“La dispoziţia dvs.”: De ce e nevoie să ne gândim critic la felul în care am ajuns să muncim

0

În următorii 15 ani, circa 90% din ştiri vor fi scrise de roboţi, crede Kristian Hammond, fondator al Narrative Sciene, compania din spatele unui algoritm care adună informaţii online şi le aşează în forma unei poveşti inteligibile. Adică scrie. Desigur, nu-mi imaginez că jurnaliştii vor fi măturaţi de valul inteligenţei artificiale, însă primul reflex în faţa unei asemenea predicţii aduce o umbră de frică  întipărită în ADN-ul cultural.

 

NNF_2692

 

Text de Andra Matzal

Fotografii de Nina Djurdjevic

 

Ca să mă consolez în scenariul ăsta jobapocaliptic, mi-am amintit ce citisem mai demult într-un articol intitulat triumfal The End of Men: “Bărbaţii domină doar două din cele 15 categorii de joburi a căror creştere e estimată pentru următorul deceniu: personal de serviciu şi inginer IT.” Restul meseriilor, la adăpost de ameninţarea automatizării, e dominat în prezent de femei. Dacă vreodată un soft instalat pe laptopul pe care acum îl stăpânesc va ajunge să scrie mai bine, mă voi distra gândindu-mă cum ar reacţiona Marshall McLuhan şi voi încerca să lucrez într-un domeniu unde să le vorbesc copiilor. Asta dacă şi ei vor mai prefera oamenii.

Cel mai probabil proiecţiile astea sunt exagerări şi, deşi în urmă cu vreo 20 de ani n-aş fi conceput să merg într-un vagon de metrou, unde oamenii stau unii lângă alţii, dar fiecare e suspendat într-o bulă virtuală cu touchscreen, jucându-se de-a strategul pe insule animate, spărgând munţi de bomboane digitale sau trimiţând mesaje de cealaltă parte a lumii. Am ajuns însă să mă gândesc serios la ce presupun instrumentele tehnologiei pentru muncă, după ce am mers să văd At Your Service, o expoziţie organizată de Fundaţia Erste la Muzeul Tehnic din Zagreb. Provocaţi să reflecteze la câteva probleme globale de bază ale felului în care înţelegem şi practicăm azi munca, şapte artişti din ţări diferite au venit cu răspunsuri care îndreaptă critic atenţia spre terenuri minate: cum ne defineşte munca şi cum prezenţa sau lipsa ei ne afectează imaginea de sine, cum noile dinamici ale imigraţiei secţionează vieţile oamenilor, cum funcţionează mecanismele supravegherii angajaţilor şi cum ajunge corpul o carte de vizită care să ne recomande pe piaţa muncii. Lucrările a doi dintre artişti, Pavel Brăilă (Republica Moldova) şi Daniel Knorr (România), declanşează răspunsuri ambivalente la o întrebare a lui Richard Sennet, centrală pentru miza expoziţiei: „E maşina o unealtă prietenoasă ori un duşman care înlocuieşte mâna de lucru umană?”.

Niciun loc nu poate fi mai potrivit să te gândeşti la toate lucrurile astea decât un  muzeu al tehnicii: printre motoare uriaşe cu forme baroce, maşini de calcul de mărimea unei încăperi, pluguri de lemn folosite în primele vârste ale agriculturii, la câţiva paşi de invenţiile reconstruite ale lui Nikola Tesla, concepute să transmită energie electrică wireless. Cu smartphone-ul la îndemnână, gata la rândul lui să fie muzeificat în câţiva ani, scriind la laptopul care a ajuns să comprime biroul nomad, încerc să descifrez mecanismele care au modelat de-a lungul timpului relaţia oamenilor cu munca, de la primele „cârje” pretehnologice, până la exploziile revoluţiei industriale. De la maşinăriile complicate gândite să uşureze şi eficientizeze efortul, până la extensiile portabile, omniprezente, ale inteligenţei artificiale de buzunar, cu ajutorul cărora putem munci oricând, oriunde, ajungând într-o situaţie oarecum paradoxală; dacă automatizarea e gândită să economisească timp, de ce azi, când suntem mai automatizaţi ca oricând, ne plângem fără precedent de lipsa timpului? Cu punctele astea de pornire, expoziţia At Your Service, care trimite arta să observe şi să filtreze mutaţiile de pe terenul muncii, şi-a găsit locul în muzee ale tehnicii: mai întâi la Viena, apoi la Steyr, iar acum la Zagreb. Refuzând să separe artificial lucrările de artă de exponatele aflate în colecţiile muzeelor, curatoarele Silvia Eiblmayr şi Christiane Erharter aleg să le integreze printre relicvele tehno-generaţiilor trecute, sub forma unor comentarii şi reflecţii pe marginea relaţiei dintre oameni şi muncă, mediate de maşini.

 

După ce ultima fabrică de maşini de scris s-a închis, mulţumirile cerşetorilor robotici răsună pe străzi

 NNF_2689

NNF_2681Prima prezenţă care te întâmpină în muzeul din capitala croată, aflat în renovare, e Robotul-Cerşetor al lui Daniel Knorr, care poartă în braţe un copil robotic, cu încheieturile sudate. Dacă introduci o monedă în nişa din braţul robotului-adult şi învârţi de manivela montată la spate, ca de cheiţa unei mari jucării greoaie şi imobile, o voce îţi mulţumeşte pentru gestul făcut. Urmând una din legile roboticii formulate de Asimov, potrivit căreia un robot trebuie să-şi protejeze existenţa, banii astfel colectaţi sunt folosiţi pentru repararea şi mentenanţa cerşetorului mecanic. La prima vedere, robotul metalic, cu design ce aminteşte de primele fantasme legate de entităţile dotate cu inteligenţă artificială, e o curiozitate care-i amuză pe vizitatori. Mulţi dintre ei îşi fac selfie-uri cu el / ea, de parcă ar fi o mascotă, scăpând din vedere că, cel mai probabil, nu s-ar fotografia niciodată alături de un cerşetor în carne şi oase. De fapt, acesta e unul din cele mai importante lucruri pe care Robotul-Cerşetor al lui Knorr le radiografiază prin simpla prezenţă: majorităţii oamenilor îi e greu să ofere bani unui cerşetor în zdrenţe, îi e greu să-şi calculeze chiar şi în treacăt raportarea la el, astfel că cerşetorii devin adesea „invizibili”, ba chiar infractori în unele părţi ale lumii.

Cele două replici identice ale robotului realizate iniţial la Viena, numite Alfa şi Beta, au fost expuse una în Muzeul Tehnic, iar cealaltă pe Mariahilfer Strasse, principalul bulevard de shopping  al oraşului. Montarea în spaţiul public a unui cerşetor metalic, neutru şi inuman a confirmat teoria sociologică: trecătorii au preferat, într-adevăr, să ofere o monedă maşinii şi să-şi astâmpere astfel conştiinţa într-o relaţie uniformizată, lipsită de riscuri. Dincolo de ambiguitatea relaţiei pe care o avem cu oamenii marginali, pe de o parte, şi de formalizarea pe care o implică interacţiunea cu o maşină, Robotul lui Knorr ridică problema cerşetoriei ca formă de muncă. Într-o lume în care, în timpul unei călătorii cu metroul, o voce ne anunţă din difuzoare că „avem dreptul la o călătorie civilizată” şi, prin urmare, nu trebuie să oferim cerşetorilor „bani sau foloase materiale,” în care cerşetoria se întinde pe panta alunecoasă dintre ultim resort al subzistenţei şi business bazat pe exploatare, un selfie cu Alfa (sau Beta) ne reaminteşte cum tehnologia permite să ne detaşăm şi să obiectivăm o realitate care, altfel, ne e incomodă.

Tehnologia cu faţă umanoidă, decupată după imaginarul romatic din care au ieşit primii oameni de tinichea, are şi rolul de a înlesni intrarea în lumea dominată de metal a tehnicii gata să ia orice formă, mai accesibilă sau mai greu de descifrat pentru cineva obişnuit să interacţioneze mai degrabă cu intefreţe user-friendly. Alfa (sau Beta) e un reper într-o lume din piese misterioase, care aparţin epocilor când tehnologia era rezervată puţinilor iniţiaţi, iar medierea pentru profani era o excepţie. În traseul conceput de curatoarele At Your Service, următoarea oprire e o sală în care traversezi istoria maşinilor de scris, recontextualizate însă pentru a fi scoase şi din banalul funcţional şi din aura nostalgică a obiectului muzeificat. Aşezate fiecare într-o vitrină, mai multe maşini de scris din epoci diferite, din care răsar texte în limbi şi tonuri diferite, descriu în perspectivă o tastatură, în care fiecare maşină e o tastă. Tribut maşinii de scris: Amprentele panglicii cu cerneală este lucrarea prin care Pavel Brăilă deschide discuţia despre ciclurile de viaţă ale diverselor tehnologii şi ale muncilor asociate lor. Scotocind în istoria acestei maşinării, inventate oficial în secolul 19, Brăilă documentează într-un film proiectat ca ecran al marelui computer metaforic recreat prin maşini de scris nu doar evoluţia unui obiect, ci şi a lumii pe care a revoluţionat-o, păstrând firul roşu care îl leagă de uneltele prezentului. Ordinea literelor de pe tastatura primei serii de maşini Remington No.1 (QWERTY) se păstrează şi azi în tastaturile computerelor, ca amprentă a unui pattern înscris în memoria şi relfexele scrierii, o convenţie aeleatorie care a reuşit să definească felul în care organizăm tehnic un text pe hârtie.

 

NNF_2774

 

Dincolo de reminiscenţa asta, maşina de scris a fost înglobată de device-uri dinamice, mobile, ubicue, transformându-se dintr-un instrument, într-o funcţie. „Maşina de scris e un exemplu foarte bun pentru abordarea lucrului,” spune Pavel Brăilă. „Când lucrezi la maşină, nu poţi să greşeşti: capacitatea de lucru, concentrarea şi corpul sunt toate folosite la maxim. Creierul este singurul computer. Eşti nevoit să gândeşti cu zece paşi înainte ceea ce ai de făcut. Dacă vrei să scrii o frază, trebuie să ştii începutul şi sfârşitul încă din start. Când scrii la calculator, poţi schimba totul din mers, oricând, cu copy-paste, ştersături, corecturi. Practic, nu mai gândeşti aşa intens, ci mai degrabă zbori, eşti relaxat. Mai mult, poţi să pui calculatorul unde vrei, în pat sau în WC, dar maşina de scris impune o mare disciplină. Mai trebuie să ţinem cont de cantitatea de lucru: în vremea când se foloseau maşinile de scris, aveai de făcut o anumită normă. De când cu calculatorul, facem de zece ori mai multe, însă timpul liber şi banii au rămas la fel.”

Încorporarea maşinii de scris în computer, cu toate variaţiile lui, netezeşte totodată un pliu important din istoria culturală a acestui instrument, peste care astăzi, grăbiţi şi funcţionali, trecem cu vederea, cufundaţi în uitarea venită la pachet cu viteza accelerată a evoluţiei tehnologice. În vreme ce scriem la tastaturi, undeva în depozitul de memorie al acestui instrument se întinde, pe lângă revoluţia culturii scrise, istoria unei mari transformări sociale. Inventate de mai multe ori de-a lungul timpului, fără a fi produse la scară mare, maşinile de scris au prins trenul spre producţia de masă abia în anii 1860, când primele modele au ieşit din fabricile unor companii specializate în manufacturarea armelor. Remington şi Olivetti sunt doar două dintre firmele care au făcut trecerea, pe timp de pace relativă, de la uneltele războiului, la uneltele care aveau să aducă după sine emanciparea femeilor. Dactilografia, răspândită imediat în întreaga lume, a însemnat pentru foarte multe femei orizontul unei munci recunoscute, în slujba căreia să-şi pună toate abilităţile dobândite în atâţia ani de exersat la claviaturile pianelor de salon. Dacă între timp ultima fabrică producătoare de maşini de scris s-a închis în 2011, dactilografia şi-a schimbat suportul de lucru, înlocuind disciplina paginii albe ce se cere scrisă cursiv şi fără greşală cu elasticitatea „papirusului” digital al ecranelor.

 

NNF_3518

 

Scrisul la maşină însă, cu tot cu muzica lui sacadată, n-a dispărut însă cu desăvârşire, conservându-se atât în obişnuinţe individuale, cât şi în anumite „rezervaţii” ale spaţiului public. La vernisajul expoziţiei de la Zagreb, Pavel Brăilă a „dirijat” un cor de dactilografi care au răspuns voluntar apelului de a participa la un performance live. Peste 20 de dactilografi, în proporţie covârşitoare femei, şi-au ocupat locurile la birou şi, la semnalul dat de artist, au început să bată la maşină; aşa cum arată şi verbul folosit, dincolo de gesturile specifice controlului paginii, scrisul la maşină îşi are propriul fond sonor, puternic şi ritmat, din care, la tastaturile silenţioase de azi, nu se mai păstrează decât ecouri vagi. Una dintre participantele la „simfonia” cu taste este, de altfel, una dintre campioanele internaţionale la dactilografie, meserie păstrată azi în Croaţia, în sistemul medical de stat.

Dacă în urmă cu un secol, stăpânirea scrisului la maşină (sau a altor cunoştinţe tehnice) sporeau şansele de a găsi slujbe mai bune, stăpânirea computerului a devenit azi un soi de a doua alfabetizare. „Acesta e rezultatul dezvoltării rapide din cea de-a doua parte a secolului 20, care presupune hipertehnologizare cu viteză accelerată,” spune Silvia Eiblmayr, una dintre curatoarele expoziţiei At Your Service. „Pentru cei care stăpânesc tehnologiile, cantitatea de lucru creşte foarte mult, iar ritmul de lucru se accelerează. Pe de altă parte, pentru cei care nu stăpânesc aceste tehnologii şi nici nu au dotările tehnice necesare, oameni din ţările în curs de dezvoltare şi chiar şi din ţările dezvoltate, înseamnă un decalaj profesional major, iar mulţi îşi găsesc foarte greu de lucru. Acest efect de foarfece, prin care unii ajung să lucreze prea mult, în vreme ce alţii nu au de lucru, se poate rezolva printr-un sistem diferit de impozitare şi, într-un sens marxist, prin refuzul de a mai lăsa totul pe mâna deţinătorilor de mijloace de producţie.” După părerea lui Eiblmayr, pentru a reduce decalajul dintre cei care îmblânzesc tehnologia şi-şi pot găsi mai uşor de lucru, respectiv cei care nu cunosc noile limbaje, revenindu-le astfel muncile de jos, unde salariile sunt scăzute şi sistemul de protecţie socială deficitar, trebuie investit, înainte de toate, în educaţie. „Unul dintre lucrurile pe care această expoziţie încearcă să le este felul în care lumea reacţionează în faţa noiii competitivităţi de pe piaţa muncii: ce facem pentru cei care nu au cunoştinţele necesare, nu pot munci sau pentru cei care sunt prea bătrâni şi nu mai pot concura cu ceilalţi la aceeaşi viteză?”

 

Suntem cele mai vigilente CCTV-uri pentru noi înşine

 

NNF_2635

 

O altă problemă pe care artiştii invitaţi la At Your Service o adresează critic referă la mecanismele supravegherii (deopotrivă tehnice şi simbolice), omniprezente în ceea ce priveşte munca şi în vieţile cotidiene ale individului conectat. Urcând treptele muzeului din Zagreb şi ridicând privirea, te surprinzi reflectat într-o serie de oglinzi rotunde, care survolează lent spaţiul, într-o coregrafie precis reglată de un satelit. Oglinzile se mişcă încet, discret, surprinzând scene aleatorii din încăpere, fără ca „subiecţii” să le poată controla traiectoria, fără a se putea sustrage „privirii” neutre. Titlul instalaţiei Detectivi a artistei austriece Ulrike Lienbacher e inspirat tocmai de numele acestor oglinzi folosite pentru supravegherea halelor şi fabricilor unde lucrează mulţi muncitori. O formă clasică de panoptikon, care descrie un ochi ce te poate vedea oricând, oglinzile-detectivi nu se rezumă doar la vocabularul şi instrumentarul supravegherii în domeniul muncii (de la CCTV, la drone şi softuri gata să monitorizeze activitatea , până la personalul specializat, mai numeros ca niciodată), ci şi noua relaţie dintre spaţiul public şi spaţiul privat, care ajung să genereze o formă hibrid. „Cred că avem întipărite în noi ideea de a fi observaţi şi controlaţi, încât nici măcar nu e nevoie ca cineva să ne observe şi să ne controleze, pentru că o facem singuri. Avem un fel de panoptikon internalizat,” spune Lienbacher, interesată de modurile în care indivizii ajung să încorporeze presiunile sociale. „Tehnologia face posibil ca totul să fie observat şi înregistrat. Camerele video, sateliţii, motoarele de căutare, toate acestea arhivează urmele noastre şi tocmai de aceea fiecare dintre noi avem nevoie de spaţii intime, unde să putem crea o paranteză faţă de sistem. E foarte important să ne construim spaţii private, unde să nu ne simţim observaţi, unde să fim cât de cât la adăpost de sistem,” crede artista austriacă, pentru care dreptul la intimitate nu mai este demult dat, ci trebuie recâştigat.

 

NNF_3077

 

Tot Lienbacher (foto) este autoarea unei lucrări care se apropie şi mai mult de ideea de încorporare, propunând un discurs critic asupra felului în care corpul ajunge, la rândul lui, un fel de instrument de care ne folosim pentru a ne marca, mai mult sau mai puţin conştient, statutul social. Elite / Corpuri  e o instalaţie ce constă într-o serie de haltere realizate după cele folosite la sălile de sport sau chiar acasă, pentru modelarea musculaturii. Create din porţelan, nu din metal, obiectele sunt scoase astfel din discursul lor univoc şi abstractizate ca pretexte ale gândirii pe marginea dedesubturilor unor practici asociate discursurilor despre sănătate, formă fizică, atractivitate. Interesată de strategiile pe care le dezvoltăm în viaţa cotidiană pentru a ne adapta normelor şi cerinţelor, pentru a răspunde tensiunii dintre dorinţa de a vrea să fim performanţi şi infaibili, respectiv nevoia de a evada din spaţiul şi logica imediatului, Lienbacher analizează ce presupune azi să ai un corp fit, în formă. „În vremurile noastre, când munca fizică e foarte importantă doar în anumite zone ale lumii, iar în ţările industrializate şi-a mai pierdut din importanţă, corpul fit devine central. Corpul e cartea de vizită a unui individ, care arată că e disciplinat, puternic, autocontrolat şi motivat, aşadar apt pentru piaţa muncii,” crede artista, concentrându-se şi pe mesajul social cuprins în această carte de vizită. „Reprezentarea corporală e adesea asociată clasei din care provin indivizii: în vreme ce oamenii din clasele mai sărace au probleme de sănătate şi de multe ori corpurile lor trădează aceste probleme, apartanenţii claselor superioare se identifică cu un corp lucrat, modelat, sănătos, în formă,” în care indivizii investesc timp, energie, bani şi capital simbolic. Dacă acum nu mult timp, hainele ocupau cel mai important loc în aspectul fizic al cuiva, pentru a se plasa în contextul social, astăzi, hainele au ajuns să conteze mai puţin decât corpul, crede Lienbacher.

 

Sub ochii noştri, adică invizibili

 

NNF_2983

 

Dintr-o expoziţie dedicată muncii în contextul de azi, nu putea lipsi privirile aruncate în zonele despre care Silvia Eiblmayr spunea că ar fi mai vulnerabile pe piaţa muncii. Anne Tallentire (foto), artistă de origine irlandeză stabilită la Londra, e autoarea unui eseu video prin care face un fel de arheologie în timp real a rutinei, a cotidianului pe care, de cele mai multe ori, câmpul atenţiei îl exclude. În Alunecare: diagrama xii , Tallentire face o video-poetică a muncilor fizice, cu tot cu arsenalul lor de ritualuri şi mişcări, pe care cel mai adesea le îngropăm în dimensiunea stict funcţională. Mergând în districtul financiar al Londrei, în inima economică a capitalei britanice, artista a ales să filmeze rutina unui alpinist utilitar care spală geamurile uneia dintre clădirile de birouri. Observându-i gesturile cu atenţie şi încetinind viteza înregistrării, Tallentire obţine un comentariu tăcut despre muncile care, deşi derulate în spaţiul public, sub ochii tuturor, le trecem cel mai adesea cu vederea, ignorându-le. Filmul ne forţează atenţia care, odată concentrată asupra alpinistului, detectează un dans al mâinilor, un repertoriu bogat al mişcărilor, prin care încearcă tocmai să contracareze uniformizarea rutinei, să transforme spălarea geamurilor într-un joc cu şi pentru sine.

Acelaşi principiu al evidenţei care asigură, aparatent contraintuitiv, invizibilitatea, e regăsit în lucrarea video a lui Adrian Paci, de origine albanez, dar stabilit la Milano. Turn on e titlul sub care Paci documentează o zi obişnuită din piaţa oraşului său natal, unde bărbaţii fără loc de muncă vin zilnic în căutarea unui job oricât de precar. În continuă expectativă, bărbaţii stau “suspendaţi” în incertitudinea care ajunge să-i definească şi să le determine programul zilnic. Paci îi invită pe aceşti oameni să-şi joace, tăcut şi minimalist, propriul rol din no man’s land-ul forţelor de muncă. Fiecare dintre bărbaţi porneşte un generator, care alimentează un bec ce le luminează faţa. Pentru câteva momente, aceşti oameni capătă din nou chipuri şi identităţi, sunt extraşi simbolic din anonimatul statisticilor referitoare la şomaj şi la criza locurilor de muncă. Bărbaţii sunt mereu acolo, rezervaţi şi tensionaţi, aclătuind o comunitate mereu în schimbare, unită tocmai de lipsa siguranţei, iar adaptarea asta informală alimentează printr-un ricoşeu pasivitatea angajatorilor şi a autorităţilor. Când ei aprind lumina însă, arată că au energie şi potenţial, că sunt oricând gata pe poziţia de start într-o cursă care întârzie să înceapă.

Deşi problema noilor valuri de imigranţi e intens cercetată de sociologi, consemnată în documentare şi vehciulată de presă, poveştile vieţilor rupte între acasă şi la muncă, spaţii separate geografic, cultural şi social, sunt adesea trecute în plan secund, în favoarea statisticilor. Anna Jermolaewa, artistă născută în Sank Petersburg, dar stabilită la Viena, alege să privească tocmai în mărtuntaiele unor astfel de vieţi derulate într-un regim constant al navetei. Nordbahn, o instalaţie din trei lucrări video, înseamnă discuţii cu muncitorii care vin în Austria pentru a îngriji persoane vârstnice sau cu nevoi speciale, de cele mai multe ori fără a fi integraţi într-un sistem de asigurări, punându-şi însă timpul şi resursele necondiţionat la îndemâna angajatorilor. Jermolaewa, care după 89 a fugit în Austria, cerând azil politic, şi şi-a câştigat iniţial pâinea făcând curăţenie în casele oamenilor, călătoreşte pe liniile feroviare Nordbahn, care conectează Viena cu ţări care au făcut la un moment dat parte din monarhia austriacă şi care, atunci ca şi acum, sunt asociate cu forţa de muncă a imigranţilor. Reţeaua ferată, asemenea unei artere care asigură schimbul de muncă şi capital între aceste spaţii, e spaţiul de tranziţie în care artista de origine rusă alege să-şi poarte conversaţiile cu oamenii ale căror vieţi sunt determinate fundamental de dinamica muncii. Timpul lor, asemenea vieţilor personale, e dictat de programul de muncă în ţara adoptivă, dar niciodată asimilată pe de-a-ntregul.

 

NNF_2716

 

At Your Service, expoziţie care poate fi vizitată la Zagreb până în toamna acestui an, şi din care mai fac parte lucrări de Harun Farocki, nu îşi propune să găsească soluţii pentru problemele puse pe masă şi nici să arunce responsabilităţi, atâta vreme cât arta nu poate decât să deschidă perspective de interpretare şi să transforme obiectele de lucru ale banalizării în obiecte ale gândirii în alţi termeni. Lucrările celor şapte artişti, abil inserate între exponatele Muzeului Tehnic, sunt concepute să stârnească reflecţia fără preambuluri didactice şi moralizatoare, să trezească privirea amorţită în faţa tastaturilor, a oamenilor care curăţă străzile, a cerşetorilor care întind mâna, a şomerilor anonimi care îşi caută de lucru în cine ştie ce colţ al lumii, toate integrate deja într-o atotcuprinzătoare filosofie a lui aşa merg lucrurile. Nu ne inseminează tabloidal panica viitorului în care vom am fi înlocuiţi de roboţi şi nici nu dă de pământ cu verigile slabe ale sistemului care alimentează inegalităţi; At Your Service ne ajută să ne plasăm într-un contex mai mare, al istoriei în care tehnologia, la fel ca muncile construite în jurul lor (sau viceversa) îşi vede mai departe de evoluţia ei oarbă, în care însă e nevoie să privim direct şi critic, pentru a înţelege mai bine cum ne învârtim cu toţii, rotiţe într-un macromecanism mereu în schimbare.

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger