La mulţi ani drepturilor omului, oriunde s-ar afla!

2

Oricât şi-ar fi schimbat numele până la ajunge să se intituleze pompos  Centre Şcolare pentru Educaţie Incluzivă, şcolile speciale au rămas nişte locuri în care se intră prea uşor şi din care nu se mai iese, acest lucru contrazicând însăşi termenul de „incluziv” din titulatură. Altă „scăpare” etimologică, tipic românească, în care un cuvânt îşi pierde sensul originar. Nişte locuri ticsite cu „cazuri sociale”, mese calde şi internate, însă din care, cu mici excepţii, copiii cu dizabilităţi severe sunt excluşi pe motiv că îi pun în pericol pe colegii lor. Pe cine în ce includ CSEI-urile, rămâne un mister.

 

timthumb

de Ana Dragu

 

CSEI-urile sunt în genere locuri triste, în care găseşti mai puţini copii (şi mai neajutoraţi), mai multe cadre didactice şi mai bine plătite, dar prea puţină predispoziţie spre recuperare şi abilitare. Locuri ale uitării, din care nu se iese şi în care nici dascălilor, nici copiilor nu li se cere să îşi atingă potenţialul maxim. Ba mai mult, primilor nu li se cere nici măcar să îşi îndeplinească una dintre funcţiile esenţiale, şi anume aceea de a sprijini o vreme copiii cu dizabilităţi uşoare, în vederea reintegrării  lor în învăţământul de masă. Unde au dreptul după toate legile internaţionale să fie.

Circulă un studiu pe Internet, în care se susţine nici mai mult nici mai puţin decât faptul că învăţământul special este MAI BUN pentru copiii cu dizabilităţi decât învăţâmântul de masă. Fără nuanţări, acest studiu pe care nu l-am găsit ca atare pretinde să ofere certitudini într-un domeniu atât de controversat, atât de dureros, încât nici părinţii, nici dascălii şi nici măcar specialiştii americani (ca să fac o glumă) nu deţin adevărul. Tot ce am găsit e un sondaj cu întrebări sugestive intitulat “Cartea albă a psihopedagogiei speciale”, care poate fi găsit pe Internet aici.

Odată lămuriţi asupra faptului că un sondaj de opinie reflectă opiniile celor din eşantion, care eşantion poate fi la rândul lui mai mult sau mai puţin reprezentativ (cei circa 23 de participanţi din fiecare judeţ pot fi foarte bine profesorii din învăţământul special care se tem pentru posturile lor) şi în nici un caz adevărul absolut, putem trece mai departe în a spune că dizabilităţile sunt de diferite tipuri şi grade, iar un studiu care are pretenţia să le cuprindă nu are cum să aibă rezultate credibile.

Învăţământul de masă nu e pregătit să primească copiii cu dizabilităţi? BREAKING NEWS: nici învăţământul special nu e. Includerea în învăţământul de masă a copiilor cu dizabilităţi, în clase integrate, e mai benefică decât segregarea lor în centre speciale, fie şi doar pentru creşterea self-esteem-ului, a toleranţei şi a respectului pe care noi, ca societate, NU le avem faţă de persoanele cu dizabilităţi. Căci despre performanţele şcolare ale învăţământului de masă românesc, în care ne e atât de frică să integrăm copiii cu dizabilităţi, nu are rost să începem să discutăm, aici, rezultatele testului Pisa din 2012 vorbind de la sine.

Aşadar, dacă tot nu suntem performanţi, de ce să nu fim măcar mai buni? În cazul autismului, cunosc nu una, ci zeci de dovezi vii ale faptului că integrarea în învăţământul de masă, rezonabil adaptat, e cursul recomandabil şi încercarea pe care suntem cu toţii datori să o facem. Nu pentru a păstra nişte posturi în instituţii depăşite, ci pentru a oferi unor copii dreptul la o viaţă decentă, la evoluţie şi respect.

La mulţi ani drepturilor omului, oriunde s-ar afla!

 

Puteți citi și:

Autism glamour

Urăște-ți aproapele ca pe tine însuți

Ieri autist, azi schizofrenic. Despre cum a eradicat Statul Român autismul în rândul adulților

Legislația autismului a câștigat în IQ

 

 

 

 

 

 


2 comentarii

  1. Fratele meu e cel mai bun exemplu ca integrarea intr-o scoala normala e cea mai buna cale, chiar impotriva recomandarilor de atunci, de genul ca nu o sa se descurce, nu o sa faca fata, o sa se simta exclus etc. Dar asta insemna ca cel putin o persoana din famile ( in cazul meu au fost doua, bunica si mama ) isi va petece urmatorii ani, intre 6-8 ore pe zi ca sa lucreze cu copilul in cauza, sa ii explice n ori si z feluri fiecare concept. Si, dupa ani de truda, iese un copil care isi ia BAC-ul si intra si la facultate, care apoi are un job si care se poate descurca singur. Daca ar fi ales calea usoara atunci (scoala speciala), azi aveam un frate care probabil nu ar fi facut nimic din toatea astea.

  2. Felicitări pentru muncă și efort! Așa e. Mainstream-ul pentru copiii cu dizabilități presupune infinit mai multă muncă din partea părinților. Dar merită. Eu cunosc un tânăr cu autism integrat în învățământul de masă unde a fost tolerat doar, nu sprijinit, fără să beneficieze de curiculă adaptată, pur și simplu trecut prin convenție cu 5 și tot a câștigat enorm din procesul de integrare.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger