La coadă la vot

0

Duminică, 2 noiembrie 2014, ar fi putut fi o zi ca oricare alta pentru românii care au decis că a merge la vot este un act cu sens. Realitatea din teren a contrazis însă această presupoziţie de bun simţ, iar votul a devenit pentru mulţi cetăţeni români care locuiesc în alte ţări o probă de voinţă. Cozile interminabile de la secţiile de votare deschise în oraşe ca Paris, Londra, Stuttgart sau Viena au fost urmate de proteste ale celor care nu au mai apucat să pună ştampila pe buletin nici după ore bune de aşteptare şi un protest de solidarizare la Bucureşti, precum şi de o petiţie pentru demisia ministrului Afacerilor Externe Titus Corlăţean, care a strâns în câteva zile aproape 30.000 de semnături.

 

 

Responsabilitatea acestui fiasco organizatoric pentru exercitarea unui drept civic de bază – votul – e pasată într-un ping-pong continuu între oameni şi instituţii. Am invitat câţiva cetăţeni români care au votat pe 2 noiembrie la New York, Londra, Paris şi Munchen să-şi povestească experienţele la coada pentru gestul democratic. Deşi au semnat petiţii şi şi-au anunţat participarea la proteste, mulţi dintre ei nu au aşteptări pentru o mai bună administrare a procesului de votare în turul doi. Singura soluţie este să se trezească devreme pe 16 noiembrie.

 

Jurnal de observator: New York – Consulatul României

de Bogdan Georgescu 

Am ajuns la Consulat la ora 5.50. Nu era nimeni. La ora 6 s-a aprins lumina, s-a ridicat grilajul. Apoi, o doamnă a deschis ușa. Era președinta comisiei. Am facut cunoștință și, în timp ce încă dădeam mâna, mi-a spus că, din păcate, doi membri ai comisiei, reprezentantul PSD și ACL, nu pot participa. Ceilalți doi membri, vice-președintele ICR și o doamnă de la Consulat. Apoi a început pregătirea secției. Totul în regulă. La 7.00 erau deja trei votanți în secție. Am votat și eu, primul. Totul a decurs normal până la ora 9.00. Cele două doamne completau tabelele, iar domnul înmâna buletine de vot și ștampile și se asigura ca la introducerea buletinului în urnă, buletinul de vot să fie pliat cu ștampila de siguranță în exterior. Oamenii urau diferite lucruri și plecau întrebând când e turul doi. Li se răspundea 16 noiembrie, dar domnul vicepreședinte ICR a avut grijă, de fiecare dată, să facă precizarea “dacă e cazul”.

 

alegeri new york - foto 2 bogdan georgescu.JPGAlegeri la New York. Foto: Bogdan Georgescu

 

La ora 9.00, primesc un mail de la Centrul pentru Resurse Civice CRC (organizația care mă acreditase ca observator) în care sunt întrebat cum merge. Complet inocent, răspund că e OK, doar că un pic încet din cauza faptului că lipsesc doi membri, dar că sper să fie OK. În secția de votare nu există internet wireless, mi-a fost greu să urmăresc ce se întâmplă în restul lumii. Și-apoi a început panica. Coada devenea din ce în ce mai lungă și mai stufoasă. Lumea din ce în ce mai enervată, pentru că trebuia să aștepte atât de mult. Declarațiile erau distribuite doar în secția de votare. În secție nu aveau voie să intre mai mult de patru persoane. La ora 11, un domn are nevoie de un titlu de călătorie pentru a putea vota. Doamna de la consulat trebuie să plece de la masa comisiei pentru a elibera titlul de călătorie. Timp de cincizeci de minute, singura persoană care înregistra votanți a fost președinta comisiei. Coada deja număra peste 150 de persoane.

Situația cu declarațiie însă e mai complicată decât e prezentată în acest moment. Modul în care sunt formulate induce confuzie. Adică, cetățeanul trebuie să completeze domiciliul în declarația respectivă, în funcție de adresa care apare în documentul în baza căruia votează. Însă în pașaport nu există o adresă, ci doar un oraș. Chiar dacă la un moment dat, din cauza numărului mare de persoane care aștepta să voteze, declarațiile au fost împărțite și afară, cele mai multe dintre ele au trebuit corectate. Ideea e că trebuie trecută adresa care să corespundă cu actul pe baza căruia se votează, nu actualul domiciliu. Mai clar, dacă în pașaportul românesc, chiar și pentru cei care sunt rezidenți sau cetățeni ai altei țări, scrie domiciliul în Sibiu, Oslo sau Teleorman, chiar dacă nu mai locuiești acolo de ani de zile și nici nu-ți mai amintești adresa; trebuie să ți-o amintești sau să inventezi o adresă, pentru a coincide cu ce scrie în pașaport. Pentru cei care votează în baza Cărții de Identitate e mai clar. Părerea mea e că,  chiar dacă declarațiile pot fi descărcate de pe site-ul MAE și BEC, această confuzie cu domiciliul va continua, la fel și discuțiile de clarificare şi corectarea declarației. În primul tur, votantul cerea să înțeleagă de ce trebuie să corespundă adresa din declarație cu orașul din pașaport chiar dacă el/ea nu mai locuiește acolo de mult, iar discuţiile au durat zeci și zeci de minute, timp în care mult mai multă lume putea vota. Pe lângă povestea cu adresa, în declarație se cere seria și numărul actului de identitate. Pașaportul nu are serie, deci nu se trece nimic, însă și acest aspect a ridicta întrebări și implicit alți timpi morți. Apoi, codul numeric personal  există în pașaport, doar că multă lume nu reușea să-l găsească, cereau ajutor comisiei. Alți timpi morți.

Un alt moment delicat a fost în jurul orei 17.00, când o doamnă cu doi copii a venit să întrebe dacă nu poate vota înainte și să propună prioritizarea cozii pentru cei în vârstă și cei însoțiți de copii. Am contestat propunerea și președintele comisiei a acceptat contestația.

Până la urmă, cu jumătate de oră înainte de ora 21.00, cu puțin ajutor, s-a reușit înghesuirea în secția de votare a tuturor celor care rezistaseră până la acea oră.  Toți cei care la ora nouă erau în secție au votat. Când a plecat ultimul votant, doamna consul a venit și mi-a mulțumit pentru participare, explicându-mi că observatorii nu participă la numărarea voturilor. I-am explicat că observatorul are dreptul să participe la procesul electoral în integralitate. A zis că trebuie să meargă să verifice în lege. Nu s-a mai întors.

Apoi s-au numărat voturile, s-a întocmit procesul verbal, ne-am strâns din nou mâinile, timp în care am fost întrebat dacă vin și la turul doi.

 

New York: Nu îmi pun speranțe în competența autorităților de la București

de Camil Golub

Mă consider norocos. Am așteptat circa o oră să votez la Consulatul României din New York. Dar asta numai pentru că am ajuns devreme, pe la ora 11 (New York-ul se trezește greu duminica), când erau doar vreo 20-25 de oameni la rând. Când s-au strâns oamenii după-amiază, înțeleg că s-a așteptat și câte patru ore.

Am mai votat de patru ori până acum la aceeași secție și pot spune că procesul de vot a fost ieri de două-trei ori mai încet decât în anii precedenți. Cauzele? O dată, cerința inexplicabilă ca declarațiile pe propria răspundere (necesare pentru votul pe liste suplimentare) să fie completate în interiorul secției. Am fost stupefiat să-l aud aseară pe ministrul de Externe spunând că a fost vorba de o măsură de combatere a fraudei. Care fraudă? Cum poate cineva vota fraudulos prin completarea unei banale declarații în afara secției? Dar și mai important a fost numărul redus de ștampile (trei) și de membri ai comisiei secției de votare (tot trei). La prezidențialele din 200,9 erau patru-cinci persoane care transcriau datele personale în listele suplimentare. Ieri erau doar două doamne care completau tabele la foc continuu fără să facă față la fluxul de votanți.

Toate acestea sunt probleme care pot fi rezolvate ușor de MAE și Biroul Electoral Central înainte de turul 2: prin deschiderea de noi secții, suplimentarea numărului de ștampile și de membri ai comisiilor și distribuirea de declarații în afara secțiilor, inclusiv pe internet. Dar nu îmi pun speranțe în bunăvoința și competența autorităților de la București. Pe 16 noiembrie voi fi la vot de la prima oră.

 

Londra: Vrei să te răzbuni, dar pe cine? 

de Vladimir Agrigoroaei

Ce să descriu mai precis? Sentimentele pe care le încerci când stai la coadă? Cei care am făcut coadă la ouă, în vremurile lui Nea Nicu, cât de mici vom fi fost și tot le știm. Dacă totuși e nevoie de detalii ale unei asemenea banalități, atunci să știi că stai o oră și jumătate cu vezica explodând, apoi reușești să afli unde au făcut alții pipi. Îți ține cineva locul la coadă, mergi la Arcul lui Wellington, unde-i numai un Prêt-à-manger amărât. De la Prêt îți iei un sandwich (prost, pe cele bune le-au luat ăia care au fost inspirați să vină mai devreme), stai și acolo la coadă la budă (alți români așteaptă înainte și după tine), te întorci la coada de la ICR, mulțumești celor doi care ți-au ținut locul, dai să mănânci sandwichul, dar începe ploaia. Bagi mâncarea în țoașcă, pui basca, aștepți să treacă ploaia. Între timp, parcă ți-a înghețat degetul mic de la un picior. Joci o formă minimalistă de călușarii, să treacă. Foamea te enervează iar. Statul când pe un picior, când pe altul, te cam saturi și de el. Încă un sandwich de la Prêt-à-manger? Oare nu li s-o fi terminat stocul? Te umflă râsul, dar simți cât de degradantă e postura în care te-au adus.

 

Londra_504051

 

Vrei să te răzbuni, dar pe cine? Pe domnul cu cameră video pe care scrie A1? Pe domnul „diplomat” în sacou lălâu și pantaloni cu două numere mai mari, care împarte niște foi albe în față? Dumneavoastră sunteți din noua conducere a ICR-ului? Nu, noi suntem de la ambasadă. Te uiți la el cum sprijină zidurile de prin anii optzeci. De când erai tu mic și făceai coadă la ouă cu mama, cu bunica. Nu zici nimic. Hai să nu ne țigănim. Dă-i în mama lor de nenorociți. Așa că stai, zâmbești, te încăpățânezi, îți vine să te sui pe acoperișuri, ți-e milă când afli că se mai pun oameni la coadă și la patru după-amiaza. Știi că în ritmul ăsta nu vor ajunge să voteze decât noaptea, pe la un alt patru. Într-o jumătate de oră vezi că nu ai reușit să avansezi decât distanța de la un toc la celălalt al ușii de la numărul 34. Se-nvârte coada pe trei străzi, se zgâiesc londonezii la tine ca la bâlci. Când nu plouă mai citești trei pagini dintr-o carte. Dar vine noaptea, pe întuneric nu mai poți citi. Ai impresia că se stă pe loc de mai mult de o oră. Dar ceva merge, numai că în față, când ajungi și tu după cinci ore, vezi că intră peste rând votanții cu prioritate. Niște doamne care vociferează, niște domni zilieri și niște mame cu copii. Nu zici nu, că au și ei dreptul să voteze, mai ales pruncii din landou, dar bănuiești după mutrele și măhălăgelile lor cu cine vor vota. Oare știu că-și înjură idolul? După cinci ore și un sfert s-a terminat. Cât ai stat cu ștampila în mână? Trei secunde până la cabină, trei secunde în ea, alte trei până la urnă și încă trei secunde înapoi? Mânca-mi-ați pătratul! Câți oameni puteau vota dacă erau mai multe ștampile? Dacă erau mai multe cabine de vot, sau mai mult de patru membri de comisie? Plus încă unul, pus la un colț de masă, pe post de supliment. Dacă erau mai multe secții? Dar n-au fost, dom’le, că nu s-a putut. De ce? Că n-au avut ștampile, nu v-am zis… În holul mare de la ICR, mesaje pe foi volante scrise de votanții de dinaintea ta. Unul a atins fondul problemei: “Măgarilor”. Dar la noi nu se poate vota electronic? Prin corespondență? Nu se poate. Da’ de ce? Cum de ce… că nu s-a putut… Te cobori în metrou, mergi spre St. Pancras, de unde ai de luat trenul. Începe o oră și jumătate de călătorit. Din 2005, de când bați străinătățile, mândria de a fi român te urmărește ca un blestem.

 

Londra: 6.5 ore, 2 supe, 2 sandvişuri, un ceai şi o cafea

de Casiana Ioniţă

E ora 13.30 și noi suntem puși pe fapte mari: mergem, votăm, ne plimbăm, ajungem acasă la timp pentru Downton Abbey. Luăm autobuzul 9 și ne distrăm de câtă română auzim în jur. Hai că i-am cotropit pe englezi, ia uite, parcă ne-ar duce cineva cu autobuzul la vot. „Cum, de patru ore stați?” zice o doamnă la telefon. Nu înregistrez cu adevărat ideea că se poate sta atâta la vot, noi avem alte planuri. Ajungem în Belgrave Square și ne așezăm la coada care se unduia după colț. Trec câteva minute până mă duc să mă uit cam cât de mare e, fac o poză ca să am ce să pun pe Facebook și scriu optimistă că mai dureaza o oră, două. Dar orele trec ca într-un montaj dintr-un film plictisitor. Mai luăm un sandvici. O cafea. O supă miso că e cam frig. Încă un sandvici. Iar o supă. Toată lumea din jur are ceva de mâncare de la Prêt à Manger, sunt convinsă că le-a crescut profitul pe 2 noiembrie și ei nu știu de ce. Sunt mulți tineri, studenți sau băieți de la Facebook. Stau pe net pe telefon, pun poze, dau like-uri, își sună prietenii sau rudele. Unii mai descurcăreți se duc să ceară declarațiile pe care trebuie să le completăm, să fim mai eficienți. Rezolvăm repede și așteptăm. Alt sandvici. Un ceai. O bere pentru cei care se aventurează până mai departe.

Pe măsură ce se apropie ora 21, când trebuie să se închidă secția de votare, suntem mai agitați. E întuneric, stăm aici de 6 ore, am obosit. Lumea strigă mai tare și mai des „Vrem să votăm, vrem să votăm”. La un moment data apar niște mașini de poliție, dar polițiștii nu zic nimic. Poate i-au chemat vecinii nedumeriți de ce e așa balamuc afară. Deși în jur sunt mai mult ambasade. E aproape 20.30 și reușim să intrăm în clădire. Foarte mulți dintre cei rămași afară vor fi trimiși acasă fără să voteze. Sunt 6 cabine de vot și tot atâtea ștampile, cred. Câțiva oameni care verifică actele, obosiți probabil de cât au scris CNP-uri toată ziua. Lumea își varsă oful pe domnul de la intrare care deschide ușa. Dar ce puteau să facă dacă nu sunt suficiente ștampile și cabine, deși loc e destul? Și dacă BEC nu le-a spus clar că se poate prelungi ora de votare? Când mă laud a doua zi că sunt un cetățean model, o colega americancă mă întreabă de ce a trebuit să stau la coadă. De ce nu am votat prin poștă? Și răspunde singură înainte să apuc să explic: le e teamă că votați împotriva lor, nu?

 

Paris: Abuz şi umilinţă

de Cristina Ana Chis și Gabriela-Anabella Costache

 

10802051_10152870126870844_5471286951207091987_nLa ora 21.00, oamenii au forțat usile si au ocupat complet incinta sectiei de votare de la Ambasada României din Paris. Foto: Sanda Veber

 

Pentru românii din Paris, a-și vota președintele s-a dovedit o adevărată aventură. Deși ne-au întâmpinat cu numai două secții de votare, condiții mizere, cozi interminabile și ore întregi de așteptare, oamenii s-au dovedit suficient de determinați încât să nu se dea bătuți. Ghinionul cel mai mare s-a abătut pe capul celor aproximativ 1.000 de persoane cărora li s-au închis ușile în nas, fără nicio explicație,  deși așteptau să voteze de mai bine de 3 ore. În jurul orei 20, ne-am dat seama că șansele de a mai intra la vot erau foarte slabe și am hotărât să facem o petiție prin care să cerem mai multe secții pentru turul al doilea. Fiecare semnătură ascundea o rugăminte: “Cum să nu! Cine nu își dorește mai multe secții de votare?!”. Plutea în aer o amestecătură de sentimente : toți eram dezamăgiți, enervați, triști, dar, în același timp, entuziaști, dispuși să mai sperăm . La ora 21, ușile se închideau, jandarmii francezi și ocupau pozițiile, iar românii începeau să scandeze ˮVrem sa votăm !ˮ.

Menționăm că n-am fost aduși la vot cu autocarele și nici n-am tăbărât toți la aceeași oră pe urne. Cozile au fost la fel de mari pe tot parcursul zilei, dar mai ales după sosirea unei directive de la Bucuresti prin care se interzicea completarea declarațiilor în afara sălilor de votare. Dincolo de abuz și umilință, determinarea românilor din diaspora este impresionabilă!

 

Munchen: Începutul sfârşitului democraţiei

Video-reportaj de Mădălina Roşca şi Paul Arne Wagner

Inceputul sfarsitului democratiei from Madalina Rosca on Vimeo.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger