Legende urbane care au amuzat și au fascinat generațiile (partea a doua)

5

Am povestit, săptămâna trecută, câteva legende urbane din categoria ”sperieturi la foc de tabără”, legende atât românești, cât și de pe alte meleaguri (în special de pe cel american, unde există mulți mari amatori de povești de groază). În partea a doua a incursiunii, mergem pe urmele miturilor hazlii, întâmplărilor povestite din om în om, din birt în birt, unele venind din perioada comunistă, altele din trecutul recent, fie cu câte o morală la final, fie numai cu aura misterioasă a întrebării (devenită clasică): ”A fost sau n-a fost?”

O legendă urbană culeasă de pe internet (mituriurbane.vira.ro) spune cum un șomer din Ploiești a plecat la muncă în Spania, la cules de căpșuni, desigur, lăsându-și soția acasă, în România. Pe tărâmurile spaniole, însă, omul și-a găsit o consoartă mai tânără, mai frumoasă, mai … alta, așa că i-a scris soției rămase acasă că își dorește divorțul simplu și fără probleme. A rugat-o să vândă Dacia Logan pe care o aveau și să îi trimită lui jumătate din sumă, restul de bani revenindu-i ei. Ascultătoare, soția a vândut mașina: cu 100 de lei (RON!). A folosit partea ei, de 50 de lei, ca să cumpere mâncare pentru câine, iar ceilalți 50 de lei i-a trimis soțului în Spania. Conform rugăminții acestuia 🙂

Răzbunarea feminină este un lait-motiv și în altă istorisire de acest fel, atribuită zonei de pensionari de la scara blocului. Despre un om de afaceri bucureștean, povestea zice că s-a despărțit de prietena lui din țară printr-un sms, spunându-i să nu o mai găsească în apartamentul lui la întoarcere (motivul, fiind, la fel, o mai tânără ”achiziție” de pe alte meleaguri). Omul se aștepta să revină într-o casă răvășită, se gândea el că ”fosta” i-a lăsat un mic cadou de plecare. Însă casa era intactă. Doar telefonul nu era pus în furcă. Și, în scurt timp, afaceristul nostru urma să înțeleagă de ce: înainte să plece din casă, fata se sunase pe ea de pe fix pe mobil și nu închisese timp de o săptămână. Factura? A plătit-o afaceristul neinspirat.

Un avocat isteț este eroul unei legende urbane despre cum nu mai poți fura porumb dacă s-a raportat finalizarea culesului

Perioada comunistă a creat bancuri și legende urbane din belșug

Din perioada comunistă vine o serie de mai scurte sau mai lungi legende urbane, multe dintre ele aflate la granița dintre legendă și banc. Astfel, se spune că, în anii ’80, un conducător de metrou ar fi anunțat stația ”Timpuri Noi” prin replica: ”Atenție, urmează timpuri grele!”. Și că, după isprava sa, nici nu ar mai fi condus vreun metrou. Despre eternul parizer circulau diverse mituri, unul fiind că, pentru a avea consistență, rețeta acestui mezel conținea și … o cantitate de hârtie igienică. Povestea s-a perpetuat și după ’90, când se spunea că hârtia igienică roz dă culoarea rozalie a parizerului. O altă istorisire spune că, la cât de aglomerate erau mijloacele de transport în comun (puține fiind) în perioada comunistă, uneori era cam greu să compostezi biletul, chiar dacă îl aveai. Un domn ajunge în această situație și este luat la rost de controlori. Înfuriat, el țipă că ”nu se mai poate trăi în halul ăsta”, ”ce vremuri am ajuns să trăim” și este luat autoritar de mână de un alt pasager, care îi spune pe ton poruncitor și ferm: ”La următoarea coborâm!”. Ceilalți pasageri șoptesc speriați că ”e Securitatea până și în tramvai!” și renunță să mai vocifereze. Odată coborâți cei doi, domnul cu gura mare se aștepta să fie luat la întrebări sau chiar mai rău. Însă cel care îl luase de mână îi dă drumul râzând: ”Stai calm, dom’le, că nici eu nu aveam bilet!”.

Din categoria ”au învins sistemul” apare o legendă urbană despre un avocat ce a reușit să scape de pușcărie un biet țăran prins de vechea miliție cu porumb în căruță. Oamenii legii îi și făcuseră dosar penal pentru furt din averea statului, dar avocatul a reușit să demonstreze că CAP-ul din zonă raportase încheierea recoltării și însilozarea producției cu două săptămâni înainte de prinderea omului cu porumbul în căruță, astfel că nu mai era nimic de furat pe câmp, deci presupusul furt nu se putea produce. Tot din perioada comunistă, dar de data asta de la Timișoara, vine legenda potrivit căreia, după desființarea liniei de tramvai din Piața Operei și reconstruirea ei prin fața unui spital, toți chirurgii aflați în operații erau nevoiți să ridice bisturiele în aer când trecea vehiculul prin zonă, din cauza trepidațiilor extrem de puternice care puneau în pericol reușita procedurii (sau chiar viața pacienților). Pe la sfârșitul anilor ’90, în Cluj circula legenda că la cel mai popular fast-food din oraș, renumit pentru șaorma (la vremea respectivă), maioneză era ”ajustată” de către angajații localului cu mostre de … spermă. Patronii localului au contracarat zvonul, spunând că ar fi fost lansat de concurență, ca să le scadă fluxul de clienți. Se pare că prin 2006, legenda a ajuns să se repete la Brașov, tot în relație cu un local de tip fast-food.

Legendele urbane, surse de inspirație pentru filme de succes

Un culegător de legende urbane din perioada comunistă este regizorul Cristian Mungiu, care a pornit în căutarea poveștilor celor mai fascinante din acea vreme ca sursă pentru seria de filme ”Amintiri din epoca de aur” (foto, afiș partea 1). Printre legendele găsite se numără cea cu WC-ul de pe munte, care plasează acțiunea la o vânătoare a lui Ceaușescu în Apuseni. Un WC special din lemn, dar clasa I (toaletă de porțelan, capac de plastic, rezervor cu apă), fusese ridicat în zona respectivă, pentru ca ”tovarășul” să nu fie nevoit să se deplaseze la cabana aflată ceva mai departe. Singura problemă era că apa din rezervor era adusă de la distanță și ajungea pentru o utilizare, astfel că un soldat a fost pus să păzească ”obiectivul”. A păzit omul ce a păzit, până l-au luat pe el nevoile. A fugit în tufișuri, dar, până să se întoarcă, un cioban a trecut prin zonă. Minunându-se de toaleta apărută acolo din senin, omul a verificat-o temeinic, inclusiv a tras apa. Întors în post, soldatul a trebuit să decidă cum își risca mai puțin situația: dacă fugea repede la cabană după o găleată cu apă sau rămânea să păzească de eventuale bombe un WC fără apă.

În aceeași serie se înscrie și legenda de la morga din Botoșani, unde se spune că ar fi lucrat un spălător de cadavre care avea o anumită ”deviație”: îi plăceau morții (alte versiuni ale legendei o plasează în alte orașe din România). La un moment dat, corpul neînsuflețit al unei fete foarte frumoase și tinere a ajuns pe mâinile lui, iar familia l-a rugat să o aranjeze frumos, căci urma să fie îngropată în rochie de mireasă. Atras de frumusețea fetei, omul s-a gândit că nu a ști nimeni dacă violează un cadavru și s-a pus pe treabă. Numai că fata nu era moartă, ci într-o stare cataleptică rar întâlnită, așa că s-a trezit și scandalul a fost gata. Angajatul de la morgă a ajuns la închisoare, dar familia fetei îl vizita și îi trimitea pachete, mulțumindu-i că le-a redat fiica. Din această legendă urbană s-a desprins o alta, care face din povestea de mai sus sursa inspirației regizorului spaniol Pedro Almodovar pentru filmul său ”Hable con Ella” (Vorbește cu ea). Astfel, se spune că legenda ar fi fost publicată imediat după ’90 într-un ziar local din Sibiu, de unde ar fi preluat-o o agenție de știri, care a pus-o în circulație în întreaga lume. Povestea a ajuns într-un ziar spaniol, care, se spune, ar fi trimis doi reporteri în România să dea de firul legendei. Deși nu au găsit spălătorul de cadavre, oamenii tot au dedicat câteva pagini poveștii ”incendiare” a necrofilului din Botoșani. Firesc, regizorul spaniol ar fi citit despre scandal și așa s-ar fi născut celebrul său film.

Acceleratul București – Baia Mare duce legenda urbană a mortului din tren

Hoțul mort de frică și tânărul judecat pentru omorârea unui mort

Tot în șirul legendelor culese și de Cristi Mungiu se numără și cea a pensionarului care a pierdut trenul (de fapt, cam toate aceste legende se regăsesc în diverse zone ale României, cu modificări date de loc sau de povestitor, dar în esență sunt aceleași). Povestea spune că un pensionar dintr-un orășel mai mic, suferind de reumatism, se pregătea să plece la Olănești, la tratament. Ca să nu se sufoce de căldură în tren, și-a luat bilet la drum de noapte. Împachetat și gata de călătorie, bătrânelul aștepta ora să plece la gară. Ca să nu se plictisească, a ieșit în fața blocului, să joace table cu vecinii, cu ceilalți pensionari. Din vorbă în vorbă, spune celor din jur că în noaptea cu pricina pleacă pentru două săptămâni de tratament. Pe la opt seara, sătul de table, se duce în casă și se gândește să tragă un pui de somn până la zece și ceva, când trebuia să plece la gară. Numai că adoarme buștean și nu aude ceasul deșteptător. Pe la unu noaptea, îl trezește un zgomot. Buimac de somn, se dă jos din pat și constată că era cineva la ușa de la intrare, care să străduia să spargă încuietoarea. Neștiind ce să facă, omul ia din bucătărie un castron mare și se postează lângă ușă, hotărât să îi dea hoțului în cap de îndată ce intră. Bătrânelul nostru era deja convins că făcuse o prostie spunând în gura mare că pleacă, pentru că orice chibiț din anturajul jucătorilor de table putea să încerce să profite și să fure ce avea prin casă. Însă hoțul nu se prea grăbea (sau nu se pricepea) cu deschisul yalei, așa că pensionarul nostru, speriat, aruncă cu castronul în ușă, cu toată forța. Se face liniște. Omul nu îndrăznește să deschidă ușa, se duce să se culce la loc. Dimineața, îl trezește miliția care îi spune că are un hoț mort de frică pe preșul de la intrare.

Din vremea comunistă datează și o altă legendă cu umor negru, numită ”legenda mortului din tren”. Pentru că transportul morților era o problemă (mai exact, era ilegal, spun anumite versiuni, în vreme ce altele susțin că normele sanitare impuse erau cam scumpe pentru buzunarul poporului), existau indivizi ”specializați” în așa ceva pe la sfârșitul anilor ’80. Metoda aleasă era simplă, deși macabră: cumpărau două bilete de tren, clasa I și mergeau cu mortul până la gara de destinație. Șmecheria era că stropeau din belșug cu alcool hainele și părul celui decedat, ca să pară doar că e beat-mort și să nu dea de bănuit (mai ales pe rute mai lungi). Și așa s-au născut legendele. Cea mai vehiculată dintre ele spune cum doi asemenea cărăuși din București aveau de dus un cadavru până la Baia-Mare. După metoda descrisă, i-au luat bilet, i-au pus pălărie în cap, l-au înfofolit bine, l-au stropit cu alcool, l-au urcat în accelerat (la Gara de Nord) vorbind între ei, chipurile, despre ”cât de tare îi place alcoolul lui tataie”, i-au mai ținut de vorbă pe controlorii de bilete, ce mai, treaba părea ca și făcută! În compartiment mai era un cuplu de tineri, care își vedeau de treaba lor.

După câteva ore de mers, cărăușii noștri erau însetați rău, așa că i-au rugat pe tineri să mai dea un ochi și la ”tataie cel băut” și au fugit în vagonul-restaurant, să se cinstească. La o zdruncinătură mai puternică a trenului, bietul ”bețiv” s-a dezechilibrat și a căzut peste fata de pe bancheta din față. Prietenul ei l-a mustrat pe om, l-a ridicat și l-a pus la locul lui. Însă legenda zice că situația s-ar fi repetat de câteva ori (drumul prin munți, frâne bruște ale trenului), până când tânărul, enervat, l-a împins ceva mai tare pe ”tataie”, care a ajuns să dea cu capul de geam și să cadă lat pe podea. Speriați, tinerii au crezut că ei l-au omorât (văzând că omul nu are puls și e livid la față), așa că l-au aruncat de la fereastra vagonului, din mersul trenului. Ceva mai târziu, când cei doi cărăuși s-au întors și au întrebat unde e ”tataie”, tinerii le-au spus că acesta a coborât la stația de dinainte. Replica unuia dintre cărăuși a fost că: ”Asta nu se putea întâmpla, că omul e mort de joi!”. Legenda mai consemnează faptul că bietul tânăr a fost arestat, judecat și condamnat, fiind, se pare, singurul român care a făcut pușcărie pentru că a omorât un om deja mort.

E bine să poți păcăli compania de asigurări, dar asigură-te că nu întorc cazul împotriva ta mai apoi! Legenda americanului care și-a asigurat trabucurile împotriva focului ne învață asta 🙂 (foto:www.extravaganzi.com)

Borcanul de ness cu surprize și asigurarea împotriva focului

O altă poveste din colecția urbană românească din perioada comunistă este despre o familie mai nevoiașă (localizată în Pașcani, în varianta culeasă de Cristi Mungiu), cu un văr în America, stabilit acolo după ani de marină. Omul le tot trimitea rudelor din țară pachete cu diverse – biscuiți, ciocolată, cafea ness, bomboane, dar și diverse alte mărunțișuri. Cu fiecare pachet, trimitea și câte o scrisoare, dar care, luată la puricat de autorități, ajungea și cu câteva săptămâni după sosirea pachetului. Într-o bună zi, în pachetul deja tradițional oamenii au găsit un borcan mare de tot de cafea ness, mai mare decât cele cu care erau obișnuiți. După vreo două luni (ness-ul se terminase între timp), a ajuns și scrisoarea aferentă pachetului, în care nepoții din America le spuneau că vărul marinar a murit și că, deoarece dorința lui fusese să fie incinerat, iar cenușa lui îngropată în pământul natal, au pus această cenușă în borcanul mare de ness, ca să nu dea de bănuit autorităților române.

O legendă hazlie vine tocmai din Charlotte, North Carolina, SUA: se spune că un bărbat de aici își cumpărase niște trabucuri extrem de rare și scumpe, la care visase toată viața și pe care le-a asigurat împotriva focului. Într-o lună, le-a fumat pe toate și a cerut despăgubiri companiei care i le asigurase. În cererea sa, el spunea că trabucurile fuseseră ”pierdute” din cauza unei serii de focuri de dimensiuni reduse. Compania de asigurări a refuzat plata despăgubirilor, spunând că omul este nebun, doar el își fumase trabucurile! Însă bărbatul nu s-a dat bătut, a mers în instanță și a câștigat. Judecătorul care i-a dat câștig de cauză a motivat că, în polița de asigurare, compania nu a precizat ce tip de foc nu se acceptă pentru plata daunelor, tot ce promisese ea fusese o asigurare împotriva focului la modul general, deci era bună de plată. Compania a acceptat o înțelegere și a plătit 15.000 de dolari omului cu pricina, pentru trabucurile fumate. Însă, odată ce acesta a încasat cecul, compania l-a acuzat de incendiere premeditată pentru toate cele 24 de trabucuri fumate. Bazându-se exact pe mărturiile lui din procesul intentat companiei, avocații acesteia au reușit să obțină condamnarea omului, pentru ardere intenționată a trabucurilor, pedeapsa fiind de 24 de ani consecutivi (câte un an pentru fiecare trabuc ”incendiat”). Fiecare țară cu ciudățeniile ei 🙂

Legende urbane se găsesc foarte multe, acum, pe bloguri sau site-uri specializate, dedicate acestui fenomen. De la legende de groază la legende polițiste, de la legende cu întâmplări din justiție la cele pline de umor, povestirile de acest tip continuă să se transmită, pe căi variate. Se spun în continuare la scara blocului sau la ușa magazinului din spatele blocurilor, unde oamenii se adună la o bere seara; se spun în trenuri, în special în călătoriile lungi și istovitoare, unde timpul trebuie făcut să treacă mai repede; se spun în curțile școlilor, de copii cu talent la istorisit, care le-au auzit de la părinți sau le-au găsit pe internet; se spun la reuniuni de prieteni și colegi, indiferent de vârstă ori de continent. Legendele urbane nu au vârstă, spațiul lor se schimbă mereu, li se mai adaugă noi amănunte, pentru a fi în pas cu vremurile, inspiră filme, creează fobii, dar de murit nu mor niciodată.

 


5 comentarii

  1. Cel putin 2 din legendele urbane enuntate, nu sunt legende.
    Avocatul care a invocat anuntarea terminarii culegerii porumbului ca sa isi scape clientul era Nicolae Cerveni si parca procesul a avut loc in judetul Braila.
    Despre spargatorul gasit mort la usa, am citit despre acest fapt in 1988 ori 1989 in revista editata la acea vreme de Ministerul de Interne “Pentru Patrie” sau asa ceva. Istoria era putin diferita de cea expusa dar esenta era aceeasi. Nu imi mai aduc aminte in ce oras se petrecuse faptul.

  2. Chiar daca au fost fapte reale, intamplate, ele au devenit legende urbane acum, pentru ca pot fi auzite in diferite zone ale tarii, nuantele povestilor difera (de la povestitor la povestitor), nimeni nu mai stie sigur unde s-au intamplat, dar s-a pastrat esenta. Asa ca intrunesc trasaturile unor legende urbane (care se pot baza pe fapte reale). Si eu auzisem de povestea cu mortul din tren si de cea cu pensionarul inca de prin 90, de la tata, dar le-am regasit, ulterior, cu variatiuni, si in alte locuri 😉

    Multumim pentru precizari, poate mai stiti si alte legende, pentru colectie 😉

  3. Pingback: De la comori blestemate, la OZN-uri: Harta României misterioase

  4. in legatura cu trabucurile de mai sus ,oare nu ar fii potrivite niste pedepse ca pe acolo? pentru vreo 10000 de persoane,asa ca de inceput.cu stima

Leave A Reply