Legende cu strigoi: De la mamaia, la Wikipedia

Avem și noi poveștile noastre cu monștri. Nu atât de mediatizate precum cele cu urâți, vrăjitoare și zombie de Halloween – marketingul monștrilor e specialitatea americanilor. La noi, legendele cu strigoi stau înfipte bine în imaginarul colectiv și se spun din gură în gură, cu cruci și închinări făcute pe loc. Sau cel puțin așa mergeau lucrurile. Acum, împinși de tehnologie, strigoii s-au mutat și ei pe internet, pe forumuri, bloguri, pe chat-uri.

Cum să rămână în umbra cimitirului din vârf de deal, unde riscau uitarea? Așa, tot căutătorul pe Google poate afla că, la o lună după ce lumea se costumează în tot felul de ciudățenii pentru un alt motiv de petrecere, au și strigoii neaoși noaptea lor: noaptea Sfântului Andrei (30 noiembrie).

În mitologia românească, strigoii sunt suflete ale morților care se presupune că ies noaptea din mormânt și iau o formă fantomatică sau de animal, pentru a pricinui necazuri. Pe la țară, de regulă, se zice de oamenii răi, avari, cu suflet ”mic și negru”, că vor deveni (sau au devenit) strigoi după moarte. Tot asta se spune despre copii care se nasc cu anumite semne, interpretate de secole în mediul rural drept ”brand de strigoi”. Prin zona rurală din jurul Clujului, în zona Bistriței sau Bihorului sau în sate din sud (Gorj, Olt) ori în Maramureș și Moldova, istoriile sunt bogate în strigoi (de fapt, fiecare zonă geografică are setul său de povești cu strigoi, cu datini de împlinit pentru a te feri sau a scăpa de ei). Am auzit multe povești, variate, care, toate, curg în aceeași legendă: că strigoii se transformă în lupi sau vârcolaci ori în animale ale diavolului; că fură și mănâncă animale după ce cade întunericul, făcând pagubă oamenilor; că ies în fața cuiva care umblă noaptea pe drum singur și îl sperie de îl bagă în mormânt, numai ca să îi ia sufletul; că își chinuie rudele după moarte sau pe cei care consideră că le-au greșit cu ceva; că mortul care e strigoi nu poate fi scăpat de acest blestem decât dacă e scos din mormânt și i se înfige un țăruș direct în inimă; că microbul strigoiului se transmite în familie.

Ilustrație strigoi – Chris McFann, sursa: Koboldquarterly.com

Versiunea 2.0: strigoi? Stai să întreb internetul

Că tot a fost weekend de Halloween și până și la micul magazin de cartier cu-de-toate se discuta de petreceri și costume, am ochit puștii care își fac veacul prin spatele blocului, adunați la câte o scară, la povești, băut bere sau fumat (nu le cere nimeni buletinul). Generație de betoane în totalitate, fără mamaie la țară, fără prea multe cărți citite, după cum recunosc ei înșiși (”alea de joc se pun?”), dar cu iPhone, iPad și imPresii. Ce știu ei despre strigoi?

”Păi îs vampiri. Strigoii sunt vampiri”.

”Ești prost. Nu îs vampiri. Îs un fel de rude cu vampirii”.

”Îs din ăștia de Halloween, care ies din mormânt. Zombi!”

”Eu n-am auzit de strigoi. Eu știu de zombi, nu-s la fel?”

”Este o noapte a strigoilor? Alta decât Halloween?! Io nu știu alta decât Halloween. Nu atunci e cu monștri și din astea, vrăjitoare?”

”Bă, am căutat pe Google. Cică nu-s nici zombi și nici vampiri. Îs ceva suflete de morți răi…”

”Păi alea îs fantome, fraiere!”

”Nu, mă, că îs diferiți, uite pe Wikipedia…”

Iese din scenă mamaia, intră Wikipedia. Dezbaterea odată lansată, m-am lămurit: orice ar fi, Google știe să ne spună ce și cum. Mamaia nu mai are utilitate, mai ales că internetul are și imagini. Trucate, dar expresive. Cool, cum s-ar zice. Și totuși, ce spune versiunea 2.0 a strigoilor despre legenda care îi înconjoară? Ce spunea și Tudor Pamfile (scriitor, etnolog), căci versiunea 2.0 trebuia să aibă un 1.0, aceasta fiind cărțile și studiile făcute de diverși etnologi de-a lungul timpului: strigoiul este înrudit (sau confundat, uneori) cu vidma, vârcolacul sau chiar vampirul din mitologia meglenoromânilor. Etimologia numelui ne arată că vine din limba italiană, mai exact din cuvântul ”strega”, care înseamnă ”vrăjitoare”. De fapt, îmbină vechiul cuvânt care face referire la vrăjitoare cu ”a striga” – de spaimă, de groază, în fața unor lucruri nefirești, nenaturale. Etnologul Otilia Hedeșan (Timișoara; autoare a două cărți despre mitul strigoilor: ”Șapte eseuri despre strigoi”, 1998 și ”Pentru o mitologie difuză”, 2000) a explicat mai pe larg: strigoi derivă din ”strigă”, formă provenită din latinescul ”striga”, varianta vulgară a termenului clasic ”strix”, care însemna ”pasăre de noapte care trece să sperie copiii” sau, într-adevăr, ”vrăjitoare”. Este un cuvânt moștenit în toate limbile romanice, susține etnologul.

Înmormântare tradițională. Sursa foto: EVZ / arhiva Muzeului Țăranului Român

Strigoii sunt și vii, și morți

Cum devine cineva strigoi? Prima variantă este că se naște astfel (de unde și zicala că se transmite genetic, precum o predispoziție pentru o anumită boală). Pare un copil normal, doar că are niște semne distinctive: e chel în creștetul capului (pauză de căutat prin păr), se ferește mereu de tămâie, are o prelungire a coloanei vertebrale (ca o coadă mică) și nu mănâncă niciodată usturoi și ceapă. În noaptea de Sfântul Andrei, va dori să doarmă afară. Este noaptea strigoilor în mitologia românească, când, mai ales dacă e lună nouă, toți ies din morminte și petrec, iar ca bonus fac răutăți specifice. Acum au puteri maxime și sunt cei mai periculoși. A doua variantă este că pot deveni strigoi: copiii care mor nebotezați, morții care au fost oameni foarte răi și au făcut multe rele, cei care mor într-un mod violent și înainte de vreme (împușcați, înecați, spânzurați etc.), bolnavii care, pe durata convalescenței, rămân nesupravegheați și o pisică trece peste ei sau morții lăsați nepăziți la priveghi și peste care trec animale (pisică, șoarece, câine) sau păsări (găini, curci, orice). Se spune că de aici provine datina vegherii persoanei decedate (mai ales când este ținută în casă), printr-un priveghi continuu, zi și noapte, când măcar o persoană trebuie să fie trează lângă sicriu și să păzească.

În cartea sa, ”Mitologie românească”, Pamfile a identificat două tipuri de strigoi: morți și vii. Cei vii sunt cei născuți cu acea prelungire a coloanei vertebrale (anomalie pusă, de obicei, pe seama unei relații incestuoase, tot în mitologia populară – de fapt, este o vertebră în plus, apariția ei fiind o malformație sau, uneori, legată de o tumoare dezvoltată în acea zonă). Cei morți sunt spiritele care nu trec pragul în ”lumea de dincolo”. Și cei vii ies din corpul uman în noaptea de Sfântul Andrei (29/30 noiembrie), în somn: legenda spune că ies din casă pe horn sau pe ușă, se dau de trei ori peste cap, iau forma unui animal asociat răului (în foclorul românesc, lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe melițe, butoaie sau cozi de mătură, se duc în locuri de adunare (între hotare, la răspântii de drumuri sau în poieni) și acolo se întâlnesc cu strigoii morți. Fac sfat, decid cine e lider pentru anul următor, se bocesc, își vindecă rănile și pleacă înapoi acasă. Mai ies din corp și în noaptea de Sângiorz (22/23 aprilie), când sunt puși pe rele: merg să fure mana holdelor, laptele vitelor, să strice taurii, să lege ori să ia puterea bărbaților.

Priveghiul mortului este foarte important în ritualul de prevenire a transformării în strigoi. Foto: Phone Portal

Varianta feminină, ca la vampiri: rea și obsedată de sex

Ce stricăciuni fac strigoii? Dincolo de cele mai sus amintite, mai opresc și ploile și aduc secetă pe locuri, aduc grindină ca să strice recoltele și moartea printre oameni și vite. Oriunde se întâmplă o nenorocire, ea poate fi pusă pe seama unui strigoi. Cel mai de speriat dintre toate, însă, spun legendele, este că strigoii trebuie să se hrănească cu sânge de om viu pentru a supraviețui (până la urmă, sunt rude cu vampirii!). Mitologia spune că persoana care a avut nenorocul să fie vizitată de un strigoi care s-a ospătat din sângele său se trezește, după un somn neliniștit, cu un punct roșu pe piele apărut din senin, cu dureri de cap și stare generală de slăbiciune. Ca să nu oprim lista de orori aici, legenda mai spune că uneori strigoii rod organele interne ale victimelor și, după un timp, se reîncarnează în oameni, doar că trăiesc în alte locuri decât cele unde au viețuit înainte. Se spune că dacă se întâlnesc, cumva, cu cineva din fosta lor viață (un cunoscut, dar poate fi chiar și un lucru, nu neapărat o persoană), crapă pe loc și pentru totdeauna. Ori se transformă în fluture cap-de-mort (lipsa de opțiune nu ar fi fost tocmai corectă, nu? așa că legenda le mai oferă o cale de ieșire).

Mitul mai spune că puteți recunoaște un strigoi numai dacă sunteți născut într-o zi de sâmbătă (alte versiuni susțin că tocmai persoanele născute într-o zi de sâmbătă devin strigoi). Ca semn de identificare (dincolo de fereala de usturoi și tămâie) este faptul că le este frică de copii – motiv pentru care nu se arată la față în Ajunul Crăciunului și de Anul Nou, când vin pruncii să colinde. Varianta feminină a strigoilor este și mai înspăimântătoare: pe lângă faptul că fac tot ce fac strigoii, ele au obiceiul de a se împerechea cu cei cărora vin noaptea să le sugă sângele. Sunt dependente de acest ritual erotic nefiresc și prin împlinirea lui fură sufletele victimelor. Strigoaicele (căci așa le spune) fură roua de pe iarbă și opresc ploile, sunt ferite de înec, fac farmece bărbaților și se bat cu alți strigoi. În ciuda tuturor relelor care le sunt atribuite (și nici nu este loc să le enumăr pe toate aici), etnologul Otilia Hedeșan spunea, citată de presa locală, că ”strigoii nu sunt personaje horror, chiar dacă nu ți-e totuna când îi vezi. Nu ucid decât rareori. Dacă un om este înmormântat după tradiție, nu se mai poate întâmpla nimic rău”.

Cum îi omori?

Sătenii din diverse zone (Timiș, Maramureș, Oltenia, Argeș) nu prea cred în cărți și studii, dar știu ce i-au învățat și pe ei bătrânii: ca să te păzești de strigoi (nu că ai avea mari șanse), folosește usturoi (la uși, la geamuri, pe prispă, în mâncare) și, dacă vrei să îl omori, trebuie să îi bați în inimă un țăruș (de stejar, tisă sau frasin), după citirea unor rugăciuni specifice (despre care niciun preot nu va vorbi în mod oficial). Cuiele care se bat în sicrie au și scopul de a ține mortul acolo, să nu mai iasă, dacă e strigoi. Respectarea cu sfințenie a rânduielilor de înmormântare este lege în mediul rural, pentru că se consideră că orice lipsă sau greșeală pot duce la condamnarea celui mort la a deveni strigoi. În ciuda cunoașterii datinilor, apar și probleme. Evenimentul Zilei relata, acum câțiva ani, cazul intens dezbătut al sătenilor din Marotinu de Sus (Oltenia), care au dezgropat un mort, i-au scos inima şi i-au ars-o, iar cenuşa au băut-o amestecată cu apă. Au fost șase oameni implicați în incident, toți găsiți vinovați de profanare de morminte și condamnați la câte șase luni de închisoare cu suspendare și plata unor daune familiei celui mort. Cei șase au susținut că, la scurt timpă după ce omul murise și fusese îngropat, fenomene stranii au apărut în sat, mai ales în cazul lor (rude ale decedatului) – boli, halucinații, obiecte care se mișcau prin case. Concluzia lor, conformă sistemului de credințe care însoțește spiritul rural românesc (și chiar și pe cel urban), a fost că omul mort devenise strigoi și venea să îi chinuie. Așa că l-au ”executat” după tradiție.

Interesant este că, la scurt timp după ce au dus la îndeplinire ritualul, oamenii s-au vindecat și lucrurile au revenit la normal. Specialiștii care au analizat atunci cazul au spus că aceste practici ”underground” legate de strigoi însoțesc comunitățile și în prezent, mai ales în societățile tradiționale, unde legăturile de familie și de comunitate sunt altfel percepute și interpretate – comparativ cu societatea modernă de tip urban, unde primează individualismul. Credințele diferă uneori de la sat la sat, în ceea ce privește ”subiectul” – cine se poate transforma în strigoi: persoane cu ochi albaștri, persoane cu noroc la vite (care nu vor nici după moarte să lase pe altcineva să se ocupe de animalele lor), copiii care țipă încă din burta mamei, persoanele cărora nu le crește păr la subsuoară, copiii plămădiți în zile de mare sărbătoare, oamenii care au jurat strâmb pe Dumnezeu, cei cărora le pare foarte rău după ceva lăsat pe lumea pe care au părăsit-o fizic. Și practicile de alungare (sau de împiedicare) diferă de la zonă la zonă: de la pusul de semințe sau pietricele pe pieptul mortului (ca să fie ocupat să numere) sau nisip din pereții casei în sicriu (Hunedoara – ca să fie ocupat să îl strângă), la uns colțurile sicriului cu usturoi, tămâierea mortului, pusul unui pantof rupt în sicriu sau a unui pește (Caraș Severin), baterea de cuie în călcâie sau pusul cuielor în gură (Bihor), până la scoaterea și arderea inimii și plămădirea unei turte din cenușa rămasă.

Credeți sau nu credeți, legenda supraviețuiește bine-mersi secolului 21

Puține sunt zonele în care se crede în așa-numiții strigoi buni, care se întorc pentru a ajuta la treburile casei – când familia e plecată, veghează animalele, fac curat sau pun fân vacilor. În general, simbolistica acestora este legată de probleme, răutate, boli, necazuri, moarte. Tocmai din acest motiv, tacticile de apărare sunt, la rândul lor, atât de crude, de sadice, contrazicând credința creștină și legile (privind profanarea mormintelor și perturbarea celui plecat pe altă lume). Adevărul este, însă, că mitul strigoilor și tehnicile de scăpare preced creștinismul cu, probabil, mii de ani. Au rămas atât de puternic înrădăcinate în subconștientul colectiv, încât legile de pe hârtie nu îi interesează pe oameni. În luna august a acestui an, tot EVZ relata despre obiceiurile din comuna doljeană Amărăștii de Sus, unde localnicii au din plin povești cu morți vii, prin fiecare familie și își înțeapă morții în inimă sau stomac, pentru a-i împiedica să se întoarcă. Toți morții, însemnați sau nu, răi sau buni. Preventiv. Sunt și persoane cunoscute acolo pentru că au curajul să facă asta, persoane la care se apelează pentru a înfăptui lucrul, așa cum se merge la moașă când cineva stă să nască. Este un firesc al locului și le asigură liniștea și pacea.

Credeți sau nu în strigoi, legendele care îi înconjoară sunt peste tot în România (și nu numai). O relatare a celor mai cunoscute cazuri ”paranormale” cu strigoi de pe la noi puteți citi într-un material amplu realizat de Descoperă.ro. Dacă aveți bunici la țară, poate v-au spus deja măcar o istorisire cu strigoi. Dacă nu, internetul vă poate băga în sperieți fără probleme. La căutarea după cuvântul ”strigoi”, Google are, într-o cincisprezecime de secundă, 142.000 de referințe. Semn că mitul stârnește curiozitate în continuare, că se transformă în scenarii de filme (tot s-a cam plictisit lumea de Dracula), că nu moare nici cu mii de articole și dezbateri bătute în inimă.

 

Foto 1: scenă din filmul The Undead (1957)

 

Este, cred, inutil să vă mai spun că pe toată durata redactării acestui material am avut zgomote ciudate în țeava de la calorifer, de se uitau și pisicile neliniștit la ea. Desigur, am de gând să le pun pe seama vecinilor care fură apă sau a instalatorului care se tot joacă cu aerisirea caloriferelor învechite. Nu?