Legende de făcut cheta pe străzi

 

În aventurile fiecărei generații există acele situații (pățite pe piele proprie, văzute ori auzite) în care un cineva rămas fără bani apelează la mila trecătorilor pentru a strânge suma dorită. De la tinerii bronzați, cu câte un rucsac vechi în spate, de pe peronul uitatei gări din Costinești și până la puștani cu adidași șmecheri, cu luminițe, așezați strategic pe fântâni arteziene din parcurile orașelor, legendele de chetă stradală s-au dezvoltat și au făcut istorie. Le-ați dat sau nu le-ați dat bani, dacă v-ați trezit cu ei în față? Sau, poate, ați fost într-o astfel de situație și ați folosit adevărul ca să vă justificați gestul, însă el a devenit rapid poveste pentru cei pe care ați încercat să îi impresionați …

”Scuzați-mă că vă deranjez, însă am o problemă și sper să mă puteți ajuta, nu cerșesc, dar mi s-au terminat banii și acum nu mai am bani de bilet să mă întorc nici măcar până la București. Dacă m-ați putea ajuta cu oricât să pot strânge banii, îmi dați adresa și vi-i trimit prin mandat poștal înapoi când ajung acasă” – acest text, cu variațiuni mai mult sau mai puțin lacrimogene, circula încă de pe vremea când părinții mei băteau Costineștiul, adică anii ’70. Cam pe tot parcursul verii, în special pe peronul gării, poezia putea fi auzită pe diferite voci. Ea a rezistat cel puțin până în anii ’90 spre 2000, când a fost rândul meu să ajung prin faimoasa stațiune și sunt aproape convinsă că mai poate fi auzită și astăzi (deși acum, cu ofertele de carduri și transferuri rapide de bani, e cam greu să mai convingi pe cineva că nu are cine să îți pună 100 de lei pe card și trebuie să îi ceri de la străini). Motivul pentru care junele sau juna cu textul rămăseseră fără bani era sau nu era specificat – de regulă, se miza pe sentimentul de ”înțelegere”, în fond, i se poate întâmpla oricui, nu? Dar, uneori, ca să fie mai convingători, cei care cereau puneau la înaintare o situație nefericită – ”mi s-a furat portofelul”, ”am dus un prieten la spital și a trebuit să îi cumpărăm medicamente” sau ”am dat banii pe taxi să îl ducem că nu venea ambulanța”. Uneori, solicitarea era însoțită de sinceritate (doar e cea mai bună carte de jucat): ”i-am dat pe mâncare și băutură și nu mi-am dat seama că se termină așa repede”. Mai era și situația în care cel mai tupeist din grup (dintr-un grup întreg de oameni care, aparent, nu mai aveau bani, după cum era prezentată povestea) cerea câțiva bănuți în numele tuturor, ca să poată mitui ”nașul” pentru a urca în personal și să ajungă măcar la Constanța.

De la Costinești pleacă mare parte din legendele de făcut cheta pe străzi. Invariabil, în gară erau mereu oameni fără bani de plecat acasă … (Foto: Panoramio, Tzifrea)

Tot pe litoral auzită, dar nu exclusiv acolo, era poezia cu ”bani pentru o țigară”. Pe vremea când țigările încă se vindeau la bucată, te trezeai acostat din senin pe faleză ori pe oriunde de unul sau mai mulți tineri, care își intrau rapid în rol: ”Nu te supăra, am rămas fără bani și numai mâine îmi pot pune ai mei la poștă, dar nu am ce mânca în seara asta, fac și eu o mică chetă, dacă vrei și poți să contribui, măcar de o țigară…”. În general, persoanele solicitate erau din categoria tânără de vârstă, tocmai pentru că funcționalitatea metodei se baza pe solidaritate și empatie. Ceva de genul: ”Băi, vezi că și ție ți se poate întâmpla și o să ajungi să faci ca mine, nu ți-ar plăcea să fii ajutat când va fi cazul?”. Legenda cu rămasul fără bani de transport dintr-un loc în altul s-a mutat și prin orașe, unde studenți aflați în tranzit sau dornici să ajungă în orașele de domiciliu puneau placa prin campusuri sau direct pe stradă, mai ales în apropierea gării. În perioada studenției, mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu acostată în acest fel, cu rugăminți fierbinți de ajutor, că vor și ei să ajungă acasă, dar părinții nu au apucat să le pună bani și măcar să aibă ce să îi dea ”nașului”, ca să se poată urca în tren. Desigur, astea se petreceau pe vremea când părinții ne trimiteau bani prin poștă, cardurile abia intrau pe piața românească și noi, studenți pe atunci, încă nu eram posesori de astfel de minunății (ne ridicam bursa de la vreun secretariat, o administrație, nici nu mai știu exact, dar semnam trei hârtii pentru ea).

Poșta era mereu ”băgată la înaintare” când venea vorba de cerut bani, pe motiv că … nu era deschisă. Niciodată 🙂 (foto: uncopilutz.wordpress.com)

”Dați și voi un ban la chetă?”

Sistemul nu l-am inventat noi, se practică din plin și prin alte țări. L-am regăsit în SUA, spre exemplu, unde am constatat că ”legenda” e cam aceeași: cineva rămas fără bani (de regulă, acolo omul spunea direct că i s-au furat, pentru că asta se putea întâmpla în plină stradă și oricine cam empatiza cu situația) apela la mila trecătorilor, sperând să impresioneze vreunul (sau mai mulți) suficient cât să îi dea suma de bani necesară. Nici acolo, precum nici la noi, niciodată nu se specifică o sumă anume, ci, generos, se lasă la latitudinea celui care dă. ”Orice sumă e binevenită”, spuneau băieții americani ieșiți la cerut. ”Nu le dau, că își cumpără iarbă”, îmi zicea un amic, pe care l-am cunoscut acolo (vara 2002). Omul avea 30 și ceva de ani, lucrase de la 16 ani, minim 10 ore pe zi, își punea bani deoparte să își facă restaurantul lui, avea un plan pus la punct, se iubea cu o profesoară frumoasă din Ucraina, venită în SUA să lucreze ca bucătăreasă și nu dădea bani celor care, cu ”numere vrednice de Hollywood”, cum le spunea el, încercau să stoarcă mila. ”Am făcut greșeala să le dau și chiar am crezut că aveau nevoie de bani să ajungă acasă. Mai târziu, întâmplarea a făcut să îi găsesc la bar, îmbătându-se. Asta s-a întâmplat demult, dar de atunci nu mai dau”, mi-a explicat Greg. (Recunosc că eu nu am dat bani când mi s-au cerut în astfel de situații, în special pentru că nu aveam, dar și pentru că știam legendele).

În New York, poveștile de făcut cheta pe stradă nu diferă prea mult: de obicei, implică furtul portofelului (foto: Jook Leung, Panoramas.dk)

Prin New York, pe străzile centrale, câte un cuplu (el și ea) apela la bunăvoința trecătorilor, de regulă prezentându-se ca fiind dintr-o zonă mai îndepărtată sau mai năpăstuită (fără să jignesc, dar cum ai spune la noi ”știți, sunt de la Văscăuții din Deal”) și, cam tot sub același pretext, că li s-au furat banii și actele, iar în plus s-au și rătăcit, cereau orice sumă de bani ca să strângă necesarul pentru a lua un bilet de tren ori de autobuz. Interesant, dar nimeni nu cere (sau cel puțin nu am auzit de așa ceva) bani de bilet de avion :). Situația specifică New York-ului a fost speculată (și caricaturizată din plin) în filme (unul dintre cele mai recente în care apare o asemenea scenă, este ”Date Night”, cu Tina Fey și Steve Carell). În București, de curând, am întâlnit o altă ipostază: de pe o arteziană din centru, la oră mai înaintată de noapte, a țâșnit un băiat foarte sigur pe el, care nici măcar nu ne-a mai spus motivul pentru care ne cerea bani, poezia fiind scurtată la: ”Dați și voi niște bani la chetă?”. Sincer, fără poezie, fără acea mică legendă în spatele cererii, parcă nici nu mai are farmec. În seria poveștilor de acest gen, am mai auzit despre cereri care se bazau pe: ”prietenii mi-au tras țeapă și au plecat fără mine”; ”am leșinat și când m-am trezit nu mai aveam rucsacul, actele, banii, nimica”; ”ai mei mi-au pus bani, dar e închisă poșta și nu îi pot scoate”; ”mi-a rămas cardul blocat în bancomat” (asta e de ordin recent, de când ne-am învățat cu cardurile și ele ne-au învățat cu faptul că se pot bloca); ”mi-am uitat PIN-ul”.

De la un leu la un minut

Invariabil, cererile se acest fel erau însoțite (nu prea mai sunt acum) de textul clasic: ”îmi dai adresa / telefonul și când ajung acasă îți trimit banii înapoi”. Nu cunosc pe nimeni, din păcate, și mi-am întrebat destui prieteni și amici, care să fi trecut printr-o astfel de experiență: să fi dat banii și să îi fi primit, ulterior, de la persoana cu pricina. Cred că, dintre toate poeziile auzite, cea mai des repetată, cea mai des întâlnită și cea mai cu patos spusă era: ”Mai am nevoie doar de 5 lei” ca să ”dau un telefon să primesc banii / cumpăr bilet / îmi iau de mâncare” etc. Cererea suna mereu la fel, de la un trecător la altul, de fiecare dată nefericitul care cerea mai avea nevoie doar de 5 lei (sau un leu sau 5 bani, în funcție de era monetară în care se petrecea aventura), iar la final, din 5 lei cu 5 lei și tot așa, se aduna o sumă suficientă. Cu unicul efort de a juca puțin teatru. Cât la sută din aceste cazuri erau, de fapt, povești reale? Există posibilitatea ca măcar unul să fi fost adevărat, însă, în aura de legende de făcut cheta care înconjoară acest tip de situații, și povestea adevărată intra la categoria păcăleli. Dacă este să ne ghidăm după exprimarea gamei de emoții umane, disperarea reală, cea care te împinge să cerșești, să faci orice, dacă de asta depinde ceva grav la acel moment, se vede și se simte – pe gesturi, pe mimică, pe voce. Însă, în egală măsură, o persoană cu talent actoricesc poate mima cu ușurință disperarea – de la tonul vocii și până la lacrimi adevărate. Și atunci, cum mai deosebești falsul de real, cum știi că ajuți cu adevărat o persoană aflată la nevoie sau dai bani unor mici farsori?

 

Copiii și mobilele lor. Cu multe minute, dar niciodată de ajuns (foto: www.loveyourworklife.com)

Legendele de chetă pe stradă au evoluat. Doar nu era să rămână ancorate în gara din Costinești! Puști tupeiști cer direct țigări pe stradă, motivând că sunt ”supărați” și vor să tragă un fum. Adolescenți înfierbântați (asta am auzit-o tot în SUA) rugau recepționeri de hoteluri să îi lase și pe ei într-o cameră să facă sex, dacă tot nu era ocupată. Însă cea mai recentă versiune pe care am întâlnit-o (și care m-a făcut să îmi amintesc, de fapt, de acest folclor urban al chetei) m-a lăsat mască: o fetiță (cu fundiță, dar șmecheră, tip Gossip Girl) m-a întrebat, pe o alee din parc, dacă nu am ”un minut în Cosmote”. Recunosc că prima dată nici nu am înțeles ce mă întreabă și am răspuns, intrigată, ”ce să am?”. ”Un minut în Cosmote, să dau și eu un telefon”, mi-a explicat, ”pe litere”, puștoaica. ”Dar tu nu ai telefon?”, am întrebat-o, cu hohotul de râs ascuns în spatele dinților. ”Ba da, dar mi s-au terminat minutele!”, a punctat ea victorioasă. Și fiindcă nu păream tocmai nerăbdătoare să o ajut, a fugit la următorul plimbăreț prin parc, cu aceeași voce sigură și același text pus la punct. Iar eu am rămas să mă mir, în sinea mea, cum a ajuns cheta de stradă de la 1 leu pentru biletul de tren la un minut într-o rețea de telefonie mobilă. Sunt curioasă ce urmează 🙂