toată încăperea. De pereți atârnă cheițe și zurgălăi. Unde nu sunt obiecte din lemn, sunt atârnate diplomele pe care le-a primit de-a lungul vieții. Sub un geam e o masă pe care stau almanahul din care a citit toată viața și câteva reviste în care sunt articole despre el. „Am aflat că în orice trebuie disciplină”, spune în timp ce aranjează obiectele de lemn pe masă ca pentru o expoziție. Are câteva zeci din fiecare. Lemnul fin, alb, păstrează urmele briceagului pe alocuri. Doar un obiect e de unul singur – un suport de pipe cerut de un om care n-a mai venit după el. Suportul sprijină câteva pipe, Petru a început să le colecționeze, alături de insigne, că era păcat de suport să rămână și singur și gol.

R0016229

 

Zurgălăii, dopurile și spărgătoarele de alune umplu masa ca pionii o tablă de șah. Petru Pop privește pe geam, deasupra lor. Se uită la pițigușii care ciripesc prin curte. „Poate nu ne mai întâlnim, dumneavoastră sunteți de departe, eu sunt bătrân.”

Mai multe informații de călătorie despre destinația Maramureș găsiți aici.
Informații despre alte destinații pentru ecoturism din România găsiți aici.

Fotografii de Mădălin Nicolaescu


Descoperă Eco-Romania este o inițiativă a Asociației de Ecoturism din România de dezvoltare și promovare a ecoturismului.
Fundația Friends For Friends și Think Outside the Box în parteneriat cu Asociația de Ecoturism din România prezintă proiectul editorial #descoperaecoRomania, din cadrul programului Policlinica de Marketing si Comunicare pentru ONG-uri (un proiect marca FFFF finanțat de Romanian American Foundation).
Identitate vizuală de Tudor Prodan.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger