La un gay pride relaxat, cu Remus Cernea

E o poveste care se repetă, doctorii ar putea să zică: La spitalul Obregia e adus un adolescent în criză, deprimat sau psihozat sau cu de toate. Părinții sînt devastați. Părinții sînt oameni normali, în lumea lor toți îi știu de oameni normali, vecini OK, colegi de treabă, părinți buni. Au muncit pentru copilul lor, s-au străduit să-l crească bine. Părinții sînt devastați că au un copil cu probleme psihice și nu numai, e și gay pe deasupra.

 

de Dan Sociu

 

Tatăl e un tată normal, vrea ce-i mai bine pentru fiul lui. Cînd a aflat prima dată de gîndurile scîrboase ale lui fiu-su, a simțit că explodează de draci. A și urlat la el, l-a dat afară din casă, l-a trimis la prietenii lui poponari, poate l-a și pocnit. Mama și ea, cu reacțiile ei. Dacă e o femeie simplă și bună la suflet, a oftat și și-a ridicat ochii spre cer a neajutorare. Dacă e mai doamnă cu pretenții, dracii s-au manifestat prin răceală, arma doamnelor – nici să n-aud, nu vreau să aud așa ceva. Ce sînt prostiile astea. De ce vrei să-mi faci una ca asta. Tu ești conștient în ce situație ne pui? Certuri, dramă, nopți nedormite, rușine grea. Unii îl închid în casă. Unii îl duc imediat la spital. Nu puteți să-i dați niște pastile, ceva? De ce vrea el să ne facă una ca asta? Numai noi știm cît ne-am sacrificat să-i fie bine, să aibă de toate – ce-i lipsea? Au în comun cu părinții drogaților senzația că sînt victime – de ce-mi faci mie așa ceva? Of, dom doctor, de ce ne face el una ca asta? Victime deloc necesare, nu era nevoie de așa ceva, ar putea să înceteze. 

În 2006 sau 2007, cînd am fost prima dată la gay pride, de o parte și de alta a coloanei înaintau încet camioane blindate, pline de jandarmi și pe lîngă camioane polițiști călare și alți jandarmi, cîteva mii în total, după cum am aflat din presă. Acolo am văzut eu prima dată pe viu trannies și mi s-au părut foarte înalți și respingători. Respingători pentru că mă prindeau puțin, pe mine, ca hetero, de la distanță, așa, îmi venea să mă tot uit după picioarele lor lungi, pe tocuri dar cam în același timp le vedeam fețele cu maxilare pătrățoase, umerii lați și spinările masive, brațele și mîinile cu vene umflate, de bărbați e și se răsturna tot în cap. Pe marginea coloanei, în afară, îi întrezăream printre carele blindate pe fanii normalității, devotați, cu steaguri și cruci, enervați rău, trăgeau pumni în aer și huiduiau – se auzea cîte un huooooooo prelung, înfundat, aproape acoperit de huruitul blindatelor. Pe măsură ce făceam ultimii pași și ne apropiam de stația de autobuz de la Izvor, ni se ascuțeau simțurile ca la război. Mintea rula scheme de evadare. Cineva din gașca noastră, cel pentru care de altfel venisem la paradă, prietenul meu de ani de zile, de la care aflasem recent că e gay, care se pricepea la de-astea și care își concepuse, cu iubitul lui, un sistem complicat de camuflaj, să nu se prindă vecinii de bloc, ne și coordona. Fii atent, cînd ajungem la capăt, ne spusese, grăbim pasul spre taxiuri. Sau spre stație și urcăm repede în primul autobuz. Dar fără panică, cît mai firesc, să nu ieșim în evidență. Erau taxiuri la Izvor dar le-au luat imediat alții, așa că am patinat într-o clipă pe suprafața aia de vreo cîteva sute de metri, unde poliția își lua mîna de pe noi și așteptau grupuri de ultrași, cocălarimea, pravoslavnicii cu icoane late în brațe, băieții lui Zelea Codreanu, cetățeni rînjitori, am ascuns în rucsace stegulețele și am sărit într-un troleibuz. Ne-am tras niște fețe și gesturi relax, că adică eram și noi pe aici, n-avem treabă cu marșul, noi tocmai ce veneam din parc și am luat troleibuzul. Toată lumea din troleibuz s-a întors cu fața spre noi și ne-a privit lung, cum se uită cînd intri într-un băruleț de la colțul blocului, unde toți se știu între ei și apar pe ușă niște străini. Un șmecher ne-a luat imediat în primire, zîmbind larg, cum zîmbeau la mine în cartier înainte să te bușească – și de unde veniți, băieți? Și tovarășii lui, și ei cu zîmbetul, așteptau așa, interogativi, hai, ne ziceți. Le-am evitat privirile și ne-am răsucit tăcuți unii spre alții, ne uitam pe geam, la Dîmbovița, în gol, în jos, la papuci, fiecare cu metoda lui. La următoarea am coborît dar cică pe unii îi prinseseră la metrou, am aflat de pe telefoane de la alți prieteni și i-au înghesuit, și-au și luat-o cîțiva.

Anul ăsta la paradă nu i-am mai văzut pe cruciații normalității, n-am mai auzit huiduieli, n-a fost nevoie de nici o schemă la ieșire. De la Arcul de Triumf pînă la parcul Kiseleff, unde ne-am oprit, am văzut numai ambasade pe stînga și pe dreapta și polițiști. Am trecut la un moment dat pe lîngă un restaurant și clienții au venit de la mese la poartă și ne-au privit prin ochiurile metalice ale gardurilor. Am trecut pe lîngă un cuplu de normali, el foarte grav și sceptic, ditamai bărbatul, cu pantaloni trei sferturi, sandale și burtă și ea lîngă el, mai relativistă față de aspectele vieții, zîmbind ca de o ghidușie la o lesbiană tunsă scurt și îmbrăcată băiețește, care alerga cafeinizată dintr-o parte în alta cu un steag și striga, fără pauze de respirație, ceva. A plouat puțin înainte să înceapă marșul, ca și cum Dumnezeu n-ar fi avut încă o părere clară despre toată situația, cînd s-a dat însă drumul la coloană, a ieșit și soarele și a ținut-o așa pînă la sfîrșit, cînd iar a început să picure. La ăla de mai devreme al normalității fusese vreme bună, terminată cu tunete și fulgere, ca în fiecare zi a verii ăsteia deci e posibil să nu fie nici o relație de cauzalitate între o chestie și alta. Greu de interpretat. Ar fi fost una bună să iasă curcubeul peste Kiseleff, cum mai glumeau unii în coloană dar n-a ieșit. În viața mea n-am mers mai încet dar înaintarea aia la viteză forțat minimă, ca la o coadă la ceva, cred că mi-a prins bine, mi-a mai întărit și mie fesierii, că tot stau de dimineața pînă seara în casă, la laptop. Muzica era adecvată naturii momentului, house de Ibizza, pe energie și lumea se simțea bine în ritm, nu dansau propriu-zis dar făceau mișcări ca de dans. Remus Cernea era sufletul coloanei, își fotografia fața și coloana de peste umărul lui, cu tableta lui argintie, e un om de pus la rană, l-am văzut stînd de vorbă cu un bărbat în cărucior cu rotile, își plecase urechea la el și dădea din cap la tot ce-i spunea, a înțelegere, ca Obama. O fată de la Hotnews a făcut o piruetă pe role pînă în fața mea și m-a întrebat de ce am venit la paradă. I-am spus că am venit să-i susțin pe prietenii mei poponari și ea a rîs, m-a întrebat dacă fac parte din comunitatea elgibitiq, i-am zis că nu, și-a retras brusc reportofonul de sub gura mea, ca și cum l-ar fi salvat din foc, și a rulat mai departe. Partenera mea venise prima dată la un pride și era toată numai entuziasm, uuuu, aaaaa și self-counsciousness dar cel mai mult m-a impresionat contribuția la solidaritate a unei fete cu ștrampi vișinii, de la mine din Botoșani, am recunoscut-o din cele cîteva sute de poze cu ea de pe profilul de Fb, care a apărut împreună cu fotograful ei personal din spatele coloanei, cînd aceasta s-a oprit, s-a plasat în fața camerelor TV și a dat interviuri. La ora știrilor de seară, gay-lor hărțuiți din toate satele și orășelele de provincie ale țării le-au mers la inimă chipul și vorbele ei luminoase. Fiecare om are rolul lui pe lume și unii sînt aici să nu lase speranța să moară.

Ce e cu adevărat încîntător la gay pride e relaxarea, lipsa oricărui tip de atitudine nervoasă, de gravitate plicticoasă. Poate numai la niște voluntari/HIV am văzut o oarecare încordare și un fel de mohoreală bătrînicioasă, discordantă cu noi ceilalți, care știam să fim relax. Pentru că sărbătoream victoria împotriva prejudecăților, de ce să ne întristăm.

Cineva povestea că acu două săptămîni frate-su, care are peste 20 de ani, a fost dus de părinți la Obregia și că părinții au insistat la doctori să-i aplice un tratament să-i scoată homosexualitatea. Au mai încercat și alte variante, cîte n-au încercat, și cu rugăciuni, și cu amenințări, cu bătăi dar și cu binișorul, dar poponăreala are nucleul ăsta irațional care se duce greu, s-a tot încercat de-a lungul timpului și cu pușcăria, cu tortura, cu ostracizarea, cu lapidarea, cu electroșocurile, cu șomajul, cu șantajul, cu gazarea dar e ca o rîie profundă, pînă și știința contemporană e neputincioasă. Zice presa că prin Suedia parcă au reușit ceva pe șoareci, le-au inversat polii cumva dar e numai la șoareci deocamdată.

Săracii oameni au ajuns la capătul răbdării, acum, cînd își văzuseră copiii mari și gata să plece în lume și meritau și ei puțină odihnă spre bătrînețe, i-a lovit așa o nenorocire. Și cine știe cîte cupluri de astea de părinți sînt prin țară, disperați, căutînd pe cerul indiferent o soluție, un răspuns.

FOTO: ROMÂNIA LIBERĂ