Profa de chimie intră în clasă. Se aşază la catedră şi ţipă: „Aşezaţi-vă în bănci, v-am adus testele!”. Ne aşezăm cu toţii şi aşteptăm notele, sperând că sunt de trecere. Ne strigă în ordine alfabetică. Mai e mult până la mine, trebuie să aştept până la „S”. „4 , 4, 5, 2, 6…10”. Felicitări, Matei! Mă întreb dacă eşti fericit că ai stat să toceşti pentru o notă care oricum nu o să te ajute cu nimic. Ajunge, în sfârşit, la mine. Mă duc la catedră și, ca de obicei, îmi spune: „Elena, tu ești o fată foarte deșteaptă, dar nu vrei să înveți. 4!”. Pregătită, cu scuzele la mine, îi spun: „Da, doamna, dar știți, am lipsit pentru că m-am simţit rău (chiulisem) și nu am reușit să recuperez materia”. Îmi spune că nu e vina ei şi îmi trece nota în catalog. Mă întorc în bancă și aştept să termine de împărţit restul testelor.
Text, desene și picturi de Elena Smîntînă, 15 ani, elevă în clasa a X-a la Colegiul „George Coșbuc” din București (publicate inițial pe site-ul proiectului nostru „Jurnalist în curtea școlii”)
După câteva minute, ne spune să deschidem caietele şi să scriem titlul de pe tablă. Se ridică în picioare şi începe să vorbească. Încerc să fiu atentă, dar după primele cinci fraze mă pierde. Mă uit în clasă. Reuşesc să împart elevii în patru mari categorii. În prima intră cei care lipsesc. Bănuiesc că sunt afară şi chiulesc împreună cu alţi colegi de la alte clase. Apoi, sunt cei care îşi ocupă timpul cu tot felul de activităţi (şi aici intră uitatul în gol, cititul pe sub bancă, ascultat muzică). Următoarea sunt tocilarii care îşi notează fiecare cuvânt. Am observat, în ultimul timp, că toceala e încurajată atât de profesori, cât şi de părinţi. În ultima categorie se încadrează foarte puţini elevi. Sunt aceia care sunt atenţi la oră şi care o bombardează pe profesoară cu întrebări, punând-o în situaţii dificile. Am auzit de atâtea ori raspunsul: „Ăăă…o să vedeţi când o să ajungem acolo” („acolo” fiind definit ca momentul în care uităm cu toţii de întrebare).
Plictiseala apare încă de când profesoara intră în clasă. E o persoană scundă, lipsită de autoritate. Mereu vine îmbrăcată într-o singură culoare. Dacă are rochia galbenă, geanta, pantofii, paltonul, toate trebuie să fie galbene. De data asta a venit în albastru pastelat. Monocromia ei mă face să cred că e o persoană plictisitoare, fără personalitate, fără esenţă. Atmosfera din clasă e absolut jalnică. Undeva în spate pâlpâie un neon. Copiii sunt plictisiţi, aerul e sufocant şi peste toate tronează o lumină albă pe care o vezi doar în spitale. Sunt obosită, n-am chef de nimic. De fapt, fiind plictisită, am impresia că sunt obosită, nu e ca şi cum aş face ceva care să mă solicite. Mă uit afară și e întuneric.
Nu îmi vine să cred că e 7 seara și mai am încă o oră după asta. Am împrumutat o revistă de la un coleg şi l-am rugat să mă lase să mă uit pe ea în timpul orei. O deschid şi o răsfoiesc. Are o groază de articole mişto despre care eu nu ştiam mai nimic. În mare parte, subiecte din domeniile spaţiu, cultură și psihologie. Încerc să-mi imaginez cum ar fi să ni se predea aşa ceva la şcoală, cum ar fi să învăţăm despre noile descoperiri ale NASA sau despre mormântul reginei egiptene Nefertiti. Am impresia că toate orele astea în care nu facem nimic interesant mă distrug, rup o parte din mine. Mă umplu de nervi când mă gândesc că din şapte ore pe care le am pe zi, patru sau cinci sunt irosite pe lucruri care nu-mi plac şi de care nu o să am nevoie.
Citiți restul textului pe „Jurnalist în curtea școlii”.