La muncă sau la întins mîna?

4

Pe undeva pe trotuarul de lîngă teatrul Foarte Mic, în zona kilometrului 0, la cîteva sute de metri de Teatrul Naţional şi Universitate, peste drum de Ministerul Agriculturii şi la 5 minute distanţă de biserica armenească din Rosetti, într-un fel de scobitură în perete, o mică firidă la baza clădirii, locuieşte de ani de zile o băbuţă. E o băbuţă standard, o bunicuţă liniştită, mică şi cocoşată de osteoporoză, cu batic şi o cărticică de rugăciuni în braţe. Am văzut-o prima oară prin 2006, într-o iarnă, şi iarna trecută era tot acolo, dormea în fiecare noapte înfofolită într-o pătură, în acelaşi spaţiu semideschis, decorat cu icoane şi cruci. Nu cere, dar i se mai dau bani sau mîncare. Nu ştiu ce face cu ei, poate are, ca atîţia cerşetori, un parazit care vine din cînd în cînd şi îi strînge, cert e că încă trăieşte, sub ploi, în ger, în caniculă.

de Dan Sociu

E o viaţă absurdă şi tristă, aşa o vedem noi şi e firesc să o vedem aşa, ne vine greu să o înţelegem, aşa cum îi vine greu unui tînăr occidental din clasa de mijloc să înţeleagă cum poate trăi un doctor rezident român cu un salariu cît o chirie într-o garsonieră. Ştim, sau sperăm, că există o plasticitate a sufletului şi că viaţa unei familii cu 13 membri, dintre care doar unul sau doi au o sursă de venit, plus cîteva alocaţii şi ajutoare firave, unul e retardat  şi e internat în fiecare vară la Obregia pentru o săptămînă şi spaţiul gol pe care îl creează în casă e vacanţa lor anuală, e concediul lor în Grecia, viaţa asta deci are un sens intern, e viaţa lor, s-au obişnuit cu ea şi numai prin comparaţie devine intolerabilă. Noi ştim că băbuţa trăieşte inuman, monstruos, că ne-ar durea inima să ne vedem bunica sau mama dormind iarna într-o firidă lîngă staţia de autobuz, dar pentru ea e viaţa-atît-cît-poate-să-fie şi altceva nu-şi poate imagina. Ce s-ar întîmpla cu viaţa ei dacă nu ar mai cerşi?

E evident că pe cei care au putere, de la preotul de la biserica Armenească pînă la Ministrul Agriculturii de peste drum, îi doare în cur de ea, iar noi, mai mult decît să-i dăm un ban sau un covrig nu avem ce să-i facem. De bine de rău, aşa trăieşte, aşa a supravieţuit pînă acum. Poate ar fi mai bine pentru ea să moară, dar cine suntem noi să spunem asta. Şi atunci, dacă îi iei cerşetoria, cu ce rămîne? Probabil cineva face bani de pe urma ei şi parazitul ăla ar putea să fie destul de decent, măcar cît paraziţii lui Ion Bîrlădeanu, şi să n-o lase noaptea pe stradă, să o ducă unde stă el, să nu-şi lase maşina de producţie în frig şi umezeală. Dar realitatea e că o lasă, îl doare şi pe el în cur, evident, e o maşină de producţie ieftină şi uşor de înlocuit. Şi atunci dacă asta e realitatea, dacă pentru băbuţă nu există decît 1 singur fel de viaţă, fără alternativă, ce condamnăm noi cînd condamnăm cerşetoria? Moral vorbind, nu putem nici s-o condamnăm, nici să o încurajăm. Să zicem mersi că nu suntem cerşetori şi că nici n-o să ajungem vreodată aşa ceva, avînd noi din naştere un scut magnetic care ne protejează pe viaţă de şomaj cu incapacitate de muncă, handicapuri, alcoolism grav, boală şi nebunie.

Şi dacă tot nu avem ce face, să vorbim despre, să ne antrenăm bunul-simţ, să ciocnim idei, poate iese ceva, poate ne dăm seama că e mai normal să construim azile de bătrîni decît biserici şi mecanisme de protecţie socială mai bune decît bunul Dumnezeu.

[coloana]

Nu e bine să dai bani cerşetorilor


Alina Kartman, redactor la Semnele timpului

Mă ruga cu disperare în ochi dacă pot să o ajut să-şi ia nişte medicamente, că nu-i ajung banii. I-am dat 50 de lei şi am văzut-o pe bătrânică trecând fericită peste surpriza sumei şi îndreptându-se cu pasul sigur spre farmacia din apropiere. Recunosc, sentimentul că i-am şters teama din privire m-a făcut să mă simt un fel de eroină. Îi asigurasem Tanakanul şi Humanophortul pentru luna asta. Dar mirajul filantropic s-a dizolvat scurt şi am devenit lucidă: dar luna viitoare? Luna viitoare e întotdeauna cea care face ca generozitatea din milă să nu fie bună.

Nu sunt între cei care trec pe lângă cerşetori ca pe lângă nişte oameni muţi şi transparenţi. Mă dor usturător unele gesturi, priviri şi cuvinte care îmi arată cât de cruntă le este unora viaţa. Dar am învăţat un lucru: mila e o emoţie parşivă care, dacă nu eşti atent, te manipulează abil ca un santajist interior.

Când dai din milă, dai pentru că ceva din ce ai văzut la celălalt te-a atins, te-a emoţionat, te-a ajutat să-i înţelegi durerea şi să vrei să o faci să treacă. Dai, nu după nevoia cerşetorului (aproape de fiecare dată dăm mult mai puţin decât posibilităţile noastre), ci dai după propria nevoie. Omul dă în masura în care rezonează cu cel care îi cere. Asta înseamnă, pe de o parte, că dă ca să îşi aline propria suferinţă, oglindită în durerea celuilalt, iar pe de altă parte înseamnă că dacă nu rezonează, nu dă. Efectul este că (1) dătătorul nu e chiar aşa demn de laudă cum se simte şi că (2) beneficiul gestului lui, pentru societate, este mult mai mic decât îl estimează el. Pericolul situaţiei e dat de faptul că binele săracilor ajunge să depindă de un sentiment subiectiv, care azi e, mâine poate nu mai e.

Nimic nu garantează că cerşetorul pe care l-am ajutat azi va mai fi ajutat şi mâine. Şi dacă ar fi ajutat, nu ar fi neapărat bine. Auzim prea des de poveşti precum cea a cersetorului timişorean „Pisica” (prins de Poliţie cu 35 de milioane de lei într-o pungă de plastic) ca să mai credem că mila este un reper de încredere, după care să ne formam o imagine despre viaţa celor care ne cer bani pe stradă. Nu este bine ca un cerşetor să câştige din legănat şi tânguit mai mult decat un muncitor calificat, care lucrează 8-10 ore pe zi, producând ceva. Daca mila ar fi rezonabilă, ne-ar îndemna să ajutăm muncitorul, nu cerşetorul.

Nu este bine nici că mila ne face generoşi cu oameni care sunt exploataţi de reţele mafiote de cerşetori, încurajând astfel sistemul putred. Aici să zicem că mai intervine din când în când Poliţia, dar mai există un aspect, destul de uşor de ignorat. Un om ajutat constant într-un aspect în care s-ar putea descurca singur (cu un anume efort) devine, în timp, dependent de cel care îl ajută. Cerşetorul se atrofiază social, devine incapabil să stea pe propriile picioare: o povară.

Dacă ne-ar păsa cu adevărat de oamenii cărora le dam bani pe stradă, dacă am vrea să facem cu adevărat un bine, ne-ar bucura mai mult să îi ştim implicaţi într-o activitate utilă, care le aduce un venit constant, decât să îi ajutăm să se obişnuiască cu o viaţă de umilinţă permanentă.

[coloana]

Thinking outside the box despre cerșetorie

Mihaela Pană, jurnalist

Să stabilim încă de la început: nu susțin cerșetoria și mă irită la culme indolența autorităților cu care tratează această problemă socială. Acum pot să-ți prezint opinia mea despre această formă de supraviețuire, dintr-o perspectivă ieșită din cutia cu prejudecăți.

Prima întrebare. De câte ori ai încercat să afli povestea celui care-ți întinde mâna? Eu am făcut-o de câte ori am putut. Așa am aflat că fata care vindea șervețele umede la metrou era obligată de părinți să renunțe la școală pentru a aduce bani în casă. Și tot așa am aflat, de curând, și povestea unei bătrâne care m-a oprit din drum să-mi ceară bani de pâine. Era impecabilă și purta în zâmbetul ei sentimente contradictorii de disperare și de rușine că a ajuns la mila oamenilor de pe stradă. Am ajutat-o pe loc și, după ce i-am aflat povestea de viață, m-am decis să fac tot posibilul pentru a o repune pe picioare. Știe 5 limbi străine și m-a rugat să-i găsesc mușterii pentru meditații și pentru traduceri pentru a putea depăși situația grea prin care trece. Sunt și oameni care nu cerșesc pe stradă doar o bucată de pâine. Au nevoie și de puțină atenție. Obișnuiesc să-i privesc pe cei din jurul meu și să mă întreb care-i rolul meu în societatea în care trăiesc.

A doua întrebare. De câte ori ai încercat să afli cum poți schimba cu ceva situația? Vei răspunde că nici cei care ar trebui s-o facă nu se implică. Da, mi-ar fi plăcut să pot sesiza cuiva faptul că acea fetiță este obligată să renunțe la școală, dar nu am avut cui. Mi-a fost teamă că îi pot face mai mult rău decât bine. Oare niciun reprezentat de la Protecția Copilului sau oricare alt funcționar public care circulă cu metroul nu și-a dat seama că nu este în regulă ca fata aceea să fie cu geanta de șervețele umede pe umăr la ora la care ar trebui să meargă la școală? Iar cazurile sunt fără număr. Mamele care-și poartă bebelușii iarna prin metrou, copiii de câțiva ani puși la cerșit prin autobuze și câte și mai câte. Nimeni nu vede, toată lumea critică din turnul de fildeș al civilizației. Cu toții suntem obișnuiți să spunem că nu ne cunoaștem drepturile. Dar obligațiile și le angajează cineva în societatea mizeră în care trăim? Avem obligația de a fi oameni în primul rând, iar un leu pus în palmă nu rezolvă nicio problemă.

Ultima întrebare. De câte ori ai primit o lecție de viață de la cerșetori? Mie mi se întâmplă aproape în fiecare dimineață când trec pasajul dintre magistralele de la Unirii. Există o jumătate de bătrân care se târăște printre oamenii grăbiți, de cele mai multe ori încurcând drumul. Este mereu spălat, bărbierit și îmbrăcat decent. Nu de puține ori l-am văzut cu câteva bancnote de un leu în mâna cu care-și manevrează cârja deși nu l-am auzit niciodată cerând ceva. De fiecare dată când mă apropii de el, aș vrea să mă opresc să-i dau binețe. Aș vrea să știu povestea lui, dar nu am curajul să-l întreb. Pentru mine este omul care în fiecare zi îmi amintește că viața este o luptă. Lupta de a merge cu jumătate de corp printre oamenii care sunt mereu la un pas să te calce în picioare.

După ce ai aflat ce am avut zis, sper să te gândești de-acum măcar puțin înainte de a-i judeca pe cerșetori. Unii dintre ei ascund povești de viață pe care nici nu ți le poți imagina.

 


4 comentarii

  1. Batranelul ala care se taraste pe la Unirii “cotizeaza” mai departe la un domn bine. Chiar eu l-am vazut, dupa ce imi starnise aceleasi sentimente de compasiune multe dimineti la rand. Acelasi batranel nu e interesat sa iti spuna povestea vietii lui si se supara foarte tare daca primeste monede, nu bancnote. Just my two cents…

  2. Stiu ca ptr. ro. este o utopie, dar solutia partiala este organizarea sprijinului ptr. acesti nefericiti, in genul armatei salvari. Resursele necesare acesteia, ar fi de cateva ori mai mici, decat ,,contributiile,, actuale, acestea ar fi directionate in mare masura corect. Interesant si semnificativ, este ca fauna politica si administrativa, nu scoate o singura consoana/vocala, pe aceasta tema. Fenomenul are dimensiuni endemice, localitati/comunitati mici, au deja in ,,decor,, sa nu mai facem vorbire de ,,export,,. Din pachetul de actiune, obligatoriu trebuie sa faca parte o ordonanta de urgenta, guvernele au fost generoase pe acest subiect, in care exploatarea acestor nenorociti, sa fie reprimata cu pedepse energice.

  3. Buna ziua , problema insa ,o putem interpreta si altfel . Nu condamn pe nimeni (nici pe cersetori ,nici pe cei care le dau bani-eu insumi le dau cand pot ), este doar optiunea mea , dar prefer sa ajut alt segment si anume : sunt familii in majoritatea blocurilor din Bucuresti si nu numai in Bucuresti, care traiesc de pe o zi pe alta , dramuiesc orice leu si subdiviziune a lui si nu cer nimic ,doar vezi si simti durerea de pe chipurile lor ,muncesc 10-12 ore pe zi , copii multi sau fara , bolnavi sau sanatosi,tineri sau batrani . Le dau lor ,simplu ,sun sau bat la usa si cand pot le dau din suflet ce pot ,cat pot (si aici ma refer nu la chestii expirate sau care sunt pe cale sa expire ) . Stiu ca-s subiectiv, dar pe cei fara adapost ar trebui sa ii ajute cel mai mult statul roman ,caruia oricum ii platim impozite ,tva etc ,insa pe cei care nu au curajul sau tupeul sa intinda mana nu are cine-i ajuta , omenia ar trebui sa primeze , nu toti se nasc avuti , iar cand oamenii se straduiesc si nu scapa de greutati ,orice ajutor este mai mult decat oportun .

  4. Cred ca mai este un aspect in toata povestea aceasta: eu cred ca cersatoria e intr-o anumita masura – MUNCA. V-ati gandit prin ce trebuie sa treaca un cersator? Design vestimentar: trebuie sa te pricepi la a-ti alege haine de asa natura incat sa provoace mila trecatorilor. Marketing si cercetare de piata: Trebuie sa stii cum te prezinti, cum promovezi “produsul” – trebuie sa ai un target bine definit (nu poti oricum si oricui sa-i ceri mila). Spor de rusine: de ce sa aiba doar cei de la REBU spor de rusine? merita si cersatorul, nu? spor de risc: oricand poate primi un sut u:n freza pentru munca lui non-standard. conditii grele si ore suplimentare: de multe ori stau cu cojoc de bnala vara in mijlocul bucurestiului – numai pt asta le trebuie un bonus. si cred ca mai sunt si altele… Concluzia mea e ca in multe situatii cred ca e mai usor sa muncesti un job de nimic decat sa cersesti iar daca tu nu vrei sa-i dai, altu vrea sa-i dea? de ce sa nu fie si asta? in tara capitalista a lui papura voda – fiecare face ce poate … Eu unu… nu le dau bani, le dau tigari (poate asa ma las si eu) – si ma mai nimereste cate unu fara un picior cand sunt pe motocicleta… si stiu… ca si daca isi ia bautura, droguri sau MAC – indiferent ce va face… cu motorul nu va putea merge niciodata – compensez un neajuns natural.

Leave A Reply