Kontra Kems. De ce nu se înțeleg oamenii când nu se înțeleg

0

De ce oamenii nu se mai înțeleg câteodată deși la un moment dat o făceau? De ce unii oameni nu se înțeleg deloc? E vorba de compatibilitate? E vorba de energie divină? De frustrări? De ce nu se înțeleg oamenii atunci când nu se mai înțeleg? E una dintre acele probleme/dileme/paradoxuri a cărei rezolvare ar putea deschide poarta către paradisul pierdut.

 

Lucrare de Mihai Păcurar – ”Remote”

Revista Tataia

O lume în care oamenii s-ar înțelege unii cu alții, unii pe alții, un univers deschis, viu, în permanentă schimbare și rearmonizare. Cheia către acest univers e pentru omul de orice fel un soi de Sfântul Graal sau o cutie a Pandorei cu toate sensurile perfect pe dos.

Am îndrăznit să punem această întrebare cumplit de dificilă și de vagă mai multor oameni de sorginți și viziuni diferite. Răspunsurile lor ne-au confirmat că ne confruntăm cu o chestiune existențială pentru aproape toți dintre noi, care ne macină constant în moduri aparent diferite.

Tendința de face loc înțelegerii, o atitudine esențială în tot acest proces, este punctul în care toate aceste viziuni sunt convergente. Cel puțin în intenție, în dorință. Senzația care rămâne după digerarea acestor viziuni subiective e că “înțelegerea” e la un unghi distanță. Și e în fiecare dintre noi.

Mulțumim celor care au răspuns întrebării noastre, prin ilustrație – George Roșu, Mihai Păcurar, Mimi Ciora, și în scris – Ada Leonte, Alexandra Oros, Ana Tatu, Anca Poterașu, Augustin G. Pop, Costin Bogdan, Daniel Simion, Eugen Rădescu, Florin Roșu, Horațiu Drums, Ioana Dogaru, Ioana Păun, Irina Elena Popescu, IRLO, Iulia Rugină, Laura Sgârcitu, Luciana Cotoi, Marina Vasile, Odette Rzhannikova, Radu Drăgan, Sena Latif, Sergiu Vasilov, Silvia Călin, Silviu Dancu, Szakats Istvan, Viviana Druga.

Costin Bogdan – Relaţiile mor la telvizor sau de ce se frâng relaţiile

Omul de care te-ai ataşat azi se schimbă. La fel cum te schimbi tu, omul de care te ataşezi azi, e un alt om mâine. Şi mâine s-ar putea să nu-ţi mai placă de el la fel de mult pe cât ţi-a plăcut azi. Să nu mai vorbim de poimâine. Poimâine, s-ar putea ca omul de alaltăieri să se apuce de urinoterapie şi ţie să nu-ţi placă deloc ideea. E clar, by default, relaţiile au viaţă scurtă.

De ce se termina relaţiile? Pentru că pot. Legăturile dintre oameni se rup pentru că putem să le rupem şi la un moment dat, facem asta. La fel precum castraveţii din borcan, relaţiile trebuie conservate. În starea lor, să-i zicem naturală, relaţiile au o speranţă de viaţă limitată. Legăturile vechi te plictisesc şi încep să se rupă. E nevoie de legături noi, pe care trebuie să le creezi dacă vrei ca relaţia să continue. Din păcate, nu pot să dau sfaturi în direcţia asta întrucât nu mă cheamă Bebe, nu sunt sexolog şi nici psiholog de cuplu. Eu pot doar să spun de ce se termina relaţiile şi asta doar din punctul meu de vedere.

Simptomele

Am auzit mulţi oameni spunând că separa dragostea de iubire. Ei zic că dragostea e la început când ai un foc în inima şi iubirea urmează apoi când ajungi să cunoşti persoana de lângă tine. Eu cred că fără focul ăla din inima nu prea funcţionează, oricât de multă “iubire” ar exista. Trecând peste asta, presupunem că am trecut de bucata de relaţie în care e numai lapte şi miere şi intrăm direct în pâinea neagră cu tărâţe.

Activitatea de dragul activităţii

În primul rând, nu mai faci lucruri doar de dragul de a face acele lucruri alături de cealaltă persoană. Te duci la un concert ca să asculţi artistul sau formaţia care cânta nu ca să asculţi artistul sau formaţia alături de persoana de lângă tine. Te duci la cinema ca să vezi un film, nu ca să vedeţi filmul împreună. Faci sex ca să-ţi produci plăcere, nu ca să produci o plăcere comună. Chiar cred că majoritatea relaţiilor mor în fata serialelor de la televizor, atunci când simplele îmbrăţişări din partea partenerului devin corsete ce te strâng mai rău decât strânge argintul un vampir.

Defectele

Ceva parcă nu îţi mai convine. Glezne groase, unghii roase, piepturi prea păroase,s.a.m.d.; sunt defecte pe care le-ai văzut din prima noapte. Ştii ce arată bine şi ce nu arată bine la el sau ea. Doar că, deodată te deranjeza. Te deranjează atât defectele fizice cât şi defectele care nu sunt tocmai de natura fizică. Parcă răspunde la telefon într-un mod ciudat, parcă mănâncă cumva cum nu trebuie. Poate sunt hainele pe care le poartă, poate sunt expresiile pe care le foloseşte prea des, parcă ceva e prea prea. Sigur, defectele au şi un rol benefic de foarte multe ori. Descoperind defectele celuilalt, începi să te simţi mai bine în pielea ta. Nu te mai simţi ca un impostor care a prins comoară din adâncuri. Începi să-i iubeşti defectele întrucât prin ele, te validezi pe tine însuţi. Ce dacă am eu nasul strâmb, şi ea are păr pe spate. Ce dacă am picioarele prea mari, şi el are început de chelie.

Proiecţiile

Începi să te întrebi dacă mai trebuie să stai cu el sau ea. Cât o mai ţinem aşa? Mai stau cu omul ăsta lângă mine, mă căsătoresc cu el, facem o casă, facem copii, ce ne facem? Încep să apară întrebările legate de viitorul tău. Bineînţeles, nu te interesează viitorul partenerului său partenerei. Îţi zici că e cazul să te gândeşti la tine, ca în ultima vreme ai uitat de tine, te-ai neglijat, ai acceptat prea multe. Şi începi să-ţi cauţi fel şi fel de motive de a îl scoate pe celălalt rău şi pe ţine bine. Începi să-ţi aduci aminte toate lucrurile care te-au supărat şi uiţi de cele care te-au bucurat. Mai e un singur pas.

Începi să te superi

A te supăra sau a nu te supăra? E o alegere. O indisponibilitate pentru întâlnire, o discuţie în contradictoriu despre următoarea vacanţă, o discuţie în contradictoriu despre politică, o amintire despre fosta sau fostul prieten, toate sunt interpretabile. Tu ştii bine ce a vrut să zică dar îţi convine să speculezi pentru că ştii unde vrea meargă totul, spre deznodământ. Aici, alegem să ne supărăm pentru că putem, pentru că ni se permite. Oricât de mult ar încerca celălalt să explice că nu asta a vrut să zică, i-o tăiem scurt şi îi spunem să se pună în locul nostru. Începe să se apare şi urmează un şir lung de greşeli dezgropate. Mai punem pe deasupra ca şi el cochetează cu aceleaşi gânduri şi o punem de o ceartă de despărţire. Despărţirea nu se produce pe loc. Cei doi se ceartă, se chinuie reciproc şi apoi se împacă. La scurt timp după, urmează o discuţie serioasă în care cei doi decid ca relaţia nu mai merge. Urmează o tăcere lungă, apoi împachetări, bagaje şi partaje.

Una peste alta, ne despărţim pentru că putem şi pentru că vrem. Ne supărăm pentru că vrem motive de cearta care repetate, duc în cele din urmă la despărţire. E desuet să spun că ne plictisim sau că vrem o altă relaţie, sau vrem mai mult spaţiu personal s.a.m.d, ne despărţim pentru că putem şi ne pricepem la asta. Sunt Costin Bogdan, am 26 de ani şi vă urez de sărbători “Să vreţi” dacă vreţi şi “să nu vreţi” dacă nu vreţi.

Szakats Istvan – Oameni! Ființe! Fiți exigenți!

Megascriitorul Karinthy Frigyes zicea “cum ar putea bărbatul să se înțeleagă cu femeia, când amândoi vor altceva?” To cut to the chase, de ce nu mă înțeleg io cu mândra? Poi de ce… că ea vrea așa, și io vreau așa, și tot așa. Încep să cred că neînțelegerea e strategică, iar înțelegerea e tactică. Și că de asta de fapt nu neînțelegerea e baiul, aia e ok că e default… ci mai degrabă semnele neînțelegerii sunt alea dureroase, și mai mult decât atât, construcția piramidei semnelor neînțelegerii, mai ca a’la Maslow, de la bază începând. De aceea: Oameni! Ființe! Fiți exigenți! Nu vă cuplați cu ființe cu care nu vă știți conversa! Cu care nu vă știți sincroniza pașii în parc! Cu care nu vă știți mozoli! La care nu vă place mirosul! Cu care nu v-o știți pune! Că totuși, asta e bază. Și aș zice că sunt un faraon maximalist… dar de fapt câteodată mă îndoiesc că există o ditai piramidă deasupra acestui prim rând de cărămizi… hai poate mai e încă un rând de cărămizi pe acolo, gen familie & nirvana în doi & stuff. Și evident, n-am zis de mândra mea, am zis de alte mândre. Și evident, n-am zis de mine, am zis de alții. Am zis de tine.

”Integrame” – Lucrare de George Roșu

Ioana Dogaru – Oameni la schimb

Oamenii nu se mai înţeleg pentru că nu mai au răbdare, toleranţă şi consideraţie faţă de ceilalţi.

Nu mai au răbdare să asculte, nu mai vor să-i înţeleagă pe ceilalţi şi nu mai recunosc atunci când greşesc pentru că se lasa copleşiţi de orgolii.

Oamenii nu mai investesc în oameni, ci se mulţumesc cu ceea ce li se oferă, chiar dacă e din ce în ce mai puţin; ca şi în cazul bunurilor, am devenit foarte uşor de înlocuit. Dacă nu ne mai place cineva, câteodată la cel mai mic defect aruncăm ‘obiectul’ stricat, pentru că putem ‘achiziționa’ altul. Şi asta cred că vine de la senzaţia pe care ne-a dat-o tehnologia şi aparenta creştere a gradului de conectare cu ceilalţi. Zic aparentă pentru că deşi avem acces mult mai uşor unii la alţii, relaţiile sunt foarte superficiale şi de cele mai multe ori strict conjuncturale, nu mai rezista în timp atunci când dispare motivul care le-a generat.

Nu ştiu dacă lucrurile stăteau altfel acum 50 sau 100 de ani, cred că oamenii erau doar mult mai puţin conectaţi şi poate că apreciau mai mult implicarea celor din jur. E din ce în ce mai rară amabilitatea şi disponibilitatea celorlalţi, doar pentru că am devenit cu toţii nişte bunuri de larg consum, nişte consumabile. Şi de aici vine şi uşurinţa cu care renunţăm la relaţii, indiferent de natura lor.

Să încercăm să ne imaginăm o zi fără telefoane, fără internet, reţele sociale sau maşini. Să încercăm să ne imaginăm o zi în care am trăi relativ izolaţi şi ne-ar lua mult timp să putem intra în contact cu alţi oameni. Dacă atunci când vrem să rupem o relaţie, indiferent de natura ei, luăm în considerare acest scenariu, poate fi un test al solidităţii sau relevantei relaţiei respective care să merite să fie dat. Şi poate atunci vom încerca din nou să îi ascultăm, să îi înţelegem şi să îi apreciem mai mult pe ceilalţi.

 

Silvia Călin – Cheful de ceilalți

Atât timp cât ești interesat de persoană din fața ta, există şi înțelegere…Când interesul începe să dispară sau se îndreaptă către altceva, te transformi ușor… într-un mic dictator care are în buzunarele sale soluții, sfaturi și tot felu de giumbușlucuri venite din rețeaua personală și sentimentală, care nu are prea mare legătură cu a celui din fața ta.

În cuplu, la birou, pe stradă etc, oamenii nu se mai înțeleg, pentru simplul fapt că nu mai au chef unii de alții. Și cred că dacă reușești să te educi, să asculți și să te pui din când în când în pielea celui din fața ta chiar dacă nu ai fost de acord cu el, poți fi fericit că ai contribuit la o societate în care peștele mare, nu-l mănâncă pe cel mic, ci stau la masă și negociază simpatic motivul pentru care e musai să-l mănânce…

 

Eugen Rădescu – Dorința de intimitate și ruptura

De ce nu ne mai înțelegem? Care e resortul unei epuizări relaționare? Unde începem să ne ruinăm propriul impuls de a mai vrea să interacționăm, să ne adresăm, să apelăm?

”Adresarea este țipătul său vocea care poartă și care străbate orice cuvânt interior. Vocea libertății are intonația iubirii, iar intonația iubirii este unica semnificație a cuvintelor de iubire. “Te iubesc” înseamnă adresarea necondiționată către absolutul unei existențe. “Tu” este numele acestei existențe ca altul. Iubirea îl face pe “tu”, și nu invers. Numai din “tu”-ul iubit poate să vină un “eu” care să enunțe propoziția.” (Jean-Luc Nancy)

Interacțiunea umană presupune doi poli, ea este sens, mesaj, toleranță – când totul începe cu dorința venită din spatele a ceea ce e conștient, de a atrage partenerul în jocul smintit al interacțiunii; fiecare dintre noi are nevoie de aprobare, dar mai ales de confirmare. Interacțiunea se bazează, evident, pe acest stimul al acceptării și aprobărilor. Când unul dintre personajele implicate se retrage, se produce conflictul renunțării. Fie că este vorba despre o relație de dragoste sau profesională, impulsul retragerii din relaționare este major și nu poate fi ignorat. Suntem personaje solitare și cel mai mult ne place intimitatea, cauza principală a ruperilor. Compatibilitatea dintre două persoane stă sub spectrul multor elemente, fie naturale, temeperamentale, astrologice, energetice sau cum or fi ele, esențial rămâne dorința și puterea noastră asupra celuilalt. Atunci când nu suntem dispuși să acceptăm dorința de intimitate a celuilalt, atunci se produce ruptura.

Sena Latif – Acel ”ceva”

Unele relaţii pur şi simplu curg. Relaţii care se întâmplă, te surprind, te bucură, te învăluie. Natural apar, natural dispar.

Altele cer muncă. Eforturi, compromisuri, întrebări, frustrări. Relaţii pe care le vrei, pe care le cauţi, sau pe care societatea le impune. Dacă merg bine, e cu atât mai mare satisfacţia; dacă nu – se termină cu poticneli, sforţări, ultime încercări de resuscitare.

În ambele cazuri, dacă oamenii nu se mai înţeleg, probabil este din motive similare, diferă poate doar intensitatea, în funcţie de cât a fost relaţia de naturală sau de construită. Poate că:

– au obosit să încerce să se mai înţeleagă;

– nu există acel „ceva” doar al lor, care să lumineze, să bucure, indiferent de cursul relaţiei. De la o ţigară împărţită pe ascuns într-o pauză la serviciu, la strâns mâna pe patul de spital. Acel ceva unic pe care niciuna din cele două persoane nu îl mai împărtăşeşte cu nimeni altcineva, care este necesar într-o relaţie, dincolo de compatibilitate, atracţie, nevoi sau interese comune;

– s-au maturizat diferit; personalităţile s-au conturat în direcţii diferite;

– unul din ei este foarte enervant;

– unul se crede mai bun decât celălalt;

– competiţie;

– lipsă de interes;

– prea mult interes;

– nu se (mai) ascultă…

Lucrare de Adrian Sandu

Alexandra Oros – A lăsa de la sine

A nu te mai înțelege cu cineva, deși odată ai făcut-o, e un fel de ceva ce face parte din natura umană. La fel de bine, poți găsi o modalitate de a te înțelege, din nou cu aceeași persoană cu care, la un moment dat, nu te-ai mai înțeles. E un ciclu ce ne reduce plictiseala, ne forțează să interacționăm și cu alți semeni. Dacă toamna nu s-ar schimba frunzele copacilor, ce ar mai înmuguri primăvara?

Această „ne-mai-înțelegere” este un lucru normal, benefic, deși analizând experiențele personale, nu îmi amintesc acest moment ca fiind unul plin de fericire. Ne supărăm, urlăm sau pur și simplu ne închidem în sine, pentru că neînțelegerea intervine atunci când îți pasă, și atunci când îți pasă ai sentimente (de orice natură) care, cu cât sunt mai puternice, cu atât sunt mai aproape de granița cu prăpastia. Ce provoacă această „ne-mai-înțelegere”? Ei bine, eu mi-am găsit un răspuns, cel puțin banal, pentru că mulți s-ar regăsi în el, doar că nu mai au timp să se gândească la „d-ăstea”.

Așadar, l-am declarat vinovat pe „lăsatul de la sine”. Mereu, într-o relație – profesională sau personală, există o persoană ce lasă de la ea mai mult decât cealaltă persoană. Dar până când? Până adună frustrări ce nu le poți număra pe degete, care se revarsă în diverse forme, unele chiar răzbunătoare, din care fiecare parte implicată învață câte ceva. E ceva prin ce trebuie să treci, ca un fel de test care se potrivește foarte bine cu zicala – „Ce nu te omoară, te face mai puternic.”

Augustin G. Pop – Răspunsul e la noi, nu la ceilalți

N-aş putea să fac pe interesantul dezbătând teme care mă depăşesc. Şi mă depăşesc prin faptul că e vorba de interacţiuni negative între indivizi. Am o părere în schimb, şi anume că nu înţelegem şi nu suntem înţeleşi atunci când nici nu dorim lucrul ăsta. Ori ni se rupe de acei cu care nu ne înţelegem, ori ne facem că nu înţelegem pt că e mai confortabil sau vrem să dăm celorlalţi o lecţie… Şi aici se întrezăreşte subiectul “sine”. Dacă am întâlnit oameni care se înţeleg bine cu toată lumea, e pentru că sunt bine în ei. Deci aş pune problema alftel: de ce nu MĂ înţeleg oamenii sau de ce nu înţeleg EU oamenii?Personal, îmi place să cred că propovăduiesc relaxarea şi înţelegerea între oameni, deşi recunosc că am avut neînţelegeri din motive de deficit în comunicare, dar cum s-a pus corect problema, cum neînţelegerile au trecut ca o şi mai mare apropiere de acele persoane. Trebuie să înţelegem că viaţa tuturor e cu suişuri şi coborâşuri şi ca răutatea fiecăruia e subiectivă, raportată la ce se întâmpla în viaţa personală. Deci nu trebuie să fim egocentrişti, dar răspunsul la întrebare e în noi nu în “oamenii” din jur.

Irlo – Demoni și draci

Cred că e vorba de entităţi parazitare. Demoni, draci pe la noi, fiinţe anorganice pe la șamani mexicani, Isus zice că-s foşti oameni. Se află într-un plan mai jos de vibraţie decât al nostru şi intră în câmpul nostru mental şi ne combină că-s gândurile noastre, ne manipulează şi se hrănesc cu energia joasă a acțiunior noastre, dar au rolul răului necesar în toată roata dualismului.

Cei dintre noi care îşi deschid uşi conştient sau inconştient îi invită pe băieţi înăuntru şi după aia, băieţii mai cheamă şi alţi băieţi. Și încet sau rapid, conștinetul uman e preluat şi controlat de forţele astea. Ele nu vor pace şi armonie între oameni pentru că-n ar mai avea ce păpa.

Cei din Orient zic că, dacă acum o sută de ani, pe aura omului obişnuit puteai vedea 2-3 “agățați din ăștia”, acum majoritatea avem zeci. Tot ei numesc perioada asta cea mai întunecată de până acum. Eu cred că o să culmineze totu în cele trei zile de întuneric, în care profeţii zic că o să fie lăsate în planul nostru toate entităţile astea să-şi facă de cap şi asta o să fie o ultimă purificare pentru intrarea în noua eră mai luminoasă. Recomand cu căldură tuturor informare şi pregătire pentru a preveni vizite nedorite în decembrie 20 22.

Silviu Dancu – Ordinea e un efort

De ce nu se mai înțeleg oamenii? Pentru că există explozii solare și nebuloase, vulcani și cutremure, taifunuri și uragane, văluri gigantice, animale care se vânează între ele, ființe parazite și oameni care construiesc și distrug orașe.

Pentru că tot ceea ce există are în sine vocația tragică, măreață în felul ei, a entropiei.

Pentru că ordinea este un efort. Pentru că particulele nu se asociază niciodată între ele fără a exista o constrângere fabuloasă, din afara lor, care să le oblige să se asocieze. Legi autoritare, drepte, ca niște lame de cuțit. Pentru că aurul se naște doar din moartea unei stele pentru ca, uneori, să devină verighetă.

Pentru că în tot ceea ce numim ordine s-a păstrat ceva din respirația haosului. Pentru că religiile, pentru a putea răspunde neînțelegerii, au deschis cutia cu paradoxuri. Pentru că individ nu e totuna cu persoană. Pentru că trei poate fi unu și pentru că unu poate fi suma tuturor lucrurilor.

Pentru că științele și filozofiile sunt doar alte moduri de violentare fertilă a rațiunii. Pentru că artele și poezia nu au logică, dar le explicăm mereu.

Pentru că adaptarea cere sânge. Pentru că doar un spermatozoid din milioane reușește și pentru că nu toate ouăle sunt fertile. Pentru că nu toate ghindele devin stejari.

Pentru că râsul nu are încă o explicație științifică.

Nu ne înțelegem, pentru că nu înțelegem de ce ne înțelegem, mai întâi!

Ar fi trebuit, atunci, să ne întrebăm: de ce se înțeleg oamenii?

Poate!

Pentru?

Sergiu Vasilov – Restul e limbaj de lemn

Aveam 16 ani în 89, deci am apucat să (re)cunosc sunetul mort al limbajului de lemn. Fraza recitată, plat sau exaltat, întotdeauna predictibilă, niciodată în stare să clintească un singur neuron sau să stârnească vreo emoţie în afară de emoţia aia a lui Al Pacino, cum că ţi se jigneşte inteligenta. Mă simt şi astăzi îndatorat anilor aceia de ‘formare’, pentru că mi-au stârnit căutarea de autenticitate, nu pentru vreun snobism intelectual, ci pentru respiraţia minimă a spiritului, fără de care viaţa începe să aibă frisoane de moarte. de limbaj de lemn însă nu am scăpat. Și nu vorbesc de vreo moştenire comunistă de pe la noi, ci de limbajul de lemn universal, capitalist, ori politic, ori religios, ori naţionalist, ori de cuplu sau familist etc etc. Între timp însă alergia mi s-a mai temperat, iar fuga spre autenticitate a devenit mai puţin compulsivă. Am înţeles, printre altele, ca toate clișeele pe care le activează limbajul de lemn ascund câte un grăunte de adevăr. Limbajul de lemn nu aduce jignire (doar) inteligenţei noastre, ci tocmai acelui grăunte de adevăr, o nedreptate pe care nu o putem repara decât recuperând adevărul din căcatul (în sensul alchimic de ‘materia prima’) reprezentat de acest tip de limbaj.

Acum câţiva ani, lucram la o companie pan-europeană de studii de piaţă şi consultanţă de branding. Aici se mânca limbaj de lemn pe pâine. Se reciclau însă idei importante, de la teoria persuasiunii lui Aristotel, cu frumosul triunghi ‘logos-ethos-pathos’, până la ‘mythos’-ul şi arhetipurile lui C. G. Jung. Toate erau însă scoase pe tarabă la vânzare într-un mod destul de jalnic, de negustori interesaţi mai degrabă de preţ, decât de piatra filosofală, care exista dar se ascundea ruşinată în locuri tainice şi nu se arăta decât dacă erai smerit şi nu dădeai cu piciorul ‘căcatului’. Care venea în valuri, în special la seminarii, simpozioane, workshopuri, team-building-uri etc. Tocmai la un seminar din acesta am cules odată un grăunte de aur dintr-o balegă ecologică. Ne vorbea un şef nou, plin de șarm, despre cât de uşoară, de fapt, e manipularea şi l-am întrebat ceva de morală. A zâmbit: ‘Does it matter?’ şi mi-a făcut cu ochiul. Eu mă gândeam la George W. în Irak, el se gândea la Victoria’s Secret. ‘Does it matter?’. I hung my head.

Grăuntele de aur e o mică mantră pe care ne-a servit-o în acelaşi speech, pe care eu voiam să-l ignor de fapt şi să cuget în sinele meu la morală, dar nu puteam, l-am ascultat până la capăt. ‘Connect, before you differentiate’, a intonat la un moment dat. Nu ştiu de unde-o fi luat-o (sună a carte de ‘self-help’), dar eu am întors fraza asta pe toate feţele şi e o aşchie din piatra filosofală, o limbă de foc. ‘Connect, before you differentiate’. Restul e limbaj de lemn (de foc).

Ana Tatu – Se-nvârte tot

La prima bere, ţi se pare că râde zgomotos, clipeşte frumos, aproape c-ai vrea să o duci la tine acasă, să vă uitaţi la dubioşenii asiatice până când se face a doua zi şi a treia zi şi nici n-ai mai dormi deloc şi nici ea şi aţi putea trăi aşa, cu cinci cafele pline de lapte şi şase filme pe zi plus vreo două beri pe seară, s-o mai auzi cum râde tare, uitându-se la tine, cu o mână pe sticla rece şi cu cealaltă pe un genunchi. Al ei, al tău, nu prea-ţi mai dai seama, nici nu prea mai contează. Se-nvârte totul frumos, cu tine şi cu ea şi parcă e cea mai ciudată prietenie de pe o rază de cinci oraşe şi jumătate şi e bine aşa.

Curge muzica, curge şi cafeaua, curg şi anii. Ea râde la fel, dar parcă prea tare, îţi trimite un film, dar parcă e prea dubios, ai bea o cafea, dar parcă-ţi place mai mult neagră. Te uiţi după un genunchi, un umăr, ceva, dar stă la trei scaune distanţă şi nici nu mai doarme la tine noaptea asta. Se-nvârte tot, e cam ciudat, poate-ai băut prea multă bere, poate că a trecut mult timp. Poate că ai visat.

Iar când ajungi acasă, ai vrea să dormi, să dormi, să dormi. Să mai visezi puţin.

Radu Drăgan – Am de lucru, nu mai sunt copil!

Stând în jurul mesei de Duminică realizez că oamenii își comunică lucruri extrem de plicticoase în mod normal și repetat: vreme, ce a mai făcut Marinel, ce a mai făcut Măriuca, vreme, cutremure care nu au bătut până aici, dar alții probabil le-au simțit, ce au mai făcut protejatul necuvântător care trebuie pupat pe botic sau sub codiță, niște politică și iarăși vreme de parcă blocul nostru este solubil.

Încerc să mă extrag acestei discuții din jurul mesei de duminică, tastând pe ecranul dispozitivului mobil cele 1000 de caractere necesare acestui text. Spre norocul meu sunt un bărbat în toată firea, lucrez, fac o muncă serioasă. Acum câțiva ani aș fi fost obligat să particip, să par interesat și să spun 2-3 replici. Dar am de lucru, nu mai sunt un copil! Acum am deadline-uri și nu se mai pune problema că am voie să beau cafea, trebuie să o fac.

Avantajul dispozitivelor mobile este că în timp ce lucrezi poți să mai tragi cu ochiul la ceea ce fac prietenii, Marinică e bine, cică nu a simțit cutremurul, eu zic repede că motanul meu a rupt o jaluzea, dar nu înainte să citesc că la Postăvarul plouă și să dau like unui mesaj satiric despre ceva politician care a spus ceva gogomănie.

Sunt ușor înghiontit de iubita mea, îmi face un semn discret încercând să îmi spună că sunt nepoliticos, îmi șoptește că înțelege că am de lucru și că probabil sunt plictisit dar trebuie să mă întorc între cei vii.

Las jos telefonul și încep să fac schimb de comunicare plictisitoare cu cei care nu pot să dea sign out fără a fi nepoliticoși sau înghiontiți.

Lucrare de Dan Michiu

Florin  Roșu – Relațiile sunt ca un joc

Putem vorbi despre relaţii în multe feluri. Putem vorbi de mecanică relaţiilor, dar şi de termodinamică relaţiilor, sau de relativitatea acestora. Putem vorbi de matematică sau de logica relaţiilor. Putem vorbi de poezia relaţiilor, de emoţia acestora, de profund şi de superficial, de temporal şi atemporal, de spiritul, de energia transformatoare, de vibraţie, scântei, de conflict, de negociere, de echilibru, de comunicare, verbală şi non-verbala, de PNL şi AT, de psihologia şi psihiatria relaţiilor, de sincronizarea de frecvenţe, de distorsiuni, de prietenie, de iubire, de business, de colegialitate, de …ai înţeles

În condiţiile astea nici nu-i de mirare că relaţiile sunt un mister atât de profund pentru cei mai mulţi dintre noi. Mă includ, cu graţie :).

Dacă ar fi să împărtăşesc perspectiva mea unui om simplu, de la ţară, fără jargoanele lui, însă înarmat cu bunul simţ pe care societatea nu l-a alterat, din fericire, prea tare, aş zice că „bade, relaţiile astea sunt un joc, ca totul pe lumea asta. Influenţat de interese, negociere, onoare, timp şi grad de relaxare.”

„Cum domle?” întreabă badea, zâmbind complice.

„Păi uite, matale mai torni un pahar şi eu îţi zic cum văd treaba.”

„Aaaah, scump domle, scump”

„iaca şi negocierea”

„bine conashule, am înţeles…ne-am înţeles” (şi toarnă)

„…şi suntem oameni serioşi” (cu o mima gravă, de avocat la 60 de ani)

„păi da, cum altfel, domnule?” (mimează consternarea)…

”daaaa’ negociem sau îmi explici? că văd că arzi gazul la lampa degeaba…”

„ce ai bre, unde te grăbeşti?”

„nu mă lua domle cu bre c-acu’ te plesnesc”

„nene, stai aşa, că am glumit”

„ah, da, haha”

„da, şi acu’ ai înţeles cum e şi cu ceilalţi factori”

„şi aş putea spune că şi cu relaţiile astea… hai că-mi eşti simpatic, domle, noroc”

„stai domle că n-am terminat. Că ăştia-s factorii. Mai avem şi nişte reguli, cum se amestecă astea…”

Interesele se schimbă permanent, în funcţie de timp şi de realităţile presupuse de acesta. Negocierea nu se termină niciodată. Orgoliul rănit e rana cel mai greu de vindecat. Timpul schimbă totul. Cu cât eşti mai relaxat, relaţia e mai caldă şi mai fructuoasă.

Şi sunt atâtea reguli, atâtea variabile (de exemplu condiţionările dobândite prin educaţie, din societate) încât singură variantă e să mergi la esenţa. Dacă ceva nu merge în relaţie, înseamnă că faci ceva greşit. Face şi celălalt, însă nu poţi miza să înţeleagă el, trebuie să te prinzi tu, ce greşeşti tu şi să vezi reacţia. Dacă e albă, zi că-i neagră, chiar dacă te oripilează gândul. Dacă nu suporţi muzica cu bass, du-te la bass turbat. Dacă fata trece indiferenţa pe lângă tine, mergi la una din fetele din gaşca şi ia-o-n braţe, nu te oferi să-i faci cinste.

De fapt e o singură regulă când vorbim de relaţii. Când ceva nu merge, prinde-te ce e de fapt şi schimba. Cel mai simplu e să faci invers.

Pentru că tot timpul e loc de o nouă prima impresie. Nu eşti în două momente diferite în aceeaşi relaţie. Dacă eşti pozitiv, vei primi feedback pozitiv. Zâmbete. Joburi. Contracte. Maşinile visurilor, casele, mecbucurile, aifoanele, oportunităţile…ce vrea mușchiu’ tău.

Horațiu Drums – Te poți certa din orice

pff…e foarte larg subiectul

şi vag dacă o iei aşa în general

adică sunt motive clare, enumerabile

aşa e greu să descrii sau să compui

de ce nu se înţeleg

nu cred că există o regulă sau un set de reguli. e random

dacă ar fi să clasific motivele, îmi vin în minte 2 mari şi clare: dragostea şi banii. astea întotdeauna ajung să strice tot, duc la frustrări grave şi mai departe la chestii şi mai urâte.

dar ne putem certa şi pentru că mi-ai ocupat locul la cinema, te-ai uitat la fundul prietenei mele (deşi şi io aş fi făcut la fel)

dracu ştie, te poţi certa din orice, când te aştepţi cel mai puţin.

Laura Sgârcitu – Îl ”dresăm” pe celălalt

Fiecare celulă vie e dotată cu tot ce are nevoie pentru a funcţiona singură. E însă destul de inteligentă ca să-şi reprime această pornire, având şansa să experimenteze nu doar propria existenţă, ci chiar viaţa întregului corp. Suntem la rândul nostru nişte celule făcute să trăiască împreună. Numai aşa avem şansa să trăim mai mult decât existenţa noastră trecătoare, simţindu-ne Creatorul. Ajungem să nu ne înțelegem atunci când uităm acest principiu. Când uităm că suntem, cu toții, buni și generoși uneori, canalii și mincinoși alteori, proporțiile diferind foarte mult, dar infim dacă raportăm aceste diferențe la nivelul evoluției acestui organism care este umanitatea. Iar când iubim e și mai dificil. Suntem tentați să punem stăpânire, să uităm misterul care ne-a făcut să ne îndrăgostim și să vrem să „dresăm” omul de lângă noi pentru a răspunde nevoilor noastre egosite: lipsa de încredere, nesiguranța, incertitudinea. Cred că soluția stă în cunoașterea de sine și în credința că orice facem, bun sau rău, influențează în mod subtil organismul din care facem parte, a cărui sănătate sau suferință o vom împărtăși în cele din urmă.

Irina Elena Popescu – Fiecare relație ne schimbă

Din lumină ultimelor mele lecturi, de origine spirituală, am descoperit că fiecare dintre noi este în căutarea propriului sine, dar puţini reuşim să înţelegem şi să acceptăm această căutare, cu adevărat.

Relaţiile dintre oameni apar ca rezultat a ceea ce vrem noi să fim, a ceea ce vrem să arătăm lumii că suntem. Pe măsură ce înaintăm în a ne autodescoperi manierele de relaţionare, cei din jurul nostru se schimbă, se transformă. Fiecare relaţie, de orice fel este ea, ne reprezintă dpdv a ceea ce credem despre noi înşine.

Iar viaţa este un drum al autocunoașterii, de la început până la sfârşit.

Când nu ne mai înţelegem cu cineva, nu poate fi altceva decât că ne-am schimbat viziunea asupra propriei noastre persoane, iar cel/cea de care ne-am îndepărtat, pur şi simplu nu mai reflectă nivelul actual de autocunoaştere pe care l-am atins.

Cred că fiecare om face această selecţie nativ, cu sau fără voia conştiinţei sale sociale şi, cu cât mai departe de această conştientizare, cu atât mai dificile şi frustrante devin rupturile şi diferenţele între ceea ce a fost odată o iubire, o prietenie şi ce este acum, în momentul prezent.

Luciana Cotoi – Puterea de a se accepta pe sine

Omul se află într-o permanentă căutare de sine şi de cele mai multe ori o face prin interacţiunea cu cei care-l înconjoară. Dar cel mai important aspect este acela că el niciodată nu ajunge să se cunoască pe deplin. Fiecare clipă duce la o stare ce poate schimba percepţia alteia, fie ea din trecut sau din viitor. Astfel, omul este condamnat să nu se cunoască în totalitate niciodată pe el însuşi, cu atât mai greu fiindu-i să cunoască o altă persoană. Cauta în interlocutorul său imaginea a ceea ce îşi doreşte să devină, dar nu este; încearcă să o găsească în celălalt sau să o înfăţişeze. Mai mult decât atât cauta slăbiciunile proprii care îl copleşesc simţind nevoia de asemuire, de consolare sau folosindu-se de aceasta pentru a-şi masca adevărata înfăţişare umană; dar prea rar cauta în celălalt ceea ce este el de fapt fiindcă prea rar accepta şi se simte împăcat. Astfel, omul creează conexiuni, unele de lungă durată, altele nu, iar durabilitatea consta atât în funcţie de ritmul în care fiecare se descoperă cât şi de puterea de a se accepta înainte de toate pe el însuşi.

Marina Vasile – Agresivitatea hrănește relațiile

Uneori oamenii nu se mai înţeleg pentru că se schimbă – fie unul fie amândoi. Creştem permanent, uneori mai rapid, alteori mai pe nevăzute; relaţiile trebuie să fie suficient de flexibile încât să ţină pasul. Uneori intrăm în conflict şi atunci poate că fiecare se simte atât de nedreptăţit încât nu e dispus să mai audă, ci vrea doar să ceară.

E vorba despre cadre de referinţă. Fiecare avem felul nostru unic de a defini realitatea. Atunci când oamenii nu se înţeleg fie nu vor să vadă cadrul de referinţă al celuilalt, fie a face asta pare prea riscant. De multe ori e greu să stai în contact cu propria realitate şi să accepţi în acelaşi timp ca alţii au o realitate diferită. Deşi poate fi un sentiment similar cu nebunia, nu e o desprindere de real ci o viziune mai amplă.

Foarte interesant este şi că uneori vedem în celălalt o parte din noi pe care o respingem cu înverşunare şi inconştient. Şi atunci înverşunarea se manifestă la exterior cu aceeaşi intensitate încât pare nejustificata sau deplasată.

Oamenii nu se mai înţeleg pentru că nu ştiu să se certe. Confundăm agresivitatea cu violenţa. Agresivitatea hrăneşte relaţiile, strigă ‘țin la tine, deci hai să rezolvăm problema’. Compasiunea trebuie uneori exprimată agresiv ca să ajungă la celălat. Violenta are ca scop distrugerea şi e actul unui om dezumanizat. Agresivitatea e un gest de intimitate, violența de dezumanizare. De multe ori le confundăm grav.

Daniel Simion – Oamenii își pierd credința

De ce relațiile între anumiți oameni au o durată de viață predefinită, precum cea a bateriilor? Pentru că unii oameni nu îi mai ascultă pe ceilalți. Alții nu se mai ascultă nici pe ei. Există oameni care nu fac niciun efort să înțeleagă lumea din jur. Mai sunt și alții atât de prinși în dorința de a înțelege încât, în căutarea cunoașterii, acumulează doar cunoștințe. Sunt și oameni care nu se înțeleg pe sine. Și alții care au uitat că te poți cunoaște doar în raport cu ceilalți. Sau poate n-au știut niciodată. Și nici nu le pasă. Cert este că oamenii au început să se iubească mai puțin. De ce? Pentru că își pierd credința. Și, odată cu ea, dispare și conștientizarea Celuilalt. Iar atunci când doar tu contezi, ce importanță mai are sinceritatea?

Anca Poterașu – Asemănări și contrarii

Eu cred în expresia “cei ce se aseamănă se adună” mai degrabă decât în “contrariile se atrag”. Cred că relaţiile puternice şi de durată sunt acele relaţii în care oamenii au interese comune, aceleaşi sisteme de valori, atitudini şi trăsături de personalitate. Atâta timp cât exista emoţie, afecţiune, entuziasm în relaţii şi fiecare îşi respectă reciproc sentimentele, gusturile, opiniile personale,  ar trebui să se înţeleagă de minune.

Cred că nu se mai înţeleg când nu mai comunică, nu se mai respectă, când apar tensiuni, frustrări, gelozii care nu sunt rezolvate. Pe termen lung toate astea duc la ruperea relaţiilor.

Sau pur şi simplu unele relaţii se sting treptat, oamenii nu mai au aceleaşi interese şi preocupări şi atunci se distanţează.

Lucrare de Lia Bira

Odette Rzhannikova – Frustrarea, înainte de toate

“Cronica unei prietenii accidentate” postdecembriste

Mai există prietenie, solidaritate în adevăratul sens al cuvântului sau relaţiile interumane s-au transformat treptat într-un troc, în funcţie de interesele mutuale sau pur şi simplu de conjuncturi? Se mai cunoaşte prietenul la nevoie, mai este el o prezenţă fizică în viaţa noastră?

În aceste două decenii de “cădere în libertate”, trăim mai curând într-o tensiune între masificare şi individualism, deoarece schimbarea de azimut la care a fost supusă întreaga națiune a produs această abulie morală. Relațiile interpersonale, din ce remarc zi de zi, tind să devină raționale şi mai puțin empatice ori epidermice. Formatorii de opinii te bombardează cu dezastre, numere halucinante de morţi şi răniţi, e greu să mai simţi suferinţa aproapelui. Cred că, fără puţină culoare emoţională, solidaritatea modernă poate cădea şi ea uşor în ipocrizie şi condescendenţă. Totuşi, până la urmă, şi binefacerea, sub orice formă, e o tensiune între instinctual şi rațional, între bunul samaritean şi filantropul modern.

Din experienţa mea de până acum, cred că românii tind să fie printre cele mai dezbinate colectivităţi de azi. Nivelul de frustrare e neobişnuit de ridicat printre români, fiecare e centrat pe nedreptăţile personale.

Ioana Păun – Nu mă înțeleg cu cine mă înțelege

Eu nu mă înţeleg cu prietenii mei, iubitul meu, părinţii mei, colegii. Mă înţeleg cu foştii iubiţi, părinţii prietenilor, vecini cu trei generaţii în urma mea.

Nu mă înţeleg cu poliţiştii, directorii, şefii, primarii, profesorii. Mă înţeleg cu bucătăresele, vânzătoarele, menajerele, gunoierii.

Nu mă înţeleg cu artiştii, creativii, copywriterii, criticii, freelancerii, originalii. Mă înţeleg cu diseusele, contabilii, diskjokey-ii, bunicii.

Nu mă înţeleg cu activiştii. Mă înţeleg cu conformiştii.

Nu mă înţeleg cu cine îmi face bine să mă înţeleg. Mă înţeleg cu oameni pe care îi întâlnesc accidental, spontan, superficial. Care nu au cum să îmi afecteze viaţa.

Nu mă înţeleg cu oamenii pe care îi înţeleg. Mă înţeleg cu oamenii care nu au nimic în comun cu mine.

Nu mă înţeleg cu cine mă înţelege. Mă înţeleg cu câinii.

Nu caut să mă înţeleg cu ceilalţi.

Caut să mă accept cu ceilalţi.

Viviana Druga – Transformări interumane

Conexiunile umane se formează pe o pâclă foarte fină de vapori energetici. Ne conectăm cu o altă entitate umană deoarece în baza ei de date exista o informaţie cu care vrem să ne hrănim. Foamea vine dintr-o dorinţă intrinsecă pentru ca liantul forţelor TREBUIE să se producă. O relaţie pasională deşi s-a lansat cu viteza şi intensitate maximă se va linişti considerabil după 3 ani sau va staţiona în cel mai fericit (şi poate cel mai frumos) caz într-o prietenie.

În momentul în care particulele elementare ale atracţiei nu mai formează sinapse (deşi dependenta emoţională exista încă pentru mult timp) detaşarea erotică se produce. Deşi moarte erotică, unele conexiuni suferă o mutaţie spirituală adică devin inarcate cu informaţii energetice dincolo de corp şi memorie. Vezi direct substanţa în persoana respectivă şi înţelegi fără să comunici verbal – comunicarea se produce direct prin sursa esenţială astfel încât imaginea celuilalt este de o sinceritate şi o cunoaştere dincolo de AICI și ACUM.

Relaţiile umane sunt expresia conectării temporare a spiritului cu un altul. Faptul că la un moment dat fuziunea nu mai funcţionează este doar semnalul de alarmă că conectarea energetică a spiritului şi a corpului s-a debalansat. Practic eşti focusat pe alt centru energetic sau chakra. Spiritul cauta acum în altă direcţie. Schimbarea este la baza universului iar fără schimbare nimic nu poate prinde formă sau mişcare. Dacă îmbrăţişezi schimbarea, atunci ritmul existenţial nu poate să o ia razna. De ce funcţionează o relaţie, de ce moare o legătură şi se aprinde alta – sunt întrebări care nu te mai preocupa în eternul ACUM.

Exista o pâclă foarte subţire între a şti cine, ce este o persoană şi varianta de a nu ştii de la o clipă la alta. Oamenii se schimbă în funcţie de mediul înconjurător, energia şi vibraţia locului cu care interacţionează. Într-un sistem de relaţii liber şi flexibil – în care o persoană ştie să-şi împartă energia inteligent către cât mai multe persoane iar fluxul şi refluxul energetic nu e blocat într-o singură direcţie – este posibil să fii îndrăgostit mereu. Printr-o relativitate fantastică, întâlnirea cu o persoană pentru câteva ore (o întâlnire în astral în care se produce un schimb catalizator de gânduri, simţiri, emoţii) poate să aducă o informaţie universală mai importantă decât ne-am putea aştepta vreodată. Aceşti conductori de energie primară sunt transmişi pe cale corporală şi emoţională într-o milisecundă care poate fi simţită ca o eternitate. Spre starea aceasta trebuie să tindem. ZOOM OUŢ << din spaţiu vezi cum imperiile cu prăbuşesc şi altele se clădesc dar nu te mai interesează decât ca primăvara devine vara iar toamna iarna >> (citat modificat din Andrei Ujică – Ouţ of the present).

Ada Leonte – Așteptările false

Nu se înţeleg oamenii când nu se mai înţeleg pe ei înşişi?

Mihaela şi Andrei s-au mutat împreună. Locuiesc acum într-o garsonieră pe care au închiriat-o de curând. Au luat-o cu mobilier cu tot şi pentru că proprietarul nu ţinea la el, au zis că o să-l schimbe când o să îşi permită. Mihaela venea seara acasă şi parcă mobila aia în care trăise altcineva o apasa mai ceva ca o turmă de elefanţi care trecea în goană peste capul ei. Mihaela a hotărât că e cu adevărat nefericită şi motivul este acel ambient vetust, moştenit de la vechii proprietari. Îşi doarea foarte tare să îşi mobileze casa, aşa cum văzuse la colegele de la serviciu, prietene şi reviste. Au strâns bani şi au mers la Ikea. Au ales cu grijă. Au comandat etajerele, dulăpioarele, biroul, şi toate achiziţiile făcute în ziua aceea urmau să fie livrate a doua zi, prin curier. Nu au solicitat serviciul de montaj, doar Andrei e băiat deştept şi cu puţin ajutor din partea Mihaelei, într-o zi n-ar avea ce să facă. Seara au făcut un ceai, au fumat o ţigară, au zapat programele şi au încheiat ziua pe Animal Planet, înotând cu delfinii.

Dimineaţa s-au trezit nerăbdători, iar la ora zece şi jumătate curierul a sunat la interfon. Cutii, cutiuţe, unele peste altele au intrat în apartament şi şi-au făcut cu greu loc prin mobilierul vechi. Acţiunea de montaj s-a desfăşurat astfel: montau dulapul nou – demontau dulapul vechi, montau patul nou – demontau patul vechi şi tot aşa până când s-au trezit că locuiesc în alt loc. S-au culcat mulţumiţi de nouă schimbare. Numai ca…

În curând Mihaela şi-a dat seama că e din nou nefericita… Au început nemulţumirile, apoi reproşurile. Încet s-au îndepărtat până când ea s-a trezit într-o dimineaţă, a aşteptat ca el să plece, şi-a strâns lucruşoarele într-o valiză şi un sac mare, negru, de gunoi şi a plecat la prietena ei. Şi aşa l-a părăsit pe Andrei, cu mobilier cu tot.

La o săptămână după, a găsit o garsonieră minunată, într-o casă veche cu tavan înalt la un preţ… ce să mai… la un preţ foarte mic. Singura problemă, era nemobilata. A luat-o şi pentru că n-avea prea mulţi bani, singura investiţie a fost făcută într-o saltea.

Mihaela a fost aşa fericită şi din acel moment a hotărât că nu mai are nevoie de mobilier în viaţa ei.

De ce nu se înţeleg oamenii când nu se mai înţeleg? De ce oamenii nu fac curat în viaţă, ca să aibă ocazia să vadă că poate sunt fericiţi doar cu o… “saltea”? De ce în permanenţă, ei aduc lucruri noi, peste cele vechi şi nu îşi dau seama de ce sunt nemulţumiţi în continuare?

De ne încărcăm cu aşteptări false, împrumutate, nefiltrate, iar când aceste aşteptări nu ne satisfac frustrările, nu ne mai înţelegem… nici pe noi şi nici pe voi.

Iulia Rugină – A șterge pe cineva

De când am văzut Eternal Sunshine of a Spotless Mind mă gândesc, evident, cum ar fi să se poată așa ceva în viața reală. Să poți să ștergi amintirile legate de cineva când ajung să îți facă rău ar putea fi o mare superputere. Un fel de Ctrl+Z al relațiilor interumane.

La 6 ani sigur ai șterge-o pe sora ta mai mică pentru că urlă prea mult, îți fură jucăriile și, oricum, pe ea o iubesc mai mult ceilalți. La 13 ani e posibil să vrei să o ștergi pe prietena cea mai bună când se laudă că tocmai s-a pupat cu băiatul de care îți place ție. La 16 ani i-ai șterge pe ai tăi de fiecare dată când nu înțeleg că tu ești altfel. La 18 ani o să vrei să îl ștergi pe EL, primul care ți-a făcut inima bucăți degeaba și nici măcar nu s-a uitat înapoi. Și după ce i-ai fi șters pe toţi, singur în viața ta, curățată de tot ce ți-a făcut vreodată rău, ai face o greșeală și cineva te-ar șterge și pe tine.

Cred că oamenii vor să se șteargă unii pe alții atunci când își fac rău unul altuia. Și pentru că răul făcut e direct proporțional cu creditul pe care îl dai cuiva, cu cât mai mare încrederea, cu atât mai mare trădarea.

Dar noroc că nu poți să Ctrl+Z în viața reală că tare pustiu ar mai fi…

Acest articol a fost preluat din Revista Tataia.

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger