"La Brezza", cei care (a)duc arta în penitenciar

1

În Italia, închisoarea este ,,gunoiul social”, este acel loc în care sunt închiși toți cei care sunt ,,ei”, iar astfel, ,,noi” trăim într-un mediu curat și sigur. ,,La Brezza”(Briza) este o asociație care, din 2001, încearcă ,,să dea un sens oamenilor ce ajung după gratii”. Prin artă. Prin utilizarea ei, pentru a arăta că în fiecare există o parte pozitivă, un ceva bun. Fac asta în interiorul Penitenciarului din Torino, ,,Casa Circondariale Lorusso Cotugno di Torino”.

 

rotonda

de Andrada Lăutaru

 

În fiecare an, organizează 20 de workshopuri diferite. Pentru fiecare dintre ele, doi voluntari încearcă, timp de trei săptămâni, să le (re)amintească deținuților că au un nume, o identitate, ceva frumos ce pot scoate la suprafață chiar și din spatele unor pereți de 5 metri ce îi separă de ,,societate”. La finalul fiecărui workshop realizează ,,o dovadă palpabilă.” Fie că este vorba de niște albume, postere, calendare, poeme sau chiar mici reprezentații de teatru. Nu se opresc aici,  organizează și o expoziție pentru fiecare dintre aceste realizări artistice din penitenciar. În interacțiunea lor cu ,,deținuții”, nu îi întreabă niciodată ,,de ce?” sau ,,ce?”. Pe perioada workshopului sunt toți la fel: oameni care vor să ofere ceva frumos din interiorul lor și fac asta fiind un grup omogen.

Despre voluntariat în spatele gratiilor

Pe Nicolo, Veronica și Matteo i-am întâlnit în fostul penitenciar din Torino, locul care în ultima săptămână mi-a devenit ,,domiciliu” și în care, alături de alți 15 voluntari, ajut la restaurarea celulelor pentru a putea deveni săli de muzeu. Cei trei au venit pentru a ne împărtăși o parte din experiențele trăite de ei după gratiile actualului penitenciar din Torino, acolo unde merg săptămânal, ca voluntari.

Nicolo studiază filosofia. De fapt, a studiat. Și-a susținut licența în urmă cu souă săptămâni. Totuși, atunci când se prezintă spune despre el ,,sunt student”. Apoi se corectează: ,,acum sunt voluntar în cadrul La Brezza”. După experiențele avute ca voluntar în cadrul acestei asociații, a învățat că ,,în penitenicar este o altă lume: ușile, gardienii, relațiile dintre gardieni și deținuți, întregul mecanism după care trăiesc cei din interior este diferit. Noi am vrut să aducem o mică schimbare. Am început să lucrăm cu cuvinte, să interacționăm și am ajuns la un nivel în care, pe parcursul workhopurilor, locația nu mai este atât de închisă, oamenii încep să se deschidă să vorbească despre ei.”  A mai învățat și să nu arate cu degetul pe nimeni, pentru simplul motiv că are un anumit loc de muncă: ,,nu neapărat cei care lucrează în interiorul penitenciarelor sunt băieții răi, dar întregul sistem, așa-zisa filozofie a sistemului penitenciar este greșită”.

Despre prima sa vizită în penitenciar își amintește că a văzut multe uși, porți și chei. O parte din realitatea care l-a întâmpinat (îi) era familiară: oameni care spălau podele sau, pur și simplu, vorbeau. În același timp, ,,s-a simțit un musafir într-o altă lume”. Totuși, după câteva ore petrecute în interiorul noii lumi, nu se mai simțea un străin, începuse să înțeleagă faptul că se află în aceeași lume, doar că într-un alt loc. Acel loc de care ne ferim cu toții. La plecare, s-a simțit vinovat… pentru că era liber să plece. Voluntariatul în penitenciar l-a fost și martorul multor povești: ,,Îmi amintesc de un episod în care o femeie mi-a povestit despre fiul ei și istanța dintre ei. Despre cum ceea ce visează noaptea este un vis negru despre viață și moarte ce îi arată esența realității.” Este vorba de o femeie ce suferă de o boală mintală, dar care se află în acest penitenciar.

Totodată, anii de voluntariat în închisoare l-au făcut să fie mai sensibil, să vadă o altă parte a lumii în care trăim și să înțeleagă oamenii mai bine. A început să îi privească pe cei cu care lucrează nu prin pisma crimelor pe care le-au făcut, ci prin calitățiile pe care le au. Să vadă omul din fiecare,  nu infracțiunea pentru care este închis. Toate acestea, într-un mediu în care ,,totul se bazează pe relații de putere.” Acum, simte că este parte din lumea aceasta a penitenciarelor. Se gândește chiar la faptul că nu e exclus ca într-o zi să ajungă acolo într-o altă calitate decât cea pe care o are acum.

”Super-normalitatea” în lipsa libertății

DSCN7845

 

Veronica este studentă la Facultatea de Filosofie din Torino și s-a alăturat asociației în urmă cu doi ani. Asta datorită faptului că l-a citit pe Foucault și apoi a vrut să simtă realitatea din penitenciar pe propria-i piele. Prima dată când a mers într-un penitenicar, s-a gândit că nu ar putea ajunge niciodată acolo. Ea, cea pentru care părinții au investit în educație. Ea, cea care este ,,super-normală”. La ieșire, se gândea la rata de probabilitate. Exista deja un ,,poate”. Același ,,poate” ce i-a adus pe mulți după gratii. ,,Super-normalitatea” ei se zdruncina puternic după o primă vizită într-un penitenicar: ,,Am fost învăluită de multe senimente diverse și confuze. M-a impresionat numărul ușilor – am numărat 11, prin care a trebuit să trecem pentru a intra, sunetul pe care îl prodeceau și zgomotul din interior, în opoziție cu liniștea de afară. De fapt, închisoarea din Torino, este localizată la periferie, între zona industrială și groapa de gunoi. De aceea, cred că sentimentul de distanță a fost primul: distanță atât din punct de vedere metaforic, dar și fizic, real.”

În cei doi ani în care a mers săptămânal în Penitenciarul din Torino, a auzi multe povești. Despre viață, boli, familie, acasă, viața după gratii și ce ar fi fost dacă. Totuși, cel mai intens sentiment l-a trăit atunci când a fost martora unei eliberări. Danilo, unul dintre deținuții care frecventau workshopul pe care îl desfășurau atunci, a fost eliberat. El nu a plecat înainte de a primi ,,o geacă pentru afară”. Atunci când a văzut această eliberarea, a simțit o emoție puternică, a văzut o schimbare. A simțit că oricând ceva se poate întâmpla-bun sau rău; că fiecare dintre noi poate fi ,,renăscut”. De când a început să facă voluntariat în penitenciar, s-a schimbat și ea, a simțit acea ,,renaștere” într-un fel. Acum zâmbește mai mult. Acum vede motivele pentru a o face. Cel mai dificil lucru vine odată cu ,,lipsa cuvintelor potrivite” pe care o simți în fața poveștilor împărtășite după gratii.: ,,este unul dintre cele mai dificile lucruri cu care m-am confruntat, să accepți o poveste și să o înțelegi ca și cum ar fi a ta, dar totuși să te menții distant, deoarece nu este a ta.” Pe parcurs, și-a dat seama că tot ceea ce poate face este să fie acolo cu totul, să îi privească în ochi și să le mulțumească pentru că i-au povestit.

Mateo are 26 de ani. Pe diploma sa scrie ,,Psiholog spcializat în criminalistică”. În prezent, trăiește conform spuselor lui Martin Luther King, pe care le poartă pe mână, pe o brățară neagră: ,,I have a dream”. Și visul său este să ofere ,,o evadare pe termen scurt, preț de un atelier de creație, celor din penitenciarul din Torino.”

,,A new way to social skills”

La final, am vorbit despre cel mai recent proiect al lor- ,,A new way to social skills”. În parteneriat cu cinci țări: Polonia (coordonator), Suedia, Turcia, Ungaria și Cipru, bazat pe filosofia potrivit căreia ,,persoanele aflate în risc de excluziune socială au nevoie de îmbunătățirea sau chiar învățarea abilităților sociale. Noi dorim să îi învățăm asta prin intermediul artei, nu prin metodele clasice.” Acum își dau seama că ar trebui să schimbe un pic modul în care au abordat problema: ”nu este necesar doar ca abilitățile sociale să fie învățate. Este nevoie și de un mediu prielnic acestora să crească.”

Uneori, pe parcursul workshopurilor, întreabă: ,,ce reprezintă abilitățile sociale?”. Uneori primesc răspunsuri mute, alteori răspunsuri concrete. Unul pe care l-au memorat este: ,,nu știu, dar poate că tocmai de aceea  mă aflu aici.”. Atunci când i-am întrebat ce reprezintă acestea pentru ei, mi-a răspuns Nicolo: ,,Sunt un instrument prin intermediul căruia poți să stabilești o legătură, o relație cu ceilalți, dar și cu tine însuți. Începi să te întrebi: ce am făcut? Cine am fost? Cine sunt?”

De ce ajung oamenii după gratii? ,,Nu doar din cauza unei decizii sau a lipsei de abilități sociale, din lipsa unui comportament social dezirabil, totul începe în momentul în care te naști, în locul în care te naști și în care te formezi. Nu este corect să generalizezi. Nu toți pornim din același loc, nici nu avem aceleași șanse.” Scopul lor nu este acela de a-i învăța pe oameni să se comporte ,,normal”, ci să construiască relații sociale între aceștia.


Un comentariu

  1. Pingback: “La Brezza”, cei care (a)duc arta în penitenciar | Radio GRADO

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger