Legi prost traduse

6

Cu toții am auzit sau avem idee în mare despre anumite instituții create după modele din alte țări europene, însă puțini știm și cum ajung ele în mod practic să ia ființă. Sau cum ajung unele directive europene, reglementări sau decizii să fie transpuse în legislația românească. Desigur, la baza tuturor acestor operațiuni, stă munca unui mic traducător, de care nu știe nimeni și care decriptează ce zic cei de la Bruxelles. Nu e lăudat de nimeni, pentru că nu se știe cine e. Și, câteodată, se întâmplă să fie și cel care aruncă piatra în lac și îi lasă pe ceilalți să se chinuie să o scoată.


de Bogdan Timofti

 

Antecedente: în 2002, în plină epocă de înflorire a corupției patronate de PSD, se înființa Parchetul Național Anticorupție, un proiect din fonduri europene, ca multe altele, care a urmărit clonarea modelului spaniol în domeniu. În 2005, prin Ordonanța nr. 134, datorită ineficacității și pentru eficientizarea activității acestuia, PNA s-a reorganizat în DNA, o structură independentă. Aceasta e explicația oficială. Nota de fundamentare de pe site-ul Camerei Deputaților nu poate fi accesată. Din interior, însă, se știe că totul s-a datorat – mai mult sau mai puțin, e adevărat – unei greșeli de traducere. Adică, prin traducerea automata a cuvântului spaniol fiscalia, prin parchet, fără a se urmări organigrama spaniolă, unde instituția avea clar altă ierarhizare, PNA a ajuns direct de sub coordonarea Parchetului General, deși ar fi trebuit să fie de la început o entitate independentă, e adevărat în cadrul Ministerului Public, cum e acum DNA. O mică greșeală.

Mult mai interesant-triste sunt derapajele, trunchierile sau cum vreți să le spuneți, din transpunerea Directivei CE 31/2000 (directiva privind comerțul electronic), care, în România, după chinurile facerii, a dat naștere Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic. O primă inadvertență, într-un capitol foarte important în ceea ce privește întinderea răspunderii juridice a furnizorilor de servicii ai societății informaționale, este chiar în titlul secțiunii. Dacă în forma inițială se vorbește de Liability of intermediary service providers, în legea română aceasta a ajuns Răspunderea furnizorilor de servicii (Capitolul IV). Prin urmare, în loc să particularizeze fiecare tip de serviciu în parte și să distingă clar cine și cum răspunde, și mai ales, care sunt exonerările de răspundere (menționate în art. 12-15), legiuitorul român îi tratează egal pe toți, în definiția legii furnizor de servicii fiind orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale.

O altă inexactitate, cu implicații largi în mediul online, este cea din art. 14 din lege, respectiv răspunderea furnizorilor în ceea ce privește stocarea-hosting. E important să comparăm ambele variante și cea din Directivă, și cea din lege, pentru a ne da sema de diferențe.

Directiva spune că the service provider is not liable for the information stored at the request of a recipient of the service, on condition that: (a) the provider does not have actual knowledge of illegal activity or information and, as regards claims for damages, is not aware of facts or circumstances from which the illegal activity or information is apparent.

Legea nr. 365/2002, în art. 14 lit b, menționează că furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii: a) furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ.

Deși par aproape identice, totuși formulările sunt diferite, iar între a avea posibilitatea să cunoască și a avea cunoștină efectiv este o mare diferență (cel puțin pentru juriști, probele administrate putând duce la soluții diferite).

Lipsa de rigoare, mai ales în traducerea și interpretarea legislației europene, poate da naștere la abuzuri sau, eufemistic vorbind, la derapaje (a se vedea recentul meci Vplay-Voyo, o opinie decentă putând fi citită aici). Prin urmare, nu e de mirare că în toate contractele pe care le semnează cu parteneri români, corporațiile străine adaugă cu discreție la final că, în caz de neînțelegere (din cauza traducerii, desigur), prevalează varianta în limba engleză a contractului.

 

Bogdan Timofti, avocat in Baroul Bucuresti, Partener in cadrul SCPA Bordianu&Asociatii, co-autor, împreună cu Cătălin Gabriel Stănescu, al cărții Commercial and Economic Law of Romania, în curs de apariție la editura americană Wolters Kluwer, în seria  Kluwer’s International Encyclopaedia of Laws.


6 comentarii

  1. Oricît de proastă ar fi o traducere, nu traducătorul are răspunderea pentru calitatea unui act normativ, în primul rînd, deoarece nu el îi evaluează consecințele și nu el îl adoptă. În speță, în România nu legea spaniolă se aplică, iar directivele europene nu se traduc ci se „transpun”, se adaptează cadrului normativ național. Așadar, locul P/DNA în cadrul structurilor statului român depinde nu de organigrama spaniolă ci de realitățile românești. Competența și răspunderea traducătorului sînt să echivaleze sensuri lexicale și formulări, nu raporturi intra sau inter-instituționale.

    Ce au păzit juriștii ministerelor, ai Consiliului Legislativ, experții parlamentari care aveau obligația să încadreze actele normative „traduse” în ansamblul cadrului normativ românesc? În urma traducătorului și a revizorului traducerii trebuie să vină un specialist. Pînă și traducerea unui certificat de naștere trebuie autentificată de un notar.

    În al doilea rînd ar fi util să precizați unde anume în limba engleză în cuprinsul citat al art. 14(1) al Directivei 31/2000 se vorbește despre „a avea POSIBILITATEA să cunoască”.

    În fine, cum articolul dumneavoastră se adresează unor nespecialiști în drept, ar fi poate util să precizați în ce mod titlul capitolului din limba română care conține (înțelept sau nu) mai mult decît o simplă traducere a textului directivei schimbă efectele legii.

    • Directiva spune că the service provider is not liable for the information stored at the request of a recipient of the service, on condition that:
      (a) the provider does not have actual knowledge of illegal activity or information and, as regards claims for damages, is not aware of facts or circumstances from which the illegal activity or information is apparent.
      (b) the provider, upon obtaining such knowledge or awareness, acts expeditiously to remove or to disable access to the information.
      Legea nr. 365/2002, în art. 14 lit b, menționează că furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii:
      a) furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ.
      b) având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea ori informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.

  2. Text biblic:O musca moarta strica amestecul de miresme pregatit cu migala.Uneori si o virgula pusa nepotrivit poate schimba semnificatia textului. Problema noastra nu e numai traducerea gresita a textelor legislative preluate.Intreg cotetul nostru legislativ e plin de muste moarte.Si mai avem o problema: Chiar daca il vom curata avem nevoie de functionari publici profesionisti si integri pentru a-l pune in aplicare.E greu de rezolvat dar nu imposibil. O zi buna !

  3. @adina patiu: da, asa e, se intampla de la 1864, constitutia belgiana fiind efectiv tradusa de la un capat la altul, fara a se vedea structura administrativa efectiva e parincipatelor.
    @bilbofil: ba traducatorul are un rol foarte important. e adevarat ca legile, directivele se transpun, insa primul pas e traducerea acelor texte. traducerea trebuie efectuata de specialisti, impreuna cu juristii, nu de diferite srl-uri care au contracte cu ministerele si care externalizeaza traducerile catre diversi. un ultim exemplu, din surse autentice. la privatizarea dacia, in contractul semnat cu francezii, acestia au cerut in mod expres sa fie trecuta o clauza in contract: aceea ca legea concurentei sa fie retradusa (cat mai bine). la momentul respectiv legea a fost tradusa dupa cea franceza, traducerea fiind total inadecvata. si vorbim de o clauza inserata intr-un contract de privatizare.
    legat de traducerea din titlu, intre raspunderea furnizorilor INTERMEDIARI de servicii si raspunderea furnizorilor de servicii e o mare diferenta, nu credeti?
    @marius: dupa cum a precizat si administratorul, la recomandarea mea, directiva spune …. the provider, upon obtaining such knowledge or awareness. adica intervine posibilitatea de a lua la cunostinta. legea romana spune “avand cunostinta”. e o diferenta.

Reply To bogdan timofti Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger