Justiție de mântuială pentru victimele violurilor din Balcani

0

În Muntengru și Serbia, violatorii condamnaţi primesc de obicei pedepse minime cu închisoare de aproximativ trei ani, în timp ce victimele lor rămân traumatizate ani de zile. Și totuși în alte țări europene, precum Marea Britanie, sentința medie este de opt ani.

de Jelena Kulidzan (Pogorica, Belgrad, Bruxelles, Bristol şi Londra)

Liubomir Kotlica este un violator condamnat din oraşul muntengrean Nikšić. În curând, el va fi pus în libertate întrucât condamnarea la doi ani de închisoare este aproape executată.

Instanţa superioară din Podgorica a stabilit că Kotlica a violat-o pe iubita prietenului său pe data de 12 decembrie 2002, când fata pierduse autobuzul. In loc s-o conducă acasă, Kotlica a dus-o cu mașina într-o carieră din apropiere și a forțat-o să întrețină relații sexuale.

Nu numai că procesul a durat şapte ani până la finalizare, dar pedepasa depăşeşte cu puţin minimul de pedeapsă la care un violator poate fi condamnat în conformitate cu legislaţia din Muntenegru.

Nimeni nu îşi mai aminteşte ultima dată când o instanţă din Muntenegru a acordat pedeapsa maximă de 15 ani pentru viol. Cu siguranţă, în ultimii cinci ani, niciun judecător nu a dat pedeapsa cea mai dură; în schimb, în trei cazuri separate au fost date pedepse de şase luni.

BIRN a constatat că, în medie, violatorii din Muntenegru primesc pedepse cu închisoare de doi ani și opt luni.

Cum dezbaterea publică pe tema pedepselor pentru violuri este redusă şi cum puţine victime sunt dispuse să se plângă public de condamnările pe care le primesc violatorii, asemenea pedepse sunt rareori puse în discuţie.

În consecinţă, violul pare să fi fost redus la nivelul unui furt. În multe cazuri, după spusele avocaților, hoţii stau mai mult în pușcărie decât violatorii.

Lucrurile diferă mult faţă de ţări precum Serbia, unde există o dezbatere publică aprinsă pe tema pedepselor prea mici, sau Marea Britanie, unde violatorii condamnați  sunt închiși în medie pentru opt ani.

Condamnări “ridicole”

Activiştii şi reprezentanții mediului academic din Muntenegru afirmă că pedepsele primite de violatori sunt mult prea mici; această afirmație îi pune în conflict cu Justiţia, care susţine că aceasta este politica cea mai potrivită.

“După cum văd, politica de condamnare în cazul violatorilor este nepotrivită şi contra-dictorie. În primul rând, nu îşi atinge principalul scop – prevenirea (acestor delicte)”. Nu îi împiedică pe eventualii violatori să mai comită delicte cu caracter sexual”, afirmă Velimir Rakočević, profesor de criminologie la Facultatea de Drept a Universității din Muntenegru (foto stânga).

El spune că pedepsele blânde minimalizează fapta și nu fac nimic ca să atragă atenţia opiniei publice asupra delictului sau să îmbunătăţească valorile morale ale societăţii.

“Pedepsele mici nu reușesc să îi oprească pe violatori să recidiveze. Consider această politică cu totul inacceptabilă și prea indulgentă pentru acest tip de delict”, adaugă el.

Activiștii pentru drepturile femeilor sunt de acord.

“Pedepsele pe care le-am văzut sunt atât de ridicole încât am rămas înmărmurită. Ce înseamnă doi ani şi opt luni? Nu înseamnă nimic în comparaţie cu viața distrusă a victimei”, spune Liljiana Raicevic, director la Safe Womenţs House, un refugiu pentru victimele violen-ţei domestice din Podgorica, capitala Muntenegrului.

Nu există statistici centralizate cu privire la condamnările pentru viol. Pentru a stabili o medie a condamnărilor, trebuie mai întâi să cauți prin arhivele instanţelor superioare din Pogorica și Bijelo Polje.

Totuşi, cei mai mulți procurori şi judecători nu văd nimic rău în politica de acordare a pedepselor în Muntenegru.

“În pofida procentului scăzut de condamnări care ating media pedepselor prevăzute de lege, credem că politica penală pentru acest delict este satisfăcătoare şi justă“, afirmă Veljko Rutović, procuror la procuratura de stat.

El afirmă că judecătorii măcar nu mai dau sentințe comunitare, aşa cum se obişnuia în trecut.

Dragica Vukovic, judecătoare la instanţă superioară din Podgorica, susţine că, în opinia ei, condamările pe care ea şi colegii ei le dau nu sunt exagerat de mici. Ea subliniază că fiecare judecător condamnă în conformitate cu ceea ce îi permite codul penal din Muntenegru.

“Fiecare caz este diferit. Evaluăm circumstanţele atenuante, cum ar situația financiară a delincventului, mediul familial, vârsta şi atitudinea faţă de victimă după comiterea faptei”, spune ea.

Muntenegru nu dispune de judecători, procurori şi poliţişti specializaţi, care să instrumenteze cazurile de viol şi acesta este un alt motiv deseori invocat pentru pedepsele blânde.

“Pentru cazurile de viol nu sunt suficienți experţii în drept, avem nevoie de o abordare multidisciplinară. Oamenii din sistemul nostru juridic au nevoie de o pregătire mai largă, astfel încât să ştie cum să abordeze  victimele violurilor  şi să le salveze de la o nouă victimizare (în instanţă)“, spune Rakočević.

Femeile, “cetăţeni de mâna a doua “

Unii cred că politica de condamnare a violurilor din Muntenegru poate fi explicată în parte şi prin faptul că ţara rămâne cu precădere patriarhală.

“În societăţile cu precădere patriarhale, aşa cum este Muntenegru, femeia este întotdeauna un cetăţean de categoria a doua. Bărbaţii domină ca nişte masculi de primă mână, iar societatea este dispusă să tolereze comportamentul lor violent “, declară Goran Velimirović, avocat şi fost judecător.

Pedepsele blânde nu sunt singura problemă. Victimele violurilor din Muntenegru trebuie să probeze că au fost forţate prin violenţă să întreţină un act sexual împotriva voinţei lor, fiind de dorit ca ele să prezinte cicatrice și răni, demonstrând astfel că s-au opus.

Problema consimţământului în sine este aproape secundară.

“Sistemul juridic pretinde ceva absolut de neconceput, şi anume ca victima să opună rezistenţă până la consumarea violului. … Este inacceptabil. Trebuie sa luăm în considerație lipsa consimțământului” spune Rakočević.

Până nu demult exista idea că dacă pur şi simplu porţi o fustă scurtă sau consumi alcool, faci avansuri în vederea unor relaţii sexuale. Poliţia a considerat deseori că asta este suficient pentru a pune la îndoială veridicitatea plângerii depuse de victimă şi pentru a refuza deschiderea dosarului.

Militanţii pentru drepturile femeilor afirmă că, de atunci, lucrurile s-au îmbunătăţit, dar femeile sunt încă puţin convinse că sistemul le va face dreptate sau se va dovedi uman.

“Am început să lucrăm (cu femeile maltratate) în urmă cu 16 ani şi, de atunci, atitudinea diverselor instituţii faţă de victimele violenţei sexuale şi domestice s-a îmbunătăţit. Totuşi, în unele sectoare ale sistemului încă mai există oameni cu prejudecăţi puternice  în privinţa victimelor violului “, declară Aida Petrović de la organizaţia non-guvernamentală Montenegrin Women’s Lobby.

Violuri nereclamate

Dintr-o ţară întreagă, în 2010, numai cinci femei s-au plâns poliţiei că au fost violate. Numărul violurilor reclamate variază de la an la an, dar nu depăşeşte niciodată cifra de 20.

Militanţii, inclusiv Petrovic, cred că numărul real al violurilor este mult mai mare, dar, din cauză că nu au încredere în sistem, femeile pur şi simplu nu reclamă că au fost violate.

În plus, multe victime ale violenţei domestice, care sunt violate de soţii lor, nu sunt nici măcar conştiente că sunt victimele unei agresiuni.

“Multe femei cu căsnicii marcate de violenţă sunt violate aproape zilnic, dar nu ar considera ca asta înseamnă violență nici dacă ar fi obligate. Din experienţa noastră, nu am văzut femei care să se plângă că au fost violate de soţii lor. Este un subiect tabu, chiar dacă, în Munte-negru, violul în cadrul căsătoriei este considerat un delict “, afirmă Raičević de la Safe Women’s House.

În Muntenegru, nu există nici măcar un singur centru specializat care să se ocupe de persoanele violate. Singurele locuri spre care se pot orienta sunt cele câteva adăposturi pentru victimele violenţei domestice.

Problema este puțin conștientizată  şi, până în prezent, nu a existat niciun protest public faţă de politica şi condamnările în cazurile de viol, în parte, şi din cauză că victimele sunt rareori dispuse să vorbească despre cele îndurate.

Proteste în Serbia

Prin contrast, în Serbia vecină, condamnarea violului a fost subiectul multor controverse şi dezbateri publice, dar condamnările în sine ramân similare celor din Muntenegru.

Potrivit datelor de la Biroul de Statistică din Serbia, 60% din condamnările cu lipsire de libertate, acordate violatorilor în 2009, au fost numai de la trei luni la trei ani de închisoare.

Codul Penal al Serbiei a fost modificat în 2009, stabilind pedepse mai mari pentru violatori.

Biroul de Statistică nu a publicat încă cifrele din 2010, dar mulţi sârbi se tem că violatorii scapă încă cu pedepse minore.

În urma unui caz răsunător, în care a fost implicat un violator în serie care a violat cinci tinere până să fie prins, de teamă că acesta va primi o pedeapsă ușoară,  în anul 2009 a fost lansată o campanie pe Facebook prin care se cer pedepse mai mari cu închisoare pentru violatori.

Un important criminalist sârb s-a declarat şi el alarmat de condamnările în cazuri de viol.

“Este de necrezut că instanţele noastre nu îşi dau seama că violul este simptomul unei grave dereglări mintale şi că pedepsele mici măresc probabilitatea ca violul să se repete “, declară Dobrivoje Radovanović (foto jos), profesor de psihologie criminalistică, acum la pensie.

Explicaţiile care se dau de obicei aici în privinţa pedepselor mici primite de violatori sunt similare celor din Muntenegru. Experţii menţionează societatea patriarhală a Serbiei, golurile din legislaţie şi stigmatizarea socială.

Totuşi, profesorul Radovanović adaugă un nou factor pe lista cunoscută:  ”Existenţa circumstanţelor atenuante facilitează corupţia. Un avocat al apărării cu experienţă va pune accentul pe circumstanţele atenuante şi-l va mitui pe judecător ca să acorde pedeapsa minimă. “

Dragan Milošević, judecător la Tribunalul superior din Belgrad, neagă cu fermitate că circumstanţele atenuante ar putea fi speculate de acuzaţii care caută să își reducă pedepsele sau că judecătorii s-ar lăsa mituiţi.

Între timp, atitudinile, care, în alte jurisdicţii europene, sunt considerate învechite şi păgubitoare, par să persiste.

“Dacă atât victima, cât şi făptaşul erau beţi, acest aspect ar fi considerat circumstanţă atenuantă. Una este dacă o fată face autostopul şi cineva o ia, o duce în pădure şi o violează, și alta este dacă un bărbat şi o femeie stau într-un bar, beau şi, la un moment dat, bărbatul depăşeşte limitele sociale admise”, spune judecătorul Milošević.

Violatorii ‘recidivează întotdeauna ’

Profesorul Radovanović se pronunţă pentru pedepse aspre pentru făptaşi, afirmând că nu există violator care să comită doar un singur viol.

“Cifrele sunt clare – cu cât pedeapsa este mai mare, cu atât probabilitatea recidivei este mai mică, pentru că violatorul rămâne în spatele gratiilor “, explică el.

Cei care împărtăşesc părerea lui Radovanović amintesc cazul lui Saša Mega, un violator în serie în vârstă de 30 de ani. El a comis primul viol la vârsta de 17 ani, și după ce a violat mai multe femei, a fost închis de două ori – o dată, pentru cinci ani şi jumătate şi a doua oară, pentru cinci ani.

Eliberat pe 1 octombrie 2009, el a comis un nou viol după numai 20 de zile. Până când să fie arestat din nou, pe 25 decembrie, el a mai violat încă două tinere.

În anul 2010, Mega a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru violarea a trei fete. Totuşi, din cauza unor erori procedurale în procesul iniţial, Curtea de Apel a respins verdictul. Mega rămâne în arest aşteptând rejudecarea procesului.

Nebojša Milosavljević este un avocat cunoscut, care a reprezentat violatori şi victime în numeroase cazuri de viol, extrem de controversate. Spre deosebire de Radovanović, el crede că violatorii ar putea beneficia de programe de reabilitare, dar subliniază că ele sunt extrem de costisitoare.

“Ei (violatorii ) sunt nişte oameni bolnavi. Au nevoie de tratament, dar suntem o societate săracă şi nu putem oferi aşa ceva. Asta cere resurse importante şi o supraveghere constantă din partea medicilor“, spune el.

Şi în Serbia, cu o populaţie de aproximativ 8 milioane, excluzând Kosovo, numărul de violuri reclamate este redus, pe parcursul anului 2010, numai 75 de victime reclamând că au fost violate.

Un studiu din 2006, întocmit de Institute for Criminological Research, sugerează că la fiecare plângere de viol există între trei şi cinci violuri nereclamate.

“Cred că multe violuri rămân nereclamate pentru că victimelor le este ruşine. Apoi, ele nu pot avea încredere în instituţii şi deseori sunt învinovăţite că i-au provocat pe violatori“, afirmă Sanja Ćopić de la the Victimology Society of Serbia.

La fel ca Muntenegru, şi Serbia duce lipsă de structuri de sprijin specializate pentru victimele violurilor.

“Nu există sectoare ale sistemului sanitar specializate, care să ofere ajutor special şi să acorde victimelor sprijinul necesar “, declară Ćopić.

Victimele din Marea Britanie primesc mai mult sprijin

După ce a fost violată timp de cinci ore şi jumătate în locuinţa sa, Helen Stockford (foto jos stânga) a ajuns la The Bridge, un Centru de Reclamaţii pentru Abuzuri Sexuale (SARC) din Bristol.

Ea a revenit la The Bridge la doi ani după incident. Salutată de angajaţii care au ajutat-o când era într-o situaţie disperată, Helen povesteşte cum s-a simţit când a venit aici prima dată.

“Când am ajuns la The Bridge eram traumatizată. Îmi era teamă să mă dezbrac pentru a fi examinată, dar ei au făcut tot posibilul ca să mă simt bine “, îşi aminteşte ea.

Până în ziua de 20 martie 2009, Helen era o soție fericită, mamă a cinci copii.

“Mi-am dus copiii la școala și mi-am luat la revedere de la soțul care a plecat la lucru. Apoi m-am întors la treburile casei. L-am văzut pe Mark Shirley în bucătărie. Timp de cinci ore și jumătate m-a supus unei experiențe îngrozitoare. A fost cumplit”, spune ea.

Chiar dacă vocea îi e calmă, gesturile trădează cât de mult a suferit.

“Când a început să mă violeze, singurul lucru la care mă puteam gândi era familia mea. Mă gândeam la copii, mă întrebam dacă voi putea să-i iau de la școală”, își amintește ea.

Helen a reclamat violul două zile mai târziu, iar poliția a adus-o imediat la The Bridge, unul dintre cele 33 de adăposturi de acest fel din Anglia și Țara Galilor.

Organizația The Bridge se află într-o instituție de sănătate, dar odată ce i-ai trecut pragul pare că te afli într-o plăcută locuință particulară și nu într-un spațiu medical, rece și aseptic.

Aceste centre sunt finanțate de stat cu scopul de a oferi tratament medical și îngrijirea de care victimele au nevoie.

“Noi oferim victimei tot ce ar putea avea nevoie – examinare medical, haine curate, periuță de dinți, hrană, consiliere – toate înt-un singur loc” explică Debbie Hewlett, managerul centrului.

SARC păstrează probele criminalistice timp de șapte ani, pentru situația în care o victimă care inițial a decis să nu reclame violul se răzgândește și optează pentru acțiunea în instanță.

In Marea Britanie victimele violurilor pot primi ajutor și în zeci de organizații negu-vernamentale care se ocupă de cazurile de violență sexuală,  inclusiv  în grupuri de criză (Rape Crisis group)

“Cam 5000 victime vin la noi în fiecare an. Le oferim consiliere directă, terapie, seminarii pentru îmbunătățirea stimei de sine și ajutor pentru femeile care doresc să reclame agresorul la poliție. Le oferim ajutor de la începutul până la sfârșitul procedurii judiciare” spune Yvonne Traynor, director la Rape Crisis South London.

Sentinţe mai dure

Şi sentinţele sunt mai dure în Marea Britanie, unde, potrivit cifrelor Ministerului Justiţiei, violatorii primesc o condamnare, în medie, de opt ani. The Sentencing Council din Marea Britanie a stabilit o pedeapsă minimă de cinci ani, pedeapsa maximă fiind de închisoare pe viaţă.

Deși condamnarea la închisoare pe viaţă nu înseamnă neapărat că vinovatul îşi va petrece restul vieţii în închisoare, dacă sunt eliberaţi, violatorii vor fi ţinuţi sub observaţie de către ofițerii de probațiune.

Marea Britanie a înregistrat mari progrese în privinţa tratamentului aplicat victimelor violului, din momentul în care reclamă violul și până la proces.

”Cea mai semnificativă îmbunătăţire o constituie faptul că victimele beneficiază de departamente de poliţie specializate în violenţa cu caracter sexual. Poliţiştii sunt anume instruiţi ca să înţeleagă victimele unor violenţei sexuale, să le înţeleagă starea emoţională, și să manifeste compasiune“, declară Traynor.

Un astfel de department de poliţie este secţia Bluestone din Bristol, condusă de inspectorul detectiv Marie Wright.

“Înainte de înfiinţarea secţiei din Bristol, procentajul cazurilor care reuşeau să ajungă în instanţă era de circa 13%. Acum este de 30%“, spune ea.

În prezent, de cazurile de viol se ocupă numai avocaţi şi judecători specializaţi. În Marea Britanie, nu a fost însă mereu aşa. În anii ’70, în Anglia şi Ţara Galilor, punerea sub acuzare şi atitudinea populaţiei faţă de viol erau similare celor din Muntenegru şi Serbia zilelor noastre.

Victimele au luptat pentru schimbare

Un amalgam de relatări de presă, scandaluri şi trezirea conştiinţei publice a condus la o serie de îmbunătăţiri, ca de altfel şi faptul că victimele violurilor au început să pretindă un tratament mai bun.

“Presa a dezvăluit o serie de cazuri care s-au terminat prost, ceea ce a ridicat semne de întrebare în legătură cu gestionarea unor astfel de situații, cum ar fi cele de viol“. Oamenii au început să pună întrebări – care sunt motivele? De vină sunt anchetele poliţiei, formularea acuzaţiilor sau lipsa de sprijin?”, îşi aminteşte dr. Beata Cybulska de la The Bridge.

“Femeile, victimele violenţelor cu caracter sexual, au început să vorbească şi să spună: ‘Nu vrem să mergem la poliţie, unde să fim acuzate că minţim. Nu vrem să fim examinate pe întuneric, în camere murdare din spitale insalubre. Vrem să mergem undeva unde să fim îngrijite’“, intervine Hewlett, directorul de la Bridge.

La schimbarea sistemului din interior au contribuit nu numai victimele care cer dreptate, ci şi profesioniştii.

“Unii oameni din interiorul sistemului dispuneau de îndeajuns de multă putere şi era suficient de responsabili ca să spună: ‘În spitalul meu, în secţia mea de poliţie vom proceda altfel‘“, afirmă Liz Kelly, profesor de studii în domeniul violenţei sexuale la Metropolitan University din Londra.

Totuşi, Helen este nemulţumită de pedepasa primită de atacatorul ei. Pentru că a violat-o pe Helen, Mark Shirley a fost condamnat la nouă ani închisoare.

Anterior, Shirley fusese condamnat pentru asasinarea unei femei şi era eliberat condiționat când a violat-o pe Helen. Ea crede că pedeapsa este prea mică, dar nu regretă că l-a reclamat şi l-a dat în judecată pe cel care a violat-o.

“Sfatul meu, pe care îl dau tuturor femeilor care au fost violate, este să reclame cazul imediat, indiferent de cât de traumatizate se simt. Dacă nu pot face asta, măcar să vorbească despăre ce s-a întâmplat“, spune Helen.

Schimbările depind de victime?

Politica de condamnare variază mult în Uniunea Europeană, întrucât Bruxelles-ul nu poate influenţa direct politica de condamnare într-un stat membru. Totuşi, Comisia Europeană pledează pentru o nouă legislaţie  în UE, care să dea mai multe drepturi și să asigure mai multă protecție victimelor.

Pe de altă parte, Consiliul Europei caută să asigure pedepse aspre pe teritoriul uniunii, dar nici el nu încearcă să armonizeze condamnările.

“Consiliul cere ca pedepsele pronunţate să fie îndeajuns de convingătoare pentru ca violurile să nu se mai repete pe viitor şi să fie un exemplu pentru alţii“, afirmă Johanna Nelles de la Departamentul pentru Egalitate între Sexe din cadrul consiliului.

Cum Muntenegru doreşte să adere la UE, majoritatea modificărilor legislative s-a făcut în urma presiunilor exercitate de Bruxelles. Totuşi, este puţin probabil ca (guvernul din) Podgorica să schimbe pedepsele pentru viol din proprie iniţiativă.

Ca să se întâmple asta, femeile din Muntenegru, inclusiv victimele, vor trebui să îşi ia soarta în mâini şi să lupte pentru drepturile lor, aşa cum fac suratele lor din Marea Britanie.

 

Jelena Kulidzan este jurnalistă în Podgorica. Acesta articol a fost realizat în cadrul programului Balkan Fellowship for Journalistic Excellence, inițiat de Robert Bosch Stiftung şi ERSTE Foundation în colaborare cu Balkan Investigative Reporting Network.

 

Foto: Jelena Kulidzan


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger